Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Declanşată la mijlocul lunii decembrie 1989, mişcarea de protest din Timişoara l-a avut în centrul ei pe pastorul reformat László Tokés . Iar printre primii manifestanţi s-au numărat mulţi dintre enoriaşii de aceeaşi credinţă cu el. Dar şi de alte confesiuni. Chiar şi acum, după două decenii, o bună parte dintre cei care au supravieţuit acelor evenimente dramatice consideră că Revoluţia a fost, în esenţa ei, o mişcare de natură spirituală. Iar cei care au pierit sunt nişte favoriţi ai soartei, aleşi special de Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale.
De obicei, oricât de dramatică ar fi ea, moartea pare mai apropiată de limitele umanului şi mai uşor de acceptat atunci când lasă în urma ei un cadavru văzut şi o piatră de mormânt pe care familia îşi poate aduce tributul de lacrimi şi tristeţe. În schimb, atunci când nu lasă în urma ei nimic, dar absolut nimic, moartea cuiva drag, produsă în asemenea condiţii tragice, îmbracă haina martiriului, un dar divin acordat doar aleşilor chemaţi la îndeplinirea unei misiuni venite de dincolo de lumea oamenilor.
Un asemenea caz este cel al lui Aurel Oteliţă. El este unul dintre cei 43 de timişoreni ucişi la 17 decembrie 1989, ale căror cadavre au fost furate pentru a fi incinerate în celălalt capăt al ţării, în Crematoriul "Cenuşa" din Bucureşti.
UN OM RELIGIOS
Aurel Oteliţă era un om religios, devotat Bisericii Penticostale. În viaţa "mireană" era mecanic de utilaj greu şi lucra la Comtim. Acum, după două decenii după moarte, soţia lui îl descrie ca pe un om liniştit, mai curând tăcut decât expansiv. Dar pe de altă parte un om foarte calculat. În primăvara acelui an, la 24 aprilie 1989, ambii soţi Oteliţă s-au botezat în credinţa Penticostală la Biserica "Elim" din Timişoara. După acest episod spiritual deosebit de important din viaţa lui, Aurel a început să respecte rigorile unei vieţi strict religioase: postea zilnic şi mânca doar seara.
Iar cea mai mare parte a timpului său liber, pe care şi-l petrecea mai ales în biblioteca bisericii, era ocupată cu citirea şi studiul Bibiliei. Soţia lui îşi aminteşte şi acum că, pe la începutul lunii decembrie 1989, bărbatul a avut un vis ciudat, mai curând o viziune premonitorie: o voce care i-a spus "Mai o săptămână". Iar vocea se auzea pe fondul unor imagini în care apăreau tancuri, maşini militare, soldaţi cu arma în mână, toate acestea trecând peste oameni speriaţi şi bălţi de sânge. Dimineaţa, i-a povestit acest vis soţiei sale care pe atunci era însărcinată în luna a şasea. O săptămână mai târziu, viziunea lui avea să se îndeplinească.
Duminică după-amiază, soţii Oteliţă se întorceau de la biserică, unde fuseseră împreună cu Adrian şi Aurel, cei doi copii ai lor. Era 17 decembrie, a doua zi în care Timişoara se preschimbase într-un oraş sub asediu. Dispuse în punctele-cheie şi în cele mai importante intersecţii, trupele Miliţiei şi Ministerului Apărării Naţionale erau deja faţă în faţă cu grupurile masive de protestatari. Iar după prânz, când se deschisese focul, fuseseră înregistraţi şi primii morţi şi răniţi. Ajunşi pe Calea Lipovei, soţii Oteliţă s-au alăturat unei coloane masive, compusă din peste 1.000 de manifestanţi care se adunaseră deja acolo. Împreună cu ei au ajuns, la un moment dat, foarte aproape de blocul în care locuiau. Dar nu au mai apucat să intre înăuntru: un glonţ venit nu se ştie de unde l-a lovit pe bărbat în piept. Femeia a strigat după ajutor, iar doi vecini au ajutat-o să-şi ducă soţul sus, în casă. În minutele următoare, a tot sunat la Salvare, dar nu a primit nici un răspuns.
În mod cu totul ciudat, acasă la ei a venit însă un ARO militar din care au coborât doi soldaţi. Aceştia l-au luat pe rănit şi l-au coborât până la maşină. Bineînţeles că doamna Oteliţă s-a urcat şi ea în ARO, alături de soţul ei. Acum îşi aminteşte în amănunt că în cabina maşinii, alături de şofer, se mai afla un personaj îmbrăcat în uniformă de culoare albastră şi înarmat cu un pistol-mitralieră. Agitată din cauza stării grave în care i se afla soţul, femeia a început, la un moment dat, să plângă. Perfect omenesc în acele momente dramatice, gestul ei l-a scos parcă din minţi pe însoţitorul înarmat. Care pur şi simplu i-a ordonat să nu mai plângă, pentru că, în caz contrar, o s-o împuşte şi pe ea.
Într-un târziu, au ajuns cu toţii la Spitalul Judeţean, unde ea a şi rămas mai mult timp. Iar ceea ce a impresionat-o acolo au fost numărul mare de oameni împuşcaţi, şi medicii cu halatele lor albe pătate cu sânge uman. În jurul orei 22:30, şi-a găsit soţul la etajul doi al spitalului, într-o încăpere pe care ea o bănuieşte a fi fost o sală de operaţie. Aurel era încă lucid, dar nu i s-a dat voie să vorbească deloc cu el.
Câteva ceasuri mai târziu, în jurul orei 3:30, l-a găsit din nou. Era deja mort, întins pe un pat dintr-un alt salon. Acolo i s-a dat voie să stea lângă el cam zece minute, după care au venit nişte oameni care i-au spus că-l duc pe decedat la morga spitalului. De fapt, acela a fost momentul în care a pierdut, pentru totdeauna, orice urmă a soţului său. Abia după o săptămână i s-a permis să intre iarăşi în morga spitalului, unde i s-a comunicat că toţi morţii împuşcaţi care fuseseră aduşi acolo au fost luaţi şi duşi nu se ştie unde. Şi abia peste alte câteva luni a mai aflat că o mare parte din cadavrele celor împuşcaţi care au dispărut de acolo au fost duse la Crematoriul "Cenuşa" din Bucureşti, unde au fost incinerate în mare taină.
Tot cam pe atunci a mai aflat că soţul ei ar fi fost împuşcat de un ofiţer de armată care a deschis focul în zona blocului în care ei locuiau. Care militar? Nu a mai aflat niciodată, pentru că nici o anchetă sau proces derulat în ultimii 20 de ani nu a clarificat acest aspect. Acum, femeia, care şi-a crescut singură copiii, se mai consolează cu un singur gând, izvorât din credinţa ei religioasă: "Soţul meu a fost un om bun şi de-aia Dumnezeu l-a luat la El mai devreme. Acum, după 20 de ani, nu mi-au mai rămas de la el decât amintirile. Acolo, la morgă, i-am găsit hainele găurite de glonţ şi pline de sânge. Dar atunci nu le-am luat ca să le păstrez, mi-a fost foarte greu, mi-a fost imposibil să le văd ori să le ating. Poate că nu am făcut bine, dar, pur şi simplu, nu am putut".
Citește pe Antena3.ro
