Romeo şi Julieta s-au despărţit pe graniţa de nord-vest

Frontiera de nord-vest a României socialiste: locul unde, în primăvara anului 1989, s-a rupt brusc o poveste de dragoste. Cei doi iubiţi nu erau chiar Romeo şi Julieta. Dar povestea lor s-a sfârşit totuşi dramatic: el a reuşit să fugă din ţară. Ea a ajuns la puşcărie.

De fapt, el nu se numea Romeo, ci Vasile Preda. Iar după numele din buletin, pe ea o chema Florica Neagu. În plus, nu erau odraslele vreunor familii nobile care s-ar fi duşmănit din moşi-strămoşi. Nu! Amândoi erau oameni simpli, angajaţi la Tăbăcăria Jilava. El avea 31 de ani, era om însurat, cu copii acasă. Ea avea 20 de ani, era liberă şi... foarte îndrăgostită.

Dar în limbajul acelor vremuri, în care "morala socialistă" era atotputernică, dragostea lor purta un nume uşor subversiv: relaţie extraconjugală. În plus, nici banii nu-i prea dădeau afară din casă. Motiv pentru care, de pe la un timp încolo, sătui să se tot ascundă, el de ochii nevestei, ea de "gura lumii", au socotit că a venit timpul să-şi caute fericirea pe alte meleaguri. Unde? Bineînţeles că "afară", undeva în vest. Este de la sine înţeles că auziseră şi ei despre "frontierişti" ucişi de grăniceri în timp ce încercau să fugă din ţară. De asemenea, mai ştiau că, dacă erau prinşi, dar scăpau totuşi cu viaţă, riscau nişte ani buni de puşcărie.

Totuşi, una peste alta, au hotărât că merită să rişte. Primul pas pe care-l aveau de făcut a fost pregătirea "elementelor de logistică", strict necesare într-o astfel de aventură extrem de riscantă. Să treacă Dunărea înot, ca să ajungă la sârbi, nu se prea simţeau în stare. Mureşul, în schimb, părea a fi o cale cu mult mai lejeră. Până la urmă, asta le-a şi fost alegerea: să ajungă în Ungaria navigând pe Mureş, până la ieşirea din ţară.


ORGANIZAREA EVADĂRII
Cel care şi-a asumat organizarea fugii, în toate amănuntele, a fost, bineînţeles, Vasile. Care s-a apucat rapid să facă rost de toate lucrurile pe care le-a socotit strict necesare. În primul rând, şi cel mai important dintre toate, o barcă pneumatică de mici dimensiuni. Apoi, o hartă amănunţită a zonei, alimente, medicamente, dar şi haine de schimb, uşoare şi cât mai călduroase. Plus un cuţit de vânătoare. Toate la un loc şi fiecare în parte aveau logica lor, fiindu-le cu adevărat necesare.

Dar, din nişte motive doar de el ştiute, Vasile a considerat că, pentru a o scoate cu bine la capăt, are nevoie şi de o praştie cu "muniţia" aferentă: bile de rulment şi nituri metalice. Pe care le-a şi adăugat printre bagaje. La ce i-or fi trebuit? N-o să ştim niciodată. Toate pregătirile au fost gata spre sfârşitul lunii martie. Prima etapă, cea mai lejeră, a fost drumul până la Arad. Au ajuns acolo seara şi s-au cazat la Hotelul Astoria. Aceea a fost şi ultima noapte pe care cei doi îndrăgostiţi au petrecut-o împreună în condiţii de confort şi civilizaţie.

În seara de 26 martie s-au furişat pe malul Mureşului, undeva la marginea oraşului, de unde s-au lansat pe apă în aventura vieţii lor. Toată noaptea au plutit în aval. În zori, au acostat, şi s-au ascuns printre boscheţii de pe malul râului. Apoi, după lăsarea întunericului, au pornit din nou pe drumul apelor.

Iar în dimineaţa de 28 martie au acostat, iar, în apropierea localităţii Cenad. Probabil că se simţeau deja foarte aproape de libertate, căci se opriseră pe malul stâng al râului, dincolo de fâşia arată, la mică distanţă de frontieră. Poate că asta i-a şi făcut să renunţe la prudenţa de care dăduseră dovadă până atunci: au aprins un foc şi s-au apucat să-şi prepare câte ceva de mâncare. Proastă idee. Firul de fum ridicat în aerul dimineţii a atras atenţia unei patrule de grăniceri, care i-au luat ca din oală.


