Rendez-vous cu Delta Dunării

Două săptămâni a încercat bu­nicul să facă rost de o canistră de benzină ca să ne ajungă pentru prima mea vizită în Delta Dunării... Ah, cât am visat la ea! O ştiam numai din povestirile colegilor. Bunicii fuseseră de câteva ori, dar nu au îndrăznit niciodată să meargă până în inima Deltei, acolo unde e numai apă şi stuf, unde sunt păsări de tot felul şi aerul acela pe care eu mi-l imaginam că nu mai există în nici o altă parte a lumii.

DRAGONUL DIN ADÂNCURI
Ne-am urcat în ma­şi­nă. Prima destinaţie: Bu­zău. Unde am oprit în piaţa de lân­gă Biserica Sf. Îngeri. În parcul din faţă mişunau ţigănci cu ţigări străine şi me­di­ca­men­te. Da' ţigănci din cele lă­ie­ţe, cu fuste colorate şi copii atârnaţi de ele. Şi nimeni nu le-ntreba ce caută acolo şi de unde au produsele. Ce com­bi­naţie - tutun şi biseptol!

O luăm din loc spre Brăila. De-o parte şi de alta, platani înşiraţi la linie. O şosea ca-n palmă. La Brăila, la intrare, am dat peste un PECO. Oprim. Bag de seamă că fie bunicul nu a făcut rost de canistra de benzină după care a alergat în tot Ploieştiul, fie are gânduri mari să mă plimbe şi în alte locuri despre care nu ştiu nimic. Ies şi eu din maşină să iau aer. Din ăsta cu vapori de benzină.

Nu ştiu ce e în capul meu. „De când au venit nenorociţii aştia cu IDMS-ul aici ne-au luat raţia de tranzit ca să le-o dea celor care îşi cumpără maşini noi", ne-a spus femeia de la benzinărie. Bunicului i s-au cam înecat corăbiile, dar bunica a încercat să-l liniştească. Benzina din rezervorul nostru trebuia să ne ţină până la Tulcea.

Când bunica a pronunţat cuvântul bac, am simţit furnicături pe şira spinării. Văzusem mai demult o fotografie într-o carte cu un fel de plută mare şi citisem că e sigură. Dar, când am aflat că trebuie să ne urcăm pe ea cu tot cu maşină, am înlemnit, mi s-a tăiat respiraţia şi am simţit cum şiroaie de lacrimi încearcă să-mi străpungă ochii.

Mi-era frică. Trecerea n-a durat decât cinci minute, timp în care bunica a trebuit să inventeze o poveste cu un dragon subacvatic care ţine bacul la suprafaţă şi la fiecare trecere a apei, pe partea cealaltă, în Dobrogea, apărea o salcie. Mi-a crescut inima în piept când am văzut, într-adevăr, după ce am lăsat bacul în spate, pâlcuri de sălcii mai mari sau mai mici, lacuri şi smârcuri.

Drumul ne-a scos spre Măcin, Cataloi, Tulcea, iar bunicul a oprit de câteva ori ca să privim munţii golaşi, nu prea înalţi. „Un aspect este cam dezolant, ca şi pustiul Negev din Israel", adaugă bunicul amintindu-şi de o serie de fotografii pe care le-a văzut într-o carte despre evrei beduini. „Nici animalele n-au ce paşte pe el, de aceea, Munţii Măcinului se aseamănă cu nişte relicve ale naturii."

Tulcea nu mi-a făcut nici o impresie. Era curată, dar cam atât. Ori unde eram foarte obosită... Bunicul ne-a dus direct la doamna Maria, o verişoară de-a lui. Femeia, minionă şi vorbăreaţă, ne pregătise o surpriză pentru a doua zi. A aranjat cu Nichifor, un căpitan de vas, să ne ducă la o plimbare. Doar câteva ore şi aveam să mă întâlnesc cu Ea, Delta Dunării.

Am adormit greu şi m-am trezit nerăbdătoare înaintea tuturor. La 8:45 fix aveam întâlnire cu domnul căpitan, aşa că m-am văzut nevoită să-i organizez pe toţi. Am dat fuga la maşină şi mi-am luat costumul de marinar - mi-l făcuse mama, o chi­piuţă pe care mi-o dăduse tata şi cizmele din cauciuc nou-nouţe. În mare grabă am făcut nişte sendvişuri şi am plecat spre locul întâlnirii din debarcader.

Nu-mi păsa că era răcoare, că cerul era înnorat sau că Losina, căţeluşa doamnei Maria, a scăpat din casă în timp ce eu strigam adunarea din pragul uşii.

O ZI ÎN ÎMPĂRĂŢIA APELOR
La debarcader, un bărbat cu părul blond şi sprâncene stufoase şi roşcate ne aştepta zâmbind. Scund, aplecat puţin de spate, nu foarte în vârstă, căpitanul Nichifor purta o cămaşă cu dungi şi mâneci scurte şi pantaloni marinăreşti. În mâna stângă avea o mapă albastră pe care mi-a înmânat-o mie. „Vei fi ajutorul meu", mi-a spus.

