Solicitări ale Pakistanului pentru furnizarea de muniţie românească

În ziua de sâmbătă, 18 martie 1989, o delegaţie condusă de Malik Meraj Khalid, preşedintele Adunării Naţio­nale a Republicii Islamice Pakistan, a sosit într-o vizită la Bucureşti. Oaspe­ţii au fost întâmpinaţi la Aeroportul Otopeni de Nicolae Giosan, preşedintele Marii Adunări Naţionale, şi de Rasheed Ahmad, ambasadorul Pa­kistanului în România.

Pentru cetăţenii obişnuiţi, vizita respectivă nu era un eveniment deosebit. Existau însă şi persoane care cunoşteau problemele ce afectau relaţiile dintre cele două state. Una dintre acestea a avut ca motiv refuzul autorităţilor de la Bucureşti de a exporta muniţie românească în Pa­kistan.

La mijlocul anilor '60, ştirile pri­vind nivelul de dezvoltare al industriei româneşti de apărare au ajuns tot mai departe în lume. Unul dintre statele interesate de producţia de muniţii din România a fost Pakistanul. Autorităţile de la Islamabad şi-au manifestat de cel puţin patru ori intenţia de a achi­ziţiona muniţii româneşti fabricate sub licenţă sovietică (în anii 1966, 1967, 1970 şi 1971).

De fiecare dată, auto­rităţile de la Bucureşti au răspuns ne­gativ la propunerile pakistaneze. Un export de acest gen, fără obţinerea acordului sovieticilor, ar fi generat probleme între Bucureşti şi Moscova. Totodată, s-a dorit protejarea relaţiilor dintre România şi India.
"Pentru livra­rea de muniţie fabricată după licenţe sovietice ar trebui cerut acordul URSS - a precizat Corneliu Mănescu la 12 mai 1967, într-un document trimis Prezidiului Permanent al CC al PCR. În cazul livrării fără acest acord, s-ar ajunge la complicaţii în relaţiile noastre cu URSS, care în 1966 a respins ce­rerea pakistaneză." Cu acelaşi prilej, ministrul român al Afacerilor Externe a afirmat că "livrarea de armament românesc (corect: muniţie - n.r.) Pa­kistanului ar putea provoca nemul­ţumirea Indiei şi ar complica relaţiile româno-indiene".

Şeful diplomaţiei româneşti i-a convins în anul 1967 pe membrii Prezidiului Permanent al CC al PCR să nu fie de acord cu încheierea unui contract militar cu Pakistanul - presupus a fi avantajos pentru România, din punct de vedere financiar.

În răspunsul pe care l-a pregătit pentru autorităţile de la Islamabad, Corneliu Mănescu a menţionat faptul că "Republica Socialistă România are posibilităţi limitate privind producţia de muniţie şi că fabricile româneşti produc cantităţile de muniţie strict necesare armatei române". De asemenea, el a precizat că "pentru muniţia fabricată (în România - n.r.) după licenţe sovietice ar trebui obţinut în prealabil acordul URSS", înainte de a fi exportată în Pakistan. Astfel, s-a evitat deteriorarea relaţiilor politice ale României cu URSS şi India.

Patru ani mai târziu, în cursul războiului dintre India şi Pakistan (3-16 decembrie 1971), Nicolae Ceau­şes­cu şi Corneliu Mănescu s-au abţi­nut să intervină în favoarea vreunei părţi implicate în conflictul respectiv. Poziţia lor a fost explicată în şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR de la 14 decembrie 1971. Cu acel prilej, li­derul suprem al partidului a declarat: "În ce priveşte situaţia dintre India şi Pakistan. Am avut acolo (la Congresul Partidului Muncitoresc Unit Polonez din decembrie 1971 - n. r.) discuţii cu tovarăşii sovietici, cu ceilalţi n-am discutat (liderii celorlalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia - n. r.), pentru că s-au ferit să abordeze problema, erau într-o situaţie nu prea bună, pentru că toţi au votat într-o situaţie ridicolă, cum s-ar spune. Dar cu tovarăşii sovietici am discutat problema acestui război (dintre India şi Pakistan - n. r.). Şi ei s-au arătat preocupaţi de a nu se agrava războiul, asta şi în discuţiile pe care le-am avut cu Katuţev şi celălalt, Maţetov, şi în discuţiile cu Brejnev. Sigur, ei erau preocupaţi şi sunt preocupaţi, mi-au şi spus că şi ei privesc cu nelinişte, mi-au şi spus că doresc să depună eforturi totuşi ca India să ajungă la încetarea războiului, l-au trimis şi pe Kuzneţov acolo, însă sigur ei s-au angajat de partea Indiei.

Însă au spus că, într-adevăr, preocuparea era de a găsi chiar o so­luţie şi păreau dispuşi de a ţine sea­ma chiar de o soluţie care să ducă la rămânerea Pakistanului de Est în cadrul Pakistanului, dar o soluţie politică, care să fie luarea unui angajament ferm că Pa­kistanul de Est se va bucura de autonomie şi se va rezolva în mod democratic pro­blema. (La 3 decembrie 1971, India a trimis mai multe unităţi militare în Pakistanul de Est pentru a pune capăt conflictului dintre demonstranţii care do­reau independenţa acestuia şi trupele guvernamentale pakistaneze, care acţionau pentru menţinerea unităţii statului - alcă­tuit din două teritorii separate: de Vest şi de Est - n. r.) (...)

