Spitalul Municipal: "balast" ca hrană şi aparatură îmbătrânită ca dotare

Aveau un singur aparat ecograf şi cinci aparate bătrâne de radiologie, lipseau antibioticele şi anestezicele, ceea ce dădea emoţii chiurgilor care intrau în operaţii. Analizele de sânge se făceau aproape în totalitate ma­nual, lucru riscant pentru cei care lucrau în laborator. Seringile, acele, sondele vezicale, manuşile chirurgicale erau puţine şi se resterilizau, nu existau în varianta "de unică folo­sinţă".

Politica anti-avort a marcat destine al căror număr nici nu se ştie. Cadrele medicale ce-au lucrat în spital şi înainte de Revoluţie spun astăzi că la "Municipal" directivele nu se aplicau foarte strict, şi că se găseau felurite metode pentru a le evita.

Până şi securistul spitalului mai închidea ochii la diferite "nereguli", pentru că avea şi el pe câte cineva care trebuia tratat. Partea bună a lucrurilor era că oamenii erau mai uniţi şi încontinuu inventivi, ca să-şi poate desfăşura meseria. Acestea erau condiţiile şi atmosfera din Spitalul Municipal din Capitală, în ianuarie 1989.

La începutul lui 1989, spitalul avea doar un aparat ecograf (cel adus în 1980 de doctorul Aurel Albu), cinci aparate de radiologie de fabricaţie românească şi unul străin. "Atunci se făcea o ecografie doar pentru cazuri cu totul şi cu totul deosebite. Astăzi, o ecografie sau o tomografie e ceva obişnuit", spune profesorul Emanoil Popescu, fost director adjunct al spitalului. De fapt, zestrea din 1989 a spi­talului era cam aceeaşi de la des­chiderea sa, în 1978. "Şefii de secţii de la acea dată se ocupau cu transferul micii zestre cu care veneau de la alte spitale, respectiv anumite aparaturi medicale, instrumentar şi articole de uz gospodăresc", îşi aminteşte profesorul Emanoil Popescu despre des­chiderea din 1978.

Spitalul a pornit de la bun început cu o zestre modestă, iar anii comu­nis­mului nu aveau s-o sporească. Astfel că, în ianuarie 1989, Municipalul, care fusese destul de rău afectat la cutremurul din 1977, nu era nici măcar consolidat.

În ’89, laboratorul de anatomie patologică al spitalului era unul rudimentar, iar frigiderele în care se pu­neau cadavrele erau puţine. "Ca să nu mai spun că putea apărea oricând o pană de curent şi atunci cu ce ţineai frigiderele?", spune asistenta Mihae­la Zătreanu. De altfel, o astfel de pană de curent a afectat şi funcţionarea incubatoarelor pentru nou-născuţi, punându-le viaţa în pericol, şi a provocat un mic scandal în epocă.

"Cel mai greu era pentru cei de la chirurgie. Nu ştiau niciodată în ce condiţii intră în operaţie şi ce poate să-i aştepte", spune profesorul Ema­noil Popescu. "Surpriza" putea veni de la lipsa unui antibiotic, lipsa unui anestezic, lipsa aparaturii necesare şi, bineînţeles, o pană de curent.

Chiar dacă spitalul avea, la un mo­ment dat, un generator, nu de puţine ori clasicele felinare pe gaz erau cele care rămâneau să mai facă puţină lumină. "Una din părţile bune de atunci era că aveam sânge, spre dife­renţă de acum. Se făceau acele re­coltări la câte o întreprindere şi să ai sânge pentru o transfuzie era mult mai uşor decât astăzi, când trebuie să alergi serios pentru aşa ceva", spune profesorul Popescu.

Laboratorul de Biochimie din spital nu era nici el un loc tocmai feri­cit. Testele se făceau aproape în to­tali­tate manual, cu un risc destul de mare pentru cei care lucrau în labo­ra­tor. Dar nu numai lipsa unor apa­rate performante era problema, ci şi lipsa dotărilor de bază (analizele trebuiau făcute rapid, pentru a se eli­bera eprubetele care trebuiau să fie duse la recoltare).

Partea bună? "Eram mult mai uniţi, ca echipă, pentru că trebuia să facem faţă la toate aceste probleme. Şi nici nu auzeam, ca acum, de atâ­tea boli. Un caz de cancer, de exemplu, apărea foarte rar. Nu mai vor­besc de SIDA. Acum, însă, au devenit obiş­nuinţe...", spune Mihaela Dinu­lescu, chimist.

"La începutul lui 1989 era încă în vigoare obligativitatea controalelor ginecologice şi a celor la sân, pentru femei, precum şi controalele de prostată la bărbaţi. Chiar dacă la femei vorbeam şi de o altă formă de control, pentru că eram în epoca avorturilor interzise, aceste teste desco­pereau din timp cancerul de col, cel de sân şi cel de prostată, la bărbaţi, ceea ce ridica şansele ca pacientul să fie tratat cu succes", explică şi Ana Maria Oproiu, purtător de cuvânt a Spitalului Universitar de Urgenţă.
Cum a rezistat spitalul în anii de comunism? "Cu entuziasm din par­tea celor care lucrau aici şi multă, multă inventivitate", zâmbeşte Mi­hae­la Zătreanu, care îşi aminteşte că ceea ce azi numim "de unică folo­sinţă" era atunci un vis. Seringile, acele, mănuşile... totul se resteriliza, "iar la un moment dat s-a pus chiar problema să recuperăm şi să sterili­zăm faşele cu care bandajam. Exact ca pe front", spune Mihaela Zătrea­nu. Sondele vezicale se spălau, se dezinfectau şi erau şi ele reutilizate.

Cât despre una din dramele epocii, politica antiavort, aceasta a fost mai puţin înspăimântătoare la Universitar, comparativ cu alte locuri.
"Dacă femeia era grav, întâi se opera şi apoi se anunţau «organele competente». Şi medicii tineri ştiau că un profesor îi va susţine, dacă se va pune problema unei anchete pentru cazul la care au lucrat", spune profesorul Popescu, referindu-se la femeile care veneau la spital după un avort provocat. "De fapt, oricum fă­ceai picai de vinovat. Dacă nu interveneai, aşa cum cereau «ordinele», şi-i aşteptai pe cei care trebuiau s-o ancheteze pe femeie, iar pacienta murea, erai vinovat. Îţi reproşau că de ce n-ai salvat-o, dacă ai văzut că e grav. Dacă interveneai, iar erau discuţii", spune profesorul Popescu.
"Securistul avea şi el o mamă, avea şi el un copil care avea nevoie de îngrijiri medicale. Se făcea şi el că nu vede, nu prea ne făcea probleme", spune Mihaela Zătreanu.

Cum regimul comunist nu co­cheta cu Biserica, nu se punea pro­blema prezenţei unui preot la capul unui bolnav grav. "Cred că am văzut de cel mult două ori un preot în spital. A fost vorba de pacienţi care nu aveau ce să piardă. Oameni care aveau rudele plecate în străinătate. Nu am auzit însă ca prezenţa unui preot să fie interzisă prin vreun re­gulament", adaugă asistenta.

Cât despre ce mâncau pacienţii, în 1989, de la bucătăria spitalului... Zeamă lungă, "balast" – cum i se mai spunea unei mâncări pe bază de orez şi uneori paste "cu o urmă vagă de brânză". În numerele viitoare, vom detalia toate aceste as­­pecte care caracterizau Spi­ta­lul Municipal din Bucureşti.