Mă năpădiseră emoţiile. M-am panicat şi mai mult atunci când un grup de spanioli s-a urcat la bord. Cu câteva minute înainte de plecare s-au urcat şi nişte italieni. Căpita­nul m-a luat în braţe ca să fiu eu cea care dă semnalul plecării. Când am tras de mânerul sirenei şi i-am auzit vuietul acela năstruşnic am început să râd. În sfârşit mă liniştisem. Ajunsesem acolo unde am visat şi totul părea în ordine.




Vaporul porneşte încet, se dă puţin înapoi, apoi virează spre dreapta şi pleacă. O ia spre răsărit, în aceeaşi direcţie cu Dunărea. Apa nu e murdară, dar are o culoare mai închisă. Pe partea dreaptă, de-a lungul malului, câteva vase îşi aşteptau echipajele. Le-am salutat marinăreşte. Pe partea stângă, păduri de sălcii. În zare vedeam turnul unei moschei turceşti, pe care bunicul a încercat să-l fotografieze. Din sens opus se apropiau de noi câteva vapoare mari, unele ruseşti.

Când ajungeau în dreptul nostru ne salutau cu un sunet înfiorător. La un moment dat ne-a ieşit în faţă o platformă uriaşă, încărcată cu piatră spartă. Căpitanul a tras puţin de timonă şi mi-a făcut cu ochiul, semn că avem suficient spaţiu să trecem. După câteva minute a spus: „Aici intrăm pe Sulina, cel mai scurt şi cel mai drept braţ al Deltei. Iar în dreapta este braţul Sf. Gheorghe". Pe partea stângă, spune căpitanul, e satul Ilganii de Sus, iar pe dreapta Partizani.

Până la Mila 26, vaporul a înaintat încet, iar căpitanul meu era mai mult atent la întrebările care veneau de la turiştii curioşi. Când am văzut Maliucul pe stânga şi Vulturul pe dreapta ne-au reieşit în cale pădurile de salcie. Valurile pe care le făcea vaporul nostru se îndepărtau de noi şi scăldau rădăcinile copacilor. Apoi, apa se retrăgea lăsând lemnul să respire liber.

La Mila 22 am intrat în Gorgova, unde casele par mai mari decât în alte sate şi mult mai bogate. Ici-colo de-a lungul apei văd câte o casă de pescari suspendată deasupra malului. Dar păsările despre care am citit eu unde sunt? În afară de două-trei raţe, şi alea aproape de curţile oamenilor, zău dacă am observat ceva! „Unde sunt păsările, căpitane?", am întrebat. „În inima Deltei sunt cele mai frumoase păsări din lume", mi-a răspuns, arătându-mi spre Obreţinul Mic câteva lebede care-şi făceau siesta. Încetineşte, facem fotografii şi apoi întoarce mastodontul şi-l leagă de chei lângă Hotelul Lebăda.

Suntem la Crişan, la Mila 14. Noi şi echipajul, format din şase marinari, am rămas pe vas să mâncăm o ciorbă de peşte la ceaun, sandvişuri, prăjituri. Ceaiul de mentă, pe care îl aveam în termosul din bocceluţă, era călduţ şi răcoros. În timpul mesei, căpitanul Nichifor ne-a arătat un turn de vreo 20 de metri şi ne-a spus că de acolo se vede „delta până hăăăt... departe". Cu ultima îmbucătură de peşte în gură am alergat până la turn. Trebuia să văd mi­nunea. La auzul sirenei a trebuit să mă întorc, dar n-am să uit niciodată priveliştea aceea.

O pornim încet spre Dunărea Veche, apoi intrăm pe câteva canale. Pe ici, pe colo, drumul nostru devenea tot mai strâmt, iar apa tot mai puţin adâncă. Sălciile erau mai aplecate ca nişte femei care ne făceau închinăciuni. Apa clipoceşte în maluri, apoi se retrage lăsând impresia că dintre trestii şi sălcii mii de râuleţe curg spre vapor. În sălbăticia aceasta mareaţă am văzut o multitudine de păsări. Mari, mici, colorate, zgomotoase.

Dintr-un stuf văd cu coada ochiului un fel de săgeată. Este o păsărică cu penaj verde-auriu, care încetineşte la ve­derea noastră şi zboară încet de-a lungul malului, alături de vapor. Ne întrecea, apoi ne aştepta şi iarăşi ne întrecea. Deasupra noastră, un stol de pelicani se rotea prin aer ca la o cununie, când se înconjoară masa. Suntem aproape de Lacul Ledeanca. Că­pi­tanul mi-a dat binoclul lui, îndreptându-l înspre câteva flori de nufăr, unde se jucau în apă doi pelicani. Minunat spectacolul aici, în împărăţia apelor.

Am luat apoi drumul spre Tulcea. Încet, pe lângă o mare de stuf şi papură. Lăsăm înapoia noastră Lacul Fortuna, apoi Păpădia, Alb şi Tătaru şi apucăm spre Sulina, acolo unde se despate Dunărea în două.