x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Studenţii braşoveni protestatari, reînmatriculaţi în facultate

0
04 Dec 2009 - 00:00
De la grevele izbucnite după moartea lui Stalin şi până la perestroika lui Gorbaciov, logistica a fost de inspiraţie marxist-leninistă. Mulţimea muncitorilor trebuia pusă în mişcare şi susţinută ideologic de intelectuali.

În 1987, doi intelectuali s-au solidarizat, prin Radio Europa Liberă, cu braşovenii ş Doina Cornea şi Silviu Brucan. Iar la Braşov, în duminica de 22 noiembrie 1987, trei studenţi la silvicultură protestaseră deschis contra arestării muncitorilor. Cătălin Bia, Lucian Silaghi şi Horia şerban au fost anchetaţi, exmatriculaţi din fa­cultate, puşi sub urmărire şi trimişi la munca de jos.

În toamna lui '89 fuseseră reînmatriculaţi, la cerere, în facultate. Se­paraţi de colegii lor de an care între timp absolviseră facultatea, cei trei protestari nu ştiau nimic despre soarta muncitorilor cu care se solidarizaseră. "Decizia de exmatriculare a fost luată fără consultarea Consiliului Profesoral sau a Biroului Senatului, a declarat după două decenii conf. univ. dr Filofteia Negruţu, fostul  rector al Universităţii Braşov. Aşa ni s-a impus. Din partea Securităţii a fost un ofiţer superior de la Bucureşti, nu-i mai ţin minte numele, care a cerut să fiu destituită. Dar n-a fost să fie aşa. Mi-a fost greu să iau decizia de excludere pentru că erau studenţi fruntaşi. Nu-mi aduc aminte de alţi studenţi exmatriculaţi. Nu ţin minte decât numele de Brumă Ioan."

După două decenii, iniţiatorul protestului Cătălin Bia, inginer silvic la Cluj, a opinat: "Cei care au luat parte la demonstraţiile anticomuniste din 1987 de la Braşov şi-au făcut evaluări atunci ca şi acum, raportându-se la propriile vocaţii. Rămâne de văzut ce va alege şi cultiva comunitatea, prin evaluarea sa, din aceste evenimente".  Stabilit în Canada, inginerul silvic Horia şerban ne-a declarat: "Chiar dacă nu am avut niciodată ocazia să întâlnesc pe nici unul dintre muncitorii arestaţi şi torturaţi în noiembrie 1987, am avut întotdeauna un respect deosebit faţă de curajul lor".

Despre duminica de 22 noiembrie 1987 şi urmările ei a relatat pentru Jurnalul Naţional domnul Lucian Silaghi, actualmente director al Teatrului de Stat din Oradea (Lavinia Betea).
"MUNCITORII ARESTAŢI NU TREBUIE SĂ MOARĂ!"
A fost un moment de răscruce şi la propriu, şi la figurat, pentru că stăteam chiar la intersecţie de drumuri în Complexul Studenţesc Memorandum. Eu puteam s-o iau la stânga spre căminul 5, unde un alt coleg şi bun prieten mă aştepta. Dar, ajuns în faţa cantinei, l-am văzut pe bunul meu prieten Cătălin Bia cu o pancartă pe care scrisese "Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!". Se discuta chiar în mediile universitare la modul: "Mă, o să-i împuşte! O să-i execute!". Acum poate să ţi se pară exagerat, în dictatură însă, scenariul era plauzibil! Discutam între noi, eram în anul IV, în grupa 3401 la Silvicultură, prieteni de nădejde. N-aş vrea să transform relatarea într-o poveste eli­tistă, dar nouă ne păsa. Eram nişte oameni cu preocupări intelectuale şi ne deranja faptul de-a fi contemporani cu acest regim inuman şi fără perspectivă. Totul părea fără perspectivă! La urma urmelor de ce învăţăm, ce şanse avem?...

Cătălin, ca rezultat al frământărilor şi discuţiilor noastre de o săptămână, a înţeles să protesteze în acest fel. Fără să ne spună! A fost o secundă când mi-am zis aşa: poţi să te faci că nu-l vezi pe Cătălin. Dar, problema s-a pus, fulgerător, în următorii termeni: ce le voi spune copiilor mei peste ani dacă nu-l bag în seamă pe Cătălin?

M-am apropiat de el şi l-am bătut pe umăr... "Te-ai gândit bine?" - l-am întrebat. Mi-a zis că da! şi m-am aşezat lângă el, în stânga lui.


PROTESTUL A ŢINUT 20 DE MINUTE
După vreo zece minute, din cantină a ieşit alt bun prieten şi coleg, Horică Şerban, actualmente în Canada, care s-a aşezat lângă noi. Deci am fost trei! Interesant că am putut sta 20 de minute!

De-o săptămână, complexul era plin de patrule de miliţieni. Şi am fost văzuţi de sutele de studenţi care veneau la masă. Nu pot să le reproşez nimic, pentru că.... să vă relatez ce s-a întâmplat ulterior. La un moment dat, a venit o patrulă: un subofiţer cu caschetă, însoţit de doi soldaţi care făceau la Miliţie.

Şeful ei a pus mâna pe tocul de la pistol, l-a desfăcut şi a zis: "Vă rog să mă urmaţi şi nu încercaţi să fugiţi, pentru că o să fac uz de armă!". Şi ne-au dus în garajul rectoratului, situat la vreo 30 de metri de cantină. Din acel moment noi n-am mai ştiut ce se întâmplă afară. Am aflat peste circa un an că afară au început să se adune colegii noştri.

