Şlagăre de cartier, stadion şi inimă albastră

Dacă înainte de 1989 s-ar fi făcut topuri cu preferinţele muzicale ale românilor, cu siguranţă formaţia Azur le-ar fi spulberat. Zeci de formaţii le-au imitat stilul şi milioane de oameni i-au adulat.

Sastisiţi de cântecele patriotice, imnurile închinate "conducătorilor şi patriei", spectacolele de la "Cântarea României", românii ascultau cu nesaţ muzică de petrecere. Se asculta şi rock şi muzică uşoară, dar formaţiile "de inimă albastră" i-au cucerit pe mulţi. Amorurile şi dramele de cartier, aventurile "fantelui" de mahala, infidelităţile conjugale, şpriţurile cu prietenii şi eliberarea din cătănie au fost "cântate" la petreceri, nunţi, botezuri, în restaurante şi la "Polivalente". Pe seama muzicienilor brăileni s-au ţesut în epocă legende. Hitul "Prinţişorul meu" i-ar fi fost dedicat lui Nicu Ceauşescu, se spunea atunci. Dar au fost interzişi pentru "abateri de la morala proletară".
Despre succesul "Azurului" din Brăila ne-a vorbit Nelu Vlad, întemeietorul trupei şi autorul "şlagărelor", "Pe nisipul de la mare", "Prinţişorul meu", "Cenuşăreasa", "Mona", "Claudia".

• – Domnule Nelu Vlad, cum a început povestea formaţiei Azur?

– Noi am început să cântăm din 1986. Au trecut 22 de ani de când am ieşit pe piaţă. Stiţi ce se asculta atunci?! Ce se impunea! Programul era cum era la televizor, muzica era cea dictată, muzică patriotică. Eram sătui de imprimările pe care le făcea "Electrocord", singura instituţie de stat de profil, şi acelea cenzurate. La nivel artistic era deja o plafonare şi lumea avea nevoie de ceva inedit, incitant. Şi atunci a apărut un artist rebel ca mine. Am analizat totul. Mi-am zis că dacă vreau să îmi fac loc în lumea artistică de atunci, trebuia să fac ceva ieşit din comun, asumându-mi şi riscuri. Am avut tupeu şi m-am opus celor de la "cultură" care-mi spuneau ce să cânt. Dosarele se aprobau într-un fel, eu cântam în alt fel. Ba mai mult, am avut îndrăzneala să imprim tot ce cântam pe bandă magnetică. Nu m-am gândit ce amploare va lua stilul nostru. Dar se pare că asta aştepta lumea. Muzică deschisă, în care să nu cânţi despre ţară, ci despre libertatea omului de a petrece, de a bea un şpriţ, de a vorbi cu o amantă, de a spune că are două iubite, de a spune că soţia îl supără. Am adoptat stilul acesta libertin, fără oprelişti! Eu nu
m-am luat după nimeni. Nu am vrut să cânt ca Ion Dolănescu, ca Irina Loghin, ci am vrut să cânt altceva. Şi curajul meu s-a transformat într-o mare atracţie pe care o aveam la public.

• – Cum s-a desfăşurat primul concert?

– L-am organizat la Brăila şi mi-era frică să plec de acasă. Îmi spuneam: "Dacă nu vine nimeni la Arena "Progresul"? Mă fac de râs în faţa tuturor prietenilor mei". Când am ajuns acolo eu nu mai puteam să înaintez, aşa de aglomerat era. Lumea nu mă cunoştea că nu aveam poze să punem pe casete. Abia m-au lăsat să mă strecor încet-încet.
Aveam cămăşile noastre albastre, era o chestiune de regie. E mare lucru să te urci pe o scenă. La noi a existat întotdeauna o disciplină: membrii formaţiei au cântat parfumaţi, bărbieriţi, îmbrăcaţi bine. Asta este mentalitatea lăutarului de viţă veche. Barbu Lăutarul, Gheorghe Afloarea de la Brăila, Paraschiv Oprea au ţinut la etichetă. Tu eşti omul care trebuie să binedispui pe cei care te ascultă. Dacă te sui nebărbierit, beat, posomorât, numai plăcere nu-i faci celui care te-ascultă.

• – Aţi lansat şi un stil în muzica românească.

– Aşa e. Toată lumea a adoptat ideea de a face muzică de petrecere cu o orgă, cu o chitară, cu tobe, deci cu instrumente de muzică uşoară. Eu însă am îndrăznit să introduc în restaurant muzica de petrecere cu instrumente electronice. Şi am avut succes!

