"Savanta" şi Samantha

Tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu, savantă de renume, mamă şi soţie devotată, avea şi slăbiciuni comune, ca oricare muritor: era un pic cinefilă. Iubea filmele, mai ales pe cele provenite din Occidentul pervertit, ne-a mărturisit Irina Margareta Nistor.

Ocazie nespe­rată pentru televiziunea română să mai difuzeze din când în când un musical, de vreme ce poveştile siropoase o înfiorau pe prima femeie a ţării. Celebrul serial de comedie "Ce vrăji a mai făcut ne­vastă-mea, Samantha" (Bewitched) o amuza copios pe soţia con­du­că­to­rului, aşa că au avut şi românii şansa să zâmbească urmărind aventurile familiei Stephens.

De altfel, de aici i s-a tras Elenei Ceauşescu şi gluma cu "Ce vrăji a mai făcut savanta?", povesteşte criticul de film Irina Margareta Nistor, angajată la Televiziunea Română în 1989. Pe de altă parte, Nicolae Ceauşescu făcuse o pasiune pentru westernuri, "Marele Gatsby" şi serialul "Kojak" cu simpaticul detectiv chel interpretat de actorul Telly Savalas.

Dincolo de filmele străine care mai "scăpa" pe micul ecran pentru simplul fapt că le picaseră cu tronc Elenei şi lui Nicolae, pe piaţa neagră se dezvoltase o adevărată afacere cu casete video, aflată în floare în anul revoluţiei. "Vocea" filmelor străine văzute în anii comunismului la video este fără îndoială cea a Irinei Margareta Nistor.

Inconfun­dabilul timbru al fostei studente la Litere, pasio­nată de lumea filmului, a marcat generaţii de români avide să devoreze mai mult decât "feliile" pe care erau nevoite să le mestece fără drept de apel. Pentru cei care îşi aduc aminte de pudibonderia cu care era tradusă din engleză înjurătura "fuck you" prin "du-te naibii!", Irina Margareta Nistor are o explicaţie: "Faptul că nu traduceam înjurăturile era decizia mea, pentru că mi se părea apanajul tor­ţionarilor şi al neamurilor proaste. Prin eufemisme şi aluzii era mult mai eficient."

Ani de-a rândul, "băieţii cu ochi albaştri" şi tovarăşii din CC au permis infuzia de capitalism marca Hollywood din simplul motiv că jinduiau la rândul lor să-l urmărească pe Marlon Brando în "Naşul" sau admirau sincer vreo frumoasă din Cetatea Filmului.  

Cu 400 de lei îţi cumpărai în 1989 o casetă de trei ore pe care intrau două filme şi îţi fericeai vecinii de bloc, dacă îi chemai la vizionare şi la un pahar cu vin. Bineînţeles, asta dacă aveai şi un aparat video cum­părat prin cine ştie ce minune de la studenţii străini, de la "va­po­reni" sau de la shopuri, pe cu­poa­ne de valută.

Irina Margareta Nistor îşi aduce aminte că, în 1989, cele mai gustate producţii străine erau fil­mele de acţiune cu Bruce Lee şi Jean-Claude Van Damme, dar şi pro­duc­ţiile "A fost odată în America", "Tran­da­firii sunt pentru cei bo­gaţi", "Pa­sărea spin" sau "Întoarcere la Eden". La capitolul film de animaţie, în 1989 conducea detaşat "Cartea Junglei".

Irina Margareta Nistor lucra la patron traducând, după ce-şi termina programul de la televiziune, poveştile capitaliste de pe casetele video procurate "de afară" de ingi­nerul Toader Zamfir, un tip întreprinzător, cu relaţii printre mai-marii vremii, pe care "îi ungea" cu filmele după care tânjeau. "Îmi aduc aminte că am tradus «Naşul» pentru mai mulţi tovarăşi din CC la Arhivă, la Jilava, dar nu ştiu cum îi chema, în afară de Ilie Rădulescu, pe  atunci directorul TVR", vorbeşte Irina Margareta Nistor despre slăbiciunile oamenilor de fier.

În anii în care a dat glas miilor de pelicule, criticul de film a avut pro­bleme o singură dată. Când a tradus celebra peliculă "Iisus din Nazaret", în regia lui Franco Zeffirelli. La scurt timp după ce filmul a fost "lansat" pe piaţă, securistul oficial din TVR a oprit-o şi a întrebat-o ce a fost în mintea ei când a acceptat să traducă aşa ceva. Din fericire, totul s-a terminat cu acest reproş. "Nu a fost propriu-zis o sancţiune. Cred că totul era bine cunoscut sus şi majoritatea ştabilor primeau casetele pe gratis", reme­mo­rează Margareta Nistor episodul.

Cât despre selecţia fil­me­lor pe video, singurul criteriu aplicat se reducea la ceea ce dorea sau nu şeful Zamfir: "Nu exista cenzură, dar patronului nu-i plăceau filmele lui Woody Allen, pentru că nu se vindeau şi nu voia să aducă filme cu gay."