În garajul rectoratului ne-au legitimat, a apărut rapid prorectorul, aşa, cu o voce plângăreaţă. "Măi băieţi, ce mi-aţi făcut?" şi, după vreo 20 de minute, au venit vreo şapte echipaje de luptători USLA. Între timp se adunaseră câteva zeci de studenţi, în special de la Silvicultură, colegi de-ai noştri, cerând punerea noastră în libertate, imediată: "Scoateţi-i afară!" - strigau ei. Şi i-au împins pe studenţi cu scuturi şi cu bastoane cu impulsuri electrice în căminul 5. Noi am fost duşi în faţa generalului Nuţă, cel care a murit imediat după revoluţia de la Timişoara, care ne-a luat: "Băi, ce s-a întâmplat cu voi? S-a umflat mălaiul în voi?". Singurul moment când s-a folosit forţa - când am fost urcaţi în acele ARO-uri. Când ne-au băgat în maşină ne-au înjurat bine şi am simţit şi un baston, aşa, în coaste... De-a lungul anchetei au fost câteva momente psihologice!


ANCHETA
Ancheta a durat de pe la 2 până seara la 9, cam aşa. Am fost pre­luat de un anume colonel Faur, dar asta cu numele e o practică. "De ce am făcut asta? Pentru că eram preocupaţi de soarta muncitorilor. Păi nu spune, Partidul Comunist Român că e un stat al muncitorilor şi al ţăranilor?! Credeţi că oamenii ăia au ieşit de prea bine?" "Tovarăşul student, vreau să vă arăt!" şi ne arătau pliante cu ce exportă uzinele Steagul Roşu şi Tractorul. Cu atât mai mult! "Dacă se exportă rezultatele muncii lor, de ce oamenii ăştia sunt disperaţi, de ce oamenii ăştia nu au ce mânca?" şi el venea: "n-aveţi dreptate, elemente huliganice", bla-bla-bla.  Am spus tot timpul: "Suntem preocupaţi de soarta muncitorilor, nu vrem să se întâmple ceva cu muncitorii, pentru că nu sunt vinovaţi".    

Erau momente când mai intrau nişte zdrahoni, luau câte un bulan şi îl flexau, aşa semnificativ. Pe începutul anchetei se auzeau nişte urlete sinistre de la câinii-lup din curtea Inspectoratului de Miliţie. Şi îmi spune la un moment dat Faur: "Câinii ăştia trebuie să-şi merite hrana!". Sau, după anchetă, ne-au adunat, stăteam pe scaune şi intră un tip subţire, o figură de ţigan bătăuş: "Capetele pe birou!", "Aici pe biroul ăsta să-mi pun capul?", zic eu. "Da, domnule, vrei să dormi în cur?!" Luni am fost duşi, la ora 11:00, dacă ţin bine minte, la sediul rectoratului. Ni s-a comunicat verdictul - exmatriculare pe perioadă nedeterminată. Pe motiv de abateri grave de la disciplina universitară. Am fost întrebaţi, în faţa Senatului acolo, dacă aveam ceva de declarat. Nu, n-avem absolut nimic!

În faţa studenţilor, la o zi sau două, a venit adjuncta de atunci a mi­nistrului Învăţământului, care a încercat să le spună că "dvs. trebuie să aveţi o altă atitudine". Colegii s-au ţinut tare şi fiecare, în parte, pe un ton foarte politicos, întrebau: "Cu ce au greşit colegii noştri, pentru că de fapt au vrut să se solidarizeze cu nişte muncitori?! Că nu e împotriva moralei socialiste".


REÎNMATRICULAŢI LA CERERE  
Seara ne-au dus la gară şi, sub escorta miliţiei (tot timpul, interfaţa a fost Miliţia!), ne-au dus acasă, la părinţi. Taţii noştri aveau, din punct de vedere profesional, şi nu numai, zic eu, nişte poziţii inatacabile. Cătălin Bia era clujean, iar tatăl lui era un reputat profesor de rezistenţă la Facultatea de Construcţii din Cluj. Tatăl lui Horică Şerban, răposatul domn Şerban, era medic, iar tatăl meu, inginer silvic la Inspectoratul Silvic Oradea.

Am fost întâmpinaţi de comandantul Miliţiei şi al Securităţii, care ne-au recomandat să ne angajăm cât de repede. Horică s-a angajat ca strungar la o uzină din Oradea, eu -  muncitor necalificat la Staţiunea  de Cercetare şi Producţie Pomicolă. Iar Cătălin Bia a lucrat la drumuri forestiere, după câte ştiu eu. Şi am lucrat timp de doi ani, până la 1 octombrie 1989, când, la cerere, am fost reînmatriculaţi. În anul 1990, noi ar fi trebuit să facem nişte reforme radicale în economia românească. Or, toţi premierii au promis că vor veni cu nişte reforme necesare şi nu le-au făcut din considerente populiste. Ca să nu-şi piardă susţinerea electorală. Victimele incompetenţei clasei politice româneşti sunt şi muncitorii de la Stea­gul Roşu. De două ori victime - ale clasei politice de dinainte de 1989, dar şi a celei de-acum.
Lucian Silaghi

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de