ÎNCĂIERAREA
Aparţinând pichetului Cenad, patrula era compusă din doi soldaţi. Ajunşi faţă în faţă cu transfugii, mi­litarii i-au legitimat şi i-au per­cheziţi­onat pe Vasile şi Florica. Apoi, conform regulamentelor în vigoare, unul dintre ei a rămas pe loc să continuie paza frontierei. Celelalt a pornit spre sediul pichetului, escor­tându-i pe transfugi din spate, cu arma în poziţie de tragere. Părând deja resemnaţi, aceştia îşi cărau singuri toate bagajele pe care le adu­seseră cu ei până acolo. Era doar o linişte aparentă.

Ajunşi la câteva sute de metri de sediul pichetului, Vasile s-a oprit brusc, sub motiv că vrea să-şi aranjeze bagajele. În loc de asta, a luat una dintre vâslele din lemn ale bărcii şi l-a altoit în cap pe grănicerul care nu se aştepta, probabil,  la acest atac surpriză. De fapt, Vasile avea de gând să-l dezarmeze pe soldat, dar de la gând până la faptă... e cale lungă. În încleştarea care a urmat, cei doi s-au rostogolit spre malul apei cărându-şi pumni care pe unde apuca.

La un moment dat, grănicerul a avut prezenţa de spirit să-şi scoată din armă încărcătorul plin cu muniţie de război. Neînţelegând manevra, Vasile a făcut ceea ce fac adeseori românii viteji ajunşi la ananghie. Adică şi-a chemat femeia în ajutor: "sări că mă împuşcă". Iar Florica, fată simplă, nedeprinsă cu subtilităţile armamentului de infanterie, a sărit.

A luat cealaltă vâslă şi l-a otânjit şi ea pe grănicer. Apoi, scăpat de pericolul imediat, Vasile i-a luat puşca militarului, a rupt-o la fugă şi a sărit, cu ea cu tot, în apele Mureşului. Aceea a fost clipa în care dragostea lui cu Florica s-a încheiat definitiv. Ea a rămas pe malul românesc, reţinută de grănicer şi apoi arestată, anchetată şi trimisă în judecată. Fără să-i mai pese în vreun fel de soarta iubitei, Vasile a înotat voiniceşte, şi a ajuns pe teritoriul maghiar. Unde şi-a pierdut definitiv urma.


ANI DE PUŞCĂRIE
Judecat în regim de urgenţă, procesul celor doi transfugi s-a încheiat pe la mijlocul lunii mai 1989. Cea care a dat însă ochii cu judecătorii militari a fost doar Florica. Arestată deja preventiv, ea a fost condamnată, la capătul procesului, la un an de puşcărie pentru "tentativă de trecere frauduloasă a frontierei". În schimb, curajul de a-l fi lovit pe grănicer i-a adus patru ani de detenţie sub acuzaţia de "ultraj cu violenţă".

Chiar şi absent şi judecat deci în lipsă, Vasile s-a ales cu o sentinţă mult mai complexă. Reuşita fugii lui din ţară a "cântărit" în ochii magistraţilor exact trei ani de în­chi­soare. În schimb, bătaia cu grănicerul i-a adus alţi cinci ani, pentru "ultraj". Cea mai gravă faptă reţinută în seama lui a fost însă cea de "tâlhărie în dauna avutului obştesc", adică faptul că a confiscat, prin violenţă, arma grănicerului, infracţiune "evaluată" la 15 ani de puşcărie. La care s-au mai adăugat şapte ani pentru "nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor". În plus, arma fără încărcător şi muniţie, dusă de el în Ungaria a fost taxată drept "contrabandă" şi i-a mai adău­gat încă şapte ani de detenţie.

Conform legii el ar fi urmat să execute pedeapsa cea mai grea: cea de 15 ani. Aiurea! Dacă Florica a făcut, totuşi, vreo câteva luni de puşcărie, Romeo de la Tăbăcăria Jilava, Vasile pe numele lui, nu a mai apucat să treacă nici măcar o zi pe la "întristare". Iar peste mai puţin de un an Revoluţia i-a preschimbat, pe amândoi, în victime ale regimului comunist. Vasile nu s-a mai întors în ţară. Florica a părăsit şi ea România, iar acum trăieşte undeva prin Austria. Să fi rezistat dragostea lor fugii laşe a bărbatului? Probabil că nu. Dar cine ştie, ascunse sunt căile inimii.