• – Cum se măsura popularitatea trupei, căci pe vremurile acelea nu existau topuri, rating-uri sau sondaje?

– Să vă dau nişte exemple. La concerte sau la noi la Brăila veneau oameni din Arad cu copii de 3 ani şi îi urcau pe o măsuţă şi cei mici ştiau toate melodiile pe de rost. Ne aduceau oamenii fel de fel de produse: "V-am adus un porc de 100 de kile. V-am adus o oaie. Sau v-am adus 50 de litri de vin. De ce? Pentru că aşa ceva nu credeam că o să mai ascultăm!"

Încă de la prima imprimare a fost o mare isterie. Nu am crezut că primele 12 melodii vor avea un asemenea impact. Acum, după 22 de ani, îmi dau seama că a fost curajul meu şi originalitatea ideii, pentru că imprimarea tehnică era lamentabilă. Noi nu cântam în studiouri, cântam prin microfoane, nu făceam repetiţii, falsam. Şi totuşi lumea ne idolatriza peste măsură! Primul album s-a împânzit în toată România. Pe vremea aceea, în magazine, erau nişte casete din fosta RDG-Orwo  care nu se vindeau, erau considerate cele mai proaste. Ca să câştige mai mult, comercianţii au folosit aceste casete şi au imprimat pe ele muzica noastră. Au epuizat stocurile din toate depozitele Ujecop-ului din toată ţara. Casetele costau şapte lei, şi se vindeau cu 50 de lei.

• – Câţi spectatori aveaţi la concerte?

– Odată mă aflam cu trupa la Braşov şi nu puteam să cânt, deoarece eram epuizat şi răcit. Nu puteam să scot nici un cuvânt. Sala Polivalentă avea 2.500 de locuri. Ei, acolo au intrat 5.000, aşa s-au vândut biletele. Şi afară au mai rămas vreo 9.000 de oameni. Şi tot intrau în sală cu pile, cu relaţii. La un moment dat, a venit comandantul Miliţiei Braşov şi mi-a zis: "Domnule, m-ai nenorocit, mâine mă dă afară! Ieşi puţin în sală să vezi ce e acolo!". Spectatorii inundaseră scena, instrumentele muzicale nu se mai vedeau şi intraseră şi pe holuri. M-am dus încet-încet. Lumea nu mă cunoştea la faţă. Am luat microfonul şi am spus: "Atenţiune, eu sunt Nelu Vlad." În momentul ăla nu a mai mişcat nimeni din sală. "Vă rog să fiţi atenţi la mine, pentru că dacă dvs. provocaţi un scandal, vom fi suspendaţi din nou şi nu vom mai putea cânta. Cei din stânga să se strângă trei metri, cei din dreapta la fel." S-au eliberat lateralele. "Cei din spate, trei metri. Cei din faţă să se retragă trei metri şi primele rânduri să se aşeze aşa, pe vine. Acum aşteptaţi că venim şi cântăm." Eu eram răguşit, abia mai puteam îngăima ceva. "Din dragoste pentru dumneavoastră, voi începe cu un şlagăr care se numeşte «Pe nisipul de la mare» şi vă rog să cântaţi cu mine." Cântau 5.000 de oameni cu mine. A fost fantastic! Comandantul Miliţiei mi-a zis: "Doamne, eu sunt un căcat aici, dumneata eşti un împărat!"

Altă dată, la Bacău, am concertat la o arenă de vară, unde nu au putut intra mai mult de 5.000 de oameni, dar afară mai erau vreo 14.000-15.000, după estimările miliţienilor. Eu stăteam de vorbă cu generalul Constantinescu, comandantul garnizoanei Bacău, detaşat disciplinar acolo de Ceauşescu. Mulţimea de afară a dărâmat zidul de cărămizi cu geamuri de la intrare şi mulţi s-au rănit! Constantinescu a fugit atunci. Ca să potolesc mulţimea am întors boxele din arenă către oameni şi am spus: "Vă dau cuvântul meu de onoare că peste trei zile ne întoarcem la Bacău şi cântăm cât doriţi dvs., numai acum mergeţi acasă că nu mai sunt locuri." Şi au plecat încet-încet.       
Am cântat şi la Iaşi, unde echipa naţională de fotbal trebuia să joace un meci după ce cântam noi. Primul om care m-a întâmpinat a fost Ilie Balaci, care mi-a zis: "Măi, aveam o emoţie că nu ajungeţi! Lumea asta vă vrea pe voi, măi!" Cât am cântat noi, timp de o oră jumătate, ei au ieşit la încălzire ca să ne asculte!