Eu consider că poziţia noastră în problema aceasta a conflictului sau a războiului între Pakistan şi India e o poziţie corectă. Consider că e bine că noi nu ne-am angajat în nici o discuţie publică nici pro, nici contra şi să nu ne angajăm deocamdată. Noi am dat încă de acolo indicaţii la ONU să nici nu luăm cuvântul, să nu încercăm nici să ex­plicăm votul (României în cadrul Adunării Ge­nerale a Naţiunilor Unite - n. r.), pentru că înţelege şi fără asta şi câteodată e mai bine să nu explici, că se înţelege mai bine decât atunci când explici. De abia ne creăm probleme. Aşa, ni­meni nu ne poate reproşa, pentru că noi avem relaţii bune şi cu India, şi cu Pakistanul şi sigur am dori să se ajungă să înceteze acest război şi să se normalizeze (relaţiile dintre cele două state - n. r.).

Sigur, sunt probleme. Şi noi le-am spus pakistanezilor, când m-am întâlnit la Teheran, adică nu la Teheran, la Persepolis, cu Ayub Khan (preşedintele Pakistanului - n. r.), i-am spus: sigur, e o pro­blemă a voastră internă, dar noi consi­derăm că ar trebui s-o rezolvaţi în mod democratic, să daţi o înaltă autonomie (Pakistanului de Est - n. r.). Dacă vrei să întăreşti uni­tatea, nu se poate decât rezol­vând problemele în mod democra­tic şi acordând o înaltă autonomie. El a fost în principiu de acord şi a spus că va proceda aşa. (...)

Ei lucrau ceva, dar se vede că forţele militare (pakistaneze -n. r.)... şi eu mai am şi alte impresii, sigur n-am dat curs. Cred că in­dienii au cunoscut că se va ajunge la aceasta şi au forţat lucrurile, nu i-au lăsat (pe pakistanezi - n. r.) ca să ajungă la o soluţie, pentru că se ajungea la o anumită soluţie dacă indienii nu interveneau acolo cu armată. (După încheierea răz­bo­iului dintre India şi Pakistan din decembrie 1971, liderii politici din Pakistanul de Est au format statul Bangladesh - n. r.)

Dar, sigur, n-are rost să ne anga­jăm acum într-o dezbatere. Principalul e să menţinem poziţia aceasta pentru încetarea războiului (din Pakistanul de Est - n. r.) şi pentru ca problemele să fie rezolvate în mod democratic. Şi cred că în sensul acesta să acţioneze tovarăşii şi în continuare, dacă Comitetul Executiv e de acord".

O lună mai târziu, la 17 ianuarie 1972, membrii Prezidiului Permanent al CC al PCR au discutat din nou despre poziţia României faţă de conflictul militar dintre India şi Pakistan. Cu acel prilej, s-a hotărât ca Ministerul Afacerilor Externe să urmărească "în continuare evo­lu­ţia evenimentelor din subcontinentul indian, documentându-se îndeosebi asupra a ceea ce repre­zin­tă Bangladesh. În acest scop, ambasadorul RS România în India va fi instruit pentru a întreprinde la Delhi unele contacte. De asemenea, vor fi iniţiate discuţii cu oficialităţile pakistaneze asupra felului în care intenţionează să acţione­ze în viitor faţă de Bangladesh".

După aproape zece luni, la 9 oc­tombrie 1972, membrii Prezidiului Permanent al CC al PCR au fost de acord ca Ministerul Forţelor Ar­mate să analizeze şi să prezinte pro­puneri cu privire la posibi­li­tă­ţile de satisfacere a cererii Pakis­ta­nului privind acordarea de ajutoare militare. Aceasta constituia o reacţie la solicitarea prezentată la 5 octombrie 1972 de S.A.D. Bukhari, am­basadorul Pakistanului la Bu­cu­reşti, lui Vasile Gliga, adjunctul ministrului Afacerilor Externe. În cursul discuţiei dintre cei doi, "S.A.D. Bukhari a arătat că cererea Guvernului pakistanez se referă numai la muniţii pentru arme obişnuite": 75.000 de lovituri de artilerie calibru 122 mm, 100.000 de lovituri de artilerie antiaeriană calibru 37 mm, 1,6 milioane cartuşe pentru mitraliere calibru 12,7 mm, 100.000 de lovituri pentru mor­tiere calibru 60 mm.

La 6 octombrie 1972, Vasile Gliga a precizat într-o notă trimisă lui Ni­colae Ceauşescu faptul că "partea pa­kistaneză a mai adresat cereri si­milare în 1966, 1967, 1970 şi 1971. Ultima dată s-a răspuns că Ro­mâ­nia nu este în măsură să livreze Pakistanului tehnică militară şi mu­niţii, acestea fiind produse nu­mai pentru necesităţile proprii, dar că ţara noastră poate oferi Pakis­tanului autocamioane, autotractoare, tractoare, autoturisme de te­ren, precum şi alte produse co­mune cu economia generală care sunt folosite de forţele armate (echi­pamente de buldozere, scre­pere, autobasculante, autocisterne etc.)".

Până în 1989, România a oferit Pakistanului tipurile de produse menţionate în nota lui Vasile Gliga. Totodată, ca urmare a începerii în ţară a producţiei de elicoptere SA 316 B "Alouette III" şi SA 330 "Pu­ma", realizate sub licenţă franceză, autorităţile de la Bucureşti au exportat în Pakistan câteva exemplare din aparatele militare construite la IAR Braşov.