Sistematizarea României: Revolta din Petrova

La scurtă vreme după ce se întoarseră şi ei în Petrova, într-o dimineaţă de luni, tinerii Ardeleanu auziră o gălăgie neobişnuită pentru acele locuri şi acea oră. Când se duse la fereastră, Bogdan văzu cum grupuri destul de mari înaintau pe uliţa dispensarului spre centrul satului.

Erau şi deosebit de mulţi bărbaţi pentru perioada aceasta, când majoritatea plecau la tăiat păduri sau la lucrul câmpului în Banat. Se comenta cu glas răstit, aşa că se putea auzi că sunt revoltaţi împotriva faptului că s-a decis ca Petrova să devină sat şi să aparţină de comuna vecină Leordina.

Deşi continua să se considere clujean get-beget, nu putea totuşi să nu fie alături de petroveni –  mai ales că era vorba aici de o proble­mă care privea întreaga ţară, fiind un alt abuz al regimului. Ideea – izvorâtă, desigur, din capul "genial" al Marelui Stăpân – se numea "sistematizarea satelor" şi avea mai multe aspecte. Unul dintre ele îl reprezentau desfiinţarea comunelor şi transformarea lor în sate, ca să se reducă şi numărul de primării, şcoli, dispensare, etc. – din simplul motiv că nu mai era din ce să-i plăteşti pe cei care lucrau acolo.

Pe de altă parte, se urmărea muta­rea ţăranilor în blocuri, ca să li se ia şi micile loturi de pe lângă casă. Aceste blocuri de patru etaje nu erau, însă, prevăzute cu canalizare, ca la oraş, aşa că locuitorii lor aveau parte numai de dezavantajele de la ţară – adică fântâna şi latrina în curte. (Se mai dorea şi mutarea cu forţa a pensio­narilor la ţară, tot în astfel de blocuri, ca să se elibereze locuri în oraş pentru muncitori – dar aceasta nu s-a reuşit, fiindcă n-a mai fost timp.)

Ştiind că, în sudul ţării, abuzurile asu­pra ţăranilor fuseseră duse la îndeplinire fără murmur, Bogdan se bucura că în sfârşit cineva protestea­ză. Abia aştepta să afle mai multe amănunte – şi norocul a făcut să apară destul de repede în dispensar cumnata uncheşului Ţăranu, care stătea şi ea în centrul satului.
– Ce se întâmplă aici?
– Dom’ doctor, e bai mare. Vor să ne transforme în sat şi să fie centrul de comună la Leordina. Asta înseamnă că pentru fiecare scrisoare sau fiecare act de semnat de la primărie ar trebui să mergem până acolo. Ba, mai mult, şi re­gistrul funciar o să treacă acolo – aşa că or să ne ia şi pământurile.
– Bine-bine, dar cum s-a putut aşa ceva de pe-o zi pe alta?
– Au chemat-o pe primăriţă la partid, şi ea a semnat imediat să ne schimbe în sat. Ei nu-i pasă, căci e zânitură. A venit de undeva de lângă Braşov şi n-are nici un pic de pământ aici.
Asta se adăuga la faptul că, deşi trecuse ceva vreme de când era medic în comună, nici n-o cunoscuse pe primăriţă – care îşi îndeplinea funcţia ca pe orice sarcină de partid, adică fără nici cea mai mică tragere de inimă. Voia totuşi să ştie dacă această femeie a călcat măcar în Petrova de când erau ei acolo.
– Primăriţa a fost pe-aici zilele astea?
– Da. Chiar azi dimineaţă oamenii au vrut s-o rupă în bucăţi, dar a fugit cu trenul, nu ştim cum.

Pentru un om care ştia istoria acestor locuri – începând de la cum a căzut Sarmizegetusa, era uşor de bănuit cum a scăpat cea care ar fi trebuit să-şi apere oamenii. În acelaşi timp însă, un pasio­nat de domeniu îşi dădea seama că tră­ieşte în acel moment evenimente memorabile, deci trebuia să lase la o parte ce s-a petrecut în urmă cu aproape 2.000 de ani. Toate acestea îi trecură într-o clipă prin minte tânărului medic, astfel că se hotărî să îşi continue întrebările:
– Care este situaţia acolo, în centru? Am văzut de dimineaţă că vin grupuri de oameni de pe toate dealurile.
– E nenorocire. Au venit din toate părţile şi au blocat drumul naţional. Au spart geamurile şi au dat foc la primărie şi cer să vină prim-secretarul, căci nu discută decât cu el. Cele mai furioase erau femeile, care-şi duceau şi copiii. Acum parcă s-au mai potolit, căci vicele le-a spus că va veni încoace primul-secretar. La început însă n-a putut răzbi singur – aşa că l-a chemat în ajutor şi pe cumnatu-meu.

Bogdan Ardeleanu abia aştepta să vadă cu ochii lui că în sfârşit ţăranul român se ia de piept cu oricine pentru pământul său, aşa că se îmbrăcă repede şi se duse glonţ la primărie. (Ileana rămăsese în dispensar pentru orice eventualitate, dar era absurd să crezi că ar fi venit cineva la consultaţie, când practic tot satul era pe şoseaua principală.)

