Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Întâlnirea de la 22 mai 1968 cu scriitorii avea să rămână singura din toată perioada ceauşistă în care şeful partidului reacţionase pe loc în favoarea uneia dintre taberele care se sfâşiau canin în faţa lui. Fusese însă pripită înlăturarea lui Eugen Barbu şi a echipei lui de la revista Luceafărul, decisă şi cerută de un Ceauşescu foarte iritat în cursul acelei întâlniri, fusese o abilă mişcare tactică sau chiar fusese el, măcar pentru moment, convins de argumentele grupării anti-Barbu ? Toate aceste trei ipoteze par la fel de plauzibile.
Şi asta pentru că Eugen Barbu avea să fie doar temporar dizgraţiat de Ceauşescu. Un an mai târziu, în 1969, la Congresul al X-lea al PCR, fostul redactor-şef al Luceafărului avea să fie ales - vorba vine "ales"! - membru supleant în Comitetul Central, alături de unii dintre cei care îl atacaseră atât de violent în mai 1968 şi-i ceruseră capul (Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu). Peste încă un an, în 1970, avea să-i fie dată şefia anodinului buletin bucureştean de informaţie culturală Săptămâna culturală a Capitalei, pe care avea să-l prefacă într-o publicaţie de luptă permanentă împotriva Uniunii Scriitorilor, în genul presei de scandal de după căderea comunismului.
Capodoperă de oportunism şi perfidie, discursul ţinut de Eugen Barbu la Congresul al X-lea al PCR îl racordase fără complexe pe Eminescu la raportul prezentat de Ceauşescu şi la "programul" pentru un deceniu anunţat de acesta. Mai mult, îi elogiase, aici e perfidia, pe marii scriitori care "au cîntat socialismul", Arghezi, Bacovia, Camil Petrescu şi G.Călinescu, dar şi pe mai toţi corifeii realismului socialist (Beniuc, Jebeleanu, Stancu, Davidoglu, Deşliu, Baranga, Titus Popovici), desigur pentru a regreta cu lacrimi de crocodil că scrierile lor de altădată, "închinate marii opere sociale înfăptuite de poporul nostru", sunt ignorate, dacă nu chiar şi blamate de o "anumită parte a criticii". Înţelesese Barbu cam în ce direcţie mergeau gusturile şi aşteptările lui Ceauşescu?! Acest discurs al lui Eugen Barbu din august 1969 pare un neverosimil prolog la ceauşistele "teze din iulie" care aveau să fie lansate în 1971.
Este totuşi imposibil ca lui Ceauşescu şi echipei lui de atunci să le fi scăpat reala natură, natura stalinistă a Uniunii Scriitorilor. Argumentele şi metodele folosite pentru a se obţine debarcarea lui Eugen Barbu, indiferent dacă era sau nu justificată de natura personajului, ţineau toate de repertoriul "înfierărilor" din anii 1948-1953.
Nici unul dintre cei care îl atacaseră nu o făcuse în numele deschiderii, democratizării şi diversificării vieţii literare. În numele libertăţii. În numele antidogmatismului. Dimpotrivă, în viziunea lor, Barbu era un pericol pentru "unitatea frontului literar", un tulburător al liniştii şi ordinii din cadrul Uniunii, un huligan care "nu stătea liniştit la locul lui", cum avea să le ceară manifestanţilor de la 22 decembrie 1989. Nu-l va fi lăsat indiferent pe Ceauşescu nici opoziţia clară şi fermă a lui Zaharia Stancu la reintroducerea în circuitul public a scriitorilor ieşiţi din puşcării sau care fuseseră ani mulţi interzişi, între aceştia Constantin Noica, al cărui nume fusese citat de preşedintele Uniunii în faţa lui Ceauşescu.
O atitudine deloc izolată printre cei care îi reprezentaseră pe scriitorii români la acea întâlnire. Vicleanul ramolit Demostene Botez se plânge astfel că în redacţia pe care o conducea în acel moment ("Viaţa Românească") ar fi fost adus fără ştiinţa lui "un nou redactor", un ins primejdios care "caută să introducă în revistă tot soiul de lucrări care ţin de altă ideologie ". Întrebarea lui Ceauşescu vine imediat, "Cine anume ?", iar Demostene Botez îi şi livrează numele marelui periculos din redacţia al cărei şef era - "Negoiţescu". Bănuind că probabil lui Ceauşescu acest nume nu-i spunea nimic, Demostene Botez adaugă - "atunci când acesta a adus un articol al lui Nemoianu care era în fond ecoul "Europei Libere" care spune că de la '44 pînă acum nu e nimic valabil, cineva din redacţie îmi spune că într-o conversaţie cu el a spus "Fiţi bucuroşi că vă tolerăm, voi v-aţi vândut ruşi-lor".
Concluzia lui Botez seamănă cu o solicitare directă, via Ceauşescu, a intervenţiei poliţiei - "Începem să fim terorizaţi de un asemenea om ". Mihnea Gheorghiu, un alt scriitor cu vechi stagiu în nomenclatură, format la şcoala stalinismului implacabil, urmărind cine ştie ce obscure ţinte, găseşte şi el nimerit să îmbrace cămaşa vigilenţei ideologice inflexibile. El denunţă - în mai 1968 ! - existenţa unui "fel de recul ideologic" manifestat, zice , în "faptul că unii, tineri în special, gândindu-se că abuză de o anumită terminologie, au alunecat pe nişte poziţii primejdioase". Mai direct spus, îşi decodifică Mihnea