• – Şi celebritatea are preţul ei. De ce a fost interzisă trupa Azur în 1989?      

– Să ştiţi că nu am fost interzişi din cauza melodiei "Prinţişorul meu". Asta e o legendă. Noi am trezit nemulţumiri printre organele locale ale Brăilei din cauza popularităţii, pentru faptul că Azurul devenise fenomen social. Pentru unii devenise o povară, deoarece, zi de zi, erau obligaţi să asculte ceea ce puneau la casetofon vecinii sau prietenii. Atunci am fost chemat de vicepreşedintele responsabil de "cultură", care m-a scos în centrul oraşului şi mi-a spus să îi dau o sută de mii, dacă vreau să mai cânt. I-am spus că nu am cum să îi dau o sută de mii, deşi aveam bănie pe vremea aceea. M-am dus şi am raportat totul şefei mele, preşedinta Consiliului local al Sindicatelor, propunându-i să înscenăm un flagrant. Dar mi-a zis să nu fac asta, pentru că aş fi fost acuzat de dare de mită. Între timp, vicepreşedintele s-a dus la ministrul Hegeduş cu un dosar fals, în care ataşase o casetă în care nu cântam eu. Spunea că noi cântăm numai melodii porno.

De fapt el adunase nişte melodii de prin cârciumi, de la diverşi lăutari. Ministrul mi-a promis că, dacă am dreptate, mă va repune în drepturi în 30 de zile, ceea ce s-a întâmplat. Asta era în iunie 1989. Dosarul a fost anulat şi ne-au dat atestatele înapoi.
Dar patru luni de zile autorităţile din Brăila ne-au trimis să muncim pe şantier, să îşi bată joc de noi. Normal că acolo am dat la pace cu maiştrii cărora le-am spus: "Vă dăm tot salariul, că noi nu avem nevoie de bani. Luaţi patru salarii şi noi nu venim la serviciu". În cartea de muncă figurează şi acum meseria de fierar-betonist.

• – Acum despre artişti se spune că au averi. Cât câştiga un cântăreţ de succes înainte de 1989?

– Aveam salarii foarte bune la Consiliul judeţean, fiind angajaţi ai ansamblului "Pandelaşul". Datorită veniturilor pe care le aduceam, eu aveam salariu cât şefa Consiliului Judeţean al sindicatelor. Ea mi-a zis aşa: "Dumneata ai făcut planul pe un an în trei luni. Îţi dau salariu cât mine!" Asta însemna 5.000 de lei, cât un director de întreprindere pe vremea aceea. Iar colegii mei aveau câte 4.000 de lei. Mergeam la spectacole, existau şi diurne, dar la spectacole nu mai primeam bani, că aveam deja salarii. Dar noi câştigam foarte mult pe fotografii şi pe casete. Toţi artiştii făceau la fel, vindeau poze. Oamenii nu te cunoşteau, nu aveau toţi televizoare, ca acum. Noi vindeam fotografii cu miile. În orchestra populară erau  12 inşi care nu mai cântau, că nu îi primea publicul pe scenă şi care ne ajutau să cărăm instrumentele. Eu îi puneam să vândă fotografii cu noi. Le dădeam câte trei sute de fotografii la spectacol. Le ceream zece lei pe fotografie şi ei le vindeau cu 25. Când veneam acasă din turnee, nu mai era loc în autobuz, pentru că membrii orchestrei îşi cumpărau televizoare. De exemplu, la Iaşi, în patru zile, am avut câte trei spectacole pe zi în sala Polivalentă, şi numai din fotografii au ieşit 25 de mii, bani pe care i-am pus la CEC!

• – Cu cine aţi mai cântat în concerte?

– Marii artişti, văzând enormul nostru succes, dădeau telefoane impresarului şi spuneau că vor să cânte cu noi în concert. Noi aveam şi câte 16.000 de spectatori pe zi, câte două Polivalente! Am mers în turnee lungi cu Stela Popescu, Nae Lăzărescu şi Vasile Murariu, Benone Sinulescu, Maria Dragomiroiu, Irina Loghin, Jean Constantin. Pe Ion Dolănescu l-am cunoscut abia după Revoluţie.