Secretele Revoluţiei de la Timişoara

Col. (r) Nicolae Mavru, fostul şef al secţiei "Filaj şi investigaţie" de la Securitatea Timiş, dezvăluie pentru ziarul nostru episoade incredibile din timpul evenimentelor de la Timişoara. În prima noapte a Revoluţiei, 20% din cei arestaţi erau informatori.

Referitor la "coloanele de turişti" pot să spun că au existat. Legenda lor era bişniţa. Ei au intrat în ţară cu legenda că se duc în excursie în Bulgaria sau Iugoslavia, dar când au ajuns în zona Arad - Timişoara au schimbat legenda, ca să poată să staţioneze. La un moment dat s-au retras sârbii, bişniţarii obişnuiţi, şi au fost înlocuiţi de polonezi, în octombrie 1989. La începutul lui decembrie au dispărut brusc polonezii şi au venit ruşii, cam 2.000 de oameni, majoritatea bărbaţi tineri, atletici. Particularitatea acestor grupuri de bişniţari ruşi era că nu aveau marfă.  

Coloanele şi grupurile sovietice au existat. Eu fac această distincţie, pentru că ele au avut calitatea de coloane până au ajuns la noi în judeţ; aici au staţionat. Noi îi observam, mi se raporta verbal despre ei şi despre ceea ce fac, pentru că la un moment dat umpluseră Şoseaua Arad - Timişoara. Vindeau ţigări, cafea, îmbrăcăminte, dar foarte slab, cantităţi foarte mici de produse, scule... Ei treceau foarte des în Ungaria şi Iugoslavia, ca să aducă marfă, dar se întorceau cu marfă foarte puţină.  

Majoritatea acestor indivizi era basarabeană, vorbind stricat româneşte, dar printre ei erau şi câte 4-5 care vorbeau numai ruseşte sau nu vorbeau deloc, pentru că mi-am pus oamenii să se infiltreze, să facă pe cumpărătorii; îi întrebau ceva, dădeau din cap şi făceau semn unuia care vorbea româneşte.  

Au fost observaţi, mi s-a raportat verbal cazul lor, comportamentul lor, iar eu l-am informat verbal pe colonelul Sima. Acesta mi-a răspuns: "N-avem timp să ne ocupăm de ei". Eram sufocaţi de celelalte activităţi, inclusiv de cazul Tökes.  


"REVOLUŢIONARI BASARABENI"
Este posibil ca, atunci când s-au declanşat evenimentele, grupurile acestea de basarabeni să-şi fi părăsit locurile de bişniţă şi să se fi implicat în violenţe.

Au apărut aceşti indivizi puternici, atletici, cam blonzi aşa, care incitau copiii străzii: "Haideţi, mă, spargeţi, nu vă fie frică!". Scenele astea le-am surprins. Însă, neocupându-ne de ei înainte, nedocumentându-i, nu am avut cum să ştim precis că provin din grupurile de bişniţari de pe Şoseaua Arad - Timişoara.

Din experienţa mea de cunoaştere a oamenilor, a sus­pecţi­lor, pentru că serviciul meu era de "fi­laj şi investigaţie", aceşti indivizi care incitau copiii străzii la spargeri şi devas­tări proveneau de acolo, aveau o anumită ti­po­lo­gie pe care specialistul în filaj o re­cu­noaşte foarte bine. Eu vă pot spune imediat dintr-un grup de oameni care este ba­sa­ra­bean, fără ca acela să deschidă gura. Dar când o deschide! Toate in­for­ma­ţiile despre aceşti diver­si­o­nişti se găsesc în notele de filaj pe care le-am înaintat condu­cerii. Se pare că unele au dispărut, dar ele au existat sigur.  


"CAZUL TOKÉS"
Cu privire la Tokés, îmi aduc aminte că erau şi unele nume, persoane identificate precis şi care veneau des acolo. La 16 decembrie, acolo a apărut un grup de tineri care se identifică printr-o beretă cu şnur. Apăreau şi dispăreau, nu erau mai mult de 10-15 persoane, dar dis­pa­riţia lor era legată de încercarea de a mobiliza oameni din oraş. Mai precis - pentru că pe ăştia noi îi urmăream -, se duceau la întreprin­deri, ELBA, platforma Buziaş, la IOT, şi întrebau de colegi de-ai lor reformaţi, unii au intrat şi în întreprin­deri...