Făcându-şi loc printre oamenii care flancau drumul mare încă de la ieşirea din uliţa dispensarului, ajunse destul de repede peste drum de primărie. I-a sărit în ochi că asistenta nu exagerase cu nimic: clădirea era plină de funingine şi cu geamurile sparte, iar mobilele erau aruncate în curte sau în drum. Femeile – cu copiii în faţa lor (ca la Lupeni, în 1929) – urlau şi se agitau, dar nu mai existau acte de violenţă. Oricum, nimeni n-ar fi îndrăznit să le agreseze, căci în spatele lor stăteau bărbaţii – tăcuţi, dar cu figuri deloc prevestitoare de bine, mai ales că aveau şi topoarele la ei. Lui nu avea însă de ce să-i fie frică, fiindcă îi ajutase pe mulţi dintre ei – şi oamenii ţineau cont de asta. Se amestecă în discuţii, asigurându-i pe cei din jur de sprijinul lui moral, după care trecu drumul şi spuse câteva vorbe bune şi viceprimarului, pentru că stima lui faţă de acesta nu era conjuncturală sau de suprafaţă, aşa că puţin îi păsa de reacţiile celor din jur. (De altfel, nici în acea împrejurare "vicele"  nu-şi pătase obrazul prin ostilitate pentru săteni – ar fi însemnat să îşi calce pe inimă, şi evident că nu era genul de om care s-o facă – ci se rezumase la a încerca să păstreze ordinea.) Era bucuros că şo­seaua naţională se eliberase, în aştep­ta­rea liderului de partid din judeţ, şi de-a dreptul încântat că autorităţile de partid şi miliţienii din sat dispăruseră ca-n gaură de şarpe.

Într-un târziu, apăru şi coloana oficială de la Baia-Mare. Prim-secretarul coborî dintr-un Mercedes (asta tot în cadrul patriotismului socialist) şi îi asigură pe oameni că Petrova va rămâne comună. Ei au întâmpinat aceste cuvinte cu aplauze, urale şi ovaţii (aşa cum scria în ziare că erau primite cuvântările Marelui Stă­pân), dar singurul clujean din mulţime era sceptic, fiindcă ştia cât preţuieşte cuvântul unui slujitor al regimului. Se gândea că există totuşi o speranţă, datorită fap­tului că oricând petrovenii ar putea re­lua revolta dacă le-ar fi înşelate aşteptările.

Toate acestea le povesti soţiei lui când se întoarse la dispensar – şi a fost destul să pomenească de cutia Pandorei pentru ca şi ea să înţeleagă pe ce se baza. Se vede că a avut dreptate, căci nu a mai auzit să se pună problema alipirii la Leordina. Mai mult decât atât, data următoare când s-a întors la Cluj a aflat de la bunicul său dinspre mamă că "Europa liberă" spusese că Petrova era una din cele două comune (cealaltă a fost Parva, jud. Bistriţa-Năsăud, dacă nu mă înşeală memoria), din toată ţara, care se împotrivise siste­matizării satelor. Desigur că n-a scăpat ocazia de a le povesti bunicilor că a fost martor ocular la evenimente, fără însă să se implice prea tare (asta ca s-o liniş­tească pe bunica, şi ea membră de partid încă din anii ’50, care – amintindu-şi de acea perioadă – se temea de repercusiunile asupra nepotului preferat).

După ce a auzit cu urechile lui ce vorbeau posturile străine, Bogdan s-a simţit oarecum împlinit – deşi continua să-şi dea seama că n-are nici un merit în desfăşurarea evenimentelor – şi abia aştepta să fie întrebat de cei din jur despre ce s-a întâmplat acolo. Cele mai lungi şi mai consistente discuţii le purta – desigur – cu singurul om din familie care asculta constant "Europa liberă". Amândoi erau pentru precizie, aşa că bătrânul Mircea Vlădescu găsea înţelegere numai la nepotul său atunci când afirma că filmele despre primul război mondial – mai cu seamă cele referitoare la luptele de pe Jiu – nu sunt veridice. Ştia el ce ştia, căci avea amintiri de pe vremea aceea – deşi era doar un ţânc. Nostim era faptul că formaţia lui de militar se vădea într-un domeniu aparent cu totul străin de război (deşi nu tocmai). Când urmăreau împreună meciuri de fotbal – în special cele din cupele europene – Bogdan se distra teribil când, la câte-o pasă greşită, îl auzea pe bunic zicând: "Hait! Iar a dat-o la inamic!".

În povestea mişcării din Petrova mai era ceva care-i provoca tânărului Ardeleanu o satisfacţie răutăcioasă: evenimentele se produseseră către sfârşitul lui ianuarie – ca un fel de "cadou" de ziua de naştere a Marelui Stăpân. Era binevenit acest lucru, fiindcă de ani buni se pusese pe acelaşi plan – ba chiar pe unul mai înalt – aniversarea şefului statului cu aniversarea Unirii de la 1859.

Toate acestea au fost comentate îndelung în familie, dar vorbele rămâneau vorbe, şi celui ce fusese acolo îi părea rău că nu se trăsese concluzia practică: regimul era departe de a fi aşa de puternic cum voia să pară – dovadă că dădea înapoi la prima opoziţie fermă. Totul era să demonstrezi că nu ţi-e frică, dar un om singur nu putea face minuni. Din păcate, solidaritatea nu era punctul forte al românilor, şi stâlpii regimului ştiau acest lucru, fiind buni cunoscători ai psihologiei maselor. Supuşii care gândeau (fenomen destul de rar, şi chiar stânjenitor, în acea vreme), ştiau şi ei asta – şi de aceea sperau doar în Gorbaciov.
Ioan Bozac - medic, Cluj