Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cozile erau ceva frecvent în 1989. Indiferent că stăteau la carne, lapte, ouă, benzină, între oameni se legau prietenii, fie ele şi din interes, din care fiecare încerca să câştige câte ceva. Actorul Mircea Diaconu îşi aminteşte de "folclorul cozii" la benzină.
"Trei zile ţineai maşina la coadă. Mai împingeai puţin, că dacă o porneai consumai raţia de 20 de litri. O împingeai tu sau aveai un prieten care le împingea şi pe-a lui, şi pe-a ta. De regulă ne aşezam doi-trei la o coadă la benzină, că singur nu prea puteai", povesteşte actorul. În acest interval care se scurgea de la aşezarea la coadă până la ajungerea la pompă făceai cunoştinţă cu alţi "colegi" de coadă, povesteai, aflai câte în lună şi în stele din diverse domenii, bineînţeles în funcţie de pasiunile şi meseriile fiecărui participant.
Aşa s-a perfecţionat ceea ce am putea numi "agenda organizată". "Cum cunoşteai un om la coadă sau în altă împrejurare, primul lucru pe care ţi-l spunea şi pe care, apoi, îl cerea de la tine, era unde lucrează (locul de muncă). De ce? Pentru că fiecare putea să-i furnizeze celuilalt sau putea să-i rezolve o problemă. Nu mai erau nume simple în agendă. Era paranteză carne, paranteză hârtie igienică, paranteză pâine. Fiecare dintre noi era paranteză şi ceva. Probabil că la mine, în agendele celorlalţi, erau paranteză bilete la teatru", a adăugat Mircea Diaconu.
Din când în când se mai găsea câte unul care să înjure sistemul, iar ceilalţi să-l "părăsească" de frică să nu-i vadă cineva în compania lui.
Şi Mircea Diaconu a avut parte de o astfel de scenă cu atât mai mult cu cât era o persoană pe care lumea o recunoştea uşor. "Veneau la mine oameni şi discutam despre una, despre alta, despre sport, cultură. Şi la un moment dat începea câte unul cu care purtam o conversaţie să înjure sistemul. Să spună lucruri îngrozitoare despre regim, lucruri subversive care se petreceau, de care nu ştia absolut nimeni. Ei ştiau şi îmi şi spuneau că se ocupă exact cu asta. Iar eu, în clipa aia, eram în situaţia în care faţa mea era cunoscută, extrem de cunoscută şi îl rugam din suflet să nu-mi spună. «Eu nu ştiu cine eşti dumneata, spuneam eu, dumneata ştii cine sunt eu. Nu mă băga în bucluc. Nu-mi spune!». Şi-mi răspundeau: «Domne, simţim şi noi nevoia să spunem cuiva!». Noi fiind cei răi, din sistemul securist, din sistemul de represiune. Despre ăştia era vorba. Simţeau şi ei nevoia să spună cuiva. Aici se ajunsese în '89", a povestit Mircea Diaconu.
Citește pe Antena3.ro