"Hai, că începe ceva, hai la Tokés, e lume multă la Tokés!". În faţă la Tokés erau 8 persoane. În timpul acesta, în faţă la Tokés a apărut o fe­me­ie isterică, mi se pare că se de­cla­ra baptistă, care a venit cu nişte copii care nu erau ai ei. Dar striga, urla ca să adune cât mai mulţi curioşi. Ţipetele ei au atras câţiva curioşi. Apoi s-au întors cei din grupul cu berete, care reuşiseră să adune din oraş cam 50 de persoane. În acest grup erau doar doi sau trei maghiari. Echipa cu berete a plecat din nou pentru a aduce alţii, dar rezultatul a fost extrem de modest.

Mai târziu un pic, nu la 14:30, pe la 16:30, au mărit mulţimea acolo. Spre seară, grupul cu berete a re­ve­nit cu lumânări în Ti­motei Cipariu. Dar nici acum nu erau mulţi. Au stat un timp, apoi au în­ce­put să mobili­zeze curioşii să se de­pla­se­ze spre CJP. Se grupau 10-15 inşi şi începeau să strige: "Hai să mergem, hai să demonstrăm!", porneau, dar lu­mea nu-i urma. Atunci se întorceau în mulţime, aşteptau un timp, apoi reluau figura. Ajungeau câţiva metri până în dreptul statuii Maria, vedeau că nu sunt urmaţi de lume şi se întorceau furioşi. Au făcut figura asta de vreo 8-9 ori.

La un moment dat, un individ beat a oprit un tramvai, s-a urcat pe una din platforme şi a început să strige. În scurt timp a început o ceartă între cei 20-30 care formau nucleul violent, bătându-se care să se urce pe tampoane să vorbească. Erau beţi. Băieţii mei erau lângă ei şi îmi raportau, eu am stat în grupul de curioşi. Lumea râdea de ei, făcea bancuri, mai asculta, mai le dădea dreptate, era un circ. Câţiva au strigăt: "Miliţia ce fa­ce?". Adevărul este că Miliţia nu a apă­rut mult timp, în mod inexplicabil. Seara târziu s-a adus bere la alimentara şi s-a făcut repede o coadă, mulţi dintre cei care veneau în Piaţa Maria, ne­şti­ind ce se întâmplă, întrebau ce se dă şi erau lămuriţi că este un protest care îl apăra pe Tokés.

La un moment dat s-au urnit şi au luat-o, cu grupul violent în mijloc, spre CJP. În timpul luptelor de stradă, când au apărut forţele de ordine şi militarii (grăniceri plus patrule), am început să-i fu­gă­rim. Pe măsură ce îi prin­deam, ne confruntam cu o situaţie incredibilă: cel puţin 20% din cei prinşi seara şi noaptea, la primele asalturi, erau informatori ai Se­cu­ri­tă­ţii şi Miliţiei, colaboratori din reţele. Îi prindeam, ne dădeau parola, consemnul sau ne spuneau numele ofiţerului de le­gă­tu­ră şi le dădeam drumul. Numai eu am eliberat cinci.

În Piaţa Circum­va­la­ţi­uni. La un mo­ment dat a fost prins George Şerban, ziaristul, omul politic de mai târziu, şi l-am scă­pat eu, pentru că voiau să-l bată sol­da­ţii, dar rău de tot, erau porniţi, nu ştiu ce făcuse. A doua zi la raport, când am prezentat detaliat situaţia, i-am re­la­tat colonelului Sima şi cazul Şerban. El s-a uitat la mine şi mi-a spus: "Ei, pe ăsta trebuia să-l reţii şi să-l aduci incoace". Spargerea vitri­ne­lor a fost posibilă şi pentru că se dă­du­se ordinul tâmpit să trimită acolo nişte miliţieni fără nimic în mâini, doar cu uniformele pe ei şi stând ca nişte proşti să dea ăia în ei.

În timpul ăsta, pe Strada Lidia s-a format alt grup, între care foarte mulţi copii (de la o şcoală de surdo-muţi, n.red.), care îi atacau pe cetăţenii de pe stradă, pe trecători. Se striga: "Care nu e cu noi e împotriva noastră" şi dacă nu intrau în grup îi luau la bătaie. Le strigau: "Laşilor, se­cu­riş­ti­lor!". Era o disperare, iar disperarea venea din faptul că oamenilor nu le păsa de Tökes şi de scandalul de la casa lui. Au atacat şi câţi­va con­du­că­tori auto care nu opreau. Pe doi i-au scos din maşină şi i-au obligat să vină cu ei. Mi se pare că au făcut după aceea plângere la Miliţie, trebuie să existe acolo plân­ge­ri­le lor. Aici, în grupul ăsta violent, am ob­servat basarabenii care incitau co­piii şi strigau: "Hai, nu vă fie frică, spargeţi!".