Săriturile cu schiurile au fost şi au rămas doar o iluzie

Sporturile de iarnă existau mai mult pentru amatori pe vremea co­mu­nismului, singurele performanţe în concursurile internaţionale venind din partea boberilor şi, doar parţial, din partea schiorilor.

La începutul anului 1989, săritorii cu schiurile trăgeau din greu pe trambulinele de la Predeal şi de la Borşa, în fapt singurele care se puteau apropia de standardele normale şi care existau în ţară în acel moment. Conform "Coeficientului K", criteriul de selecţie în funcţie de "puterea de aruncare şi de panta pe care se aterizează", trambulina de la Predeal era de 70 de metri, iar cea de la Borşa de 110 metri. Mai existau şi minitrambuline, de 40 de metri, tot la Predeal, pentru copii şi juniori, ori de 20 de metri, pentru iniţiere, la Săcele şi Valea Strâmbă. Clu­burile reprezentative în acel mo­ment ale săritorilor erau CSŞ Braşov, Dinamo Râşnov, Dinamo Braşov ori ASA Braşov.

Performanţe? Doar pe plan intern, în campionatul naţional. "Recordurile aparţin lui Octavian Mun­teanu, care a reuşit 109 metri la Bor­şa, Wilhelm Gross, 75 de metri la Să­cele, iar Meszei a reuşit 69 de metri la Predeal", declara în Spor­tul antre­norul Gheorghe Gerea, fost "săritor" la Dinamo Braşov, ajuns, după retragerea din activitate, antre­nor la ASA Braşov. Tehnicianul era op­ti­mist în privinţa viitorului: "Din vară ne vom continua antrenamentele pe noua suprafaţă de plastic din Predeal, pusă atât pe trambulină, cât şi pe terenul de aterizare. Vom putea să asigurăm aşadar acea continuitate şi să înregistrăm salturi spectaculoase, valoric vreau să spun".

Acum, după 20 de ani, Gheorghe Gerea îşi continuă cariera de antrenor la Râşnov, amintindu-şi că ediţia din 1989 a Campionatului Naţional de Sărituri cu Schiurile a fost una cu pe­ri­peţii. "Am făcut deplasarea cu trenul, cu schiurile în huse, ca vai de noi. Aşa era pe vremea aia. Am plecat cu trenul de la Braşov până la Vişeul de Jos. Acolo am schimbat şi ne-am urcat într-un tren pe care localnicii îl numeau Fantoma. Au vrut să ne sperie, dar noi eram sportivi, era greu să ne pa­ni­cheze ceva, mai ales că eram săritori cu schiurile. La Borşa am ajuns morţi de oboseală şi ne-am urcat într-un autobuz vechi, o rată cum era pe vremuri, şi ne-am dus în staţiune, unde este şi acum complexul de vile şi de hote­luri", povesteşte Gerea. "Armata" şi-a sta­bilit cartierul general la Cabana Sti­bina, unde şef era Lungu, mare co­lec­ţionar de pietre de mină.

Prezenţa la Campionatul Naţional nu era una uşoară, din acest motiv la start înscriindu-se doar 12 spor­tivi. "Noi mai mult concuram decât săream. Nu exista telescaun, iar tram­bulina era una foarte mare pentru acea perioadă, avea peste 100 de metri. Trebuia să urcăm pe jos şi făceam vreo 12 sărituri în fie­care zi, ceea ce era foarte mult. Ză­pada de pe masa trambulinei era bă­tută cu picioarele de vreo 10 ori, iar surplusul de zăpadă era alungat cu lopata. Am avut noroc de vreme bună, cu cer senin", rememorează actualul antrenor de la CSS Dinamo Râşnov. Concursul a fost câştigat de dinamovistul Octavian Munteanu, deţinătorul recordului trambulinei – 106,5 metri – stabilit în 1987. În urma sa au fost Atilla Meszei şi Lo­rintz Balint. Privind înapoi, vremu­rile de atunci par desprinse dintr-un film vesel. Săritorii nu aveau cască şi îşi riscau viaţa la fiecare săritură. "Au fost şi sportivi care au căzut chiar în 1989. Ne speriam foarte tare, pentru că în 1974, un foarte bun prieten de-al meu, Voinea, a căzut în cap şi a rămas paralizat din cauza unei fracturi la coloană. Aveam nişte schiuri Popa, d-alea redegiste, iar bocancii erau d-ăia cu arcuri. Nu aveam costume d-astea, ca acum. Ne puneam o căciulă pe cap, trăgeam pe noi un pulover şi o pereche de pantaloni de schiuri cum erau pe vremea aia şi săream. Încă nu se inventaseră căştile sau combinezoanele", explică vremurile de atunci Gheorghe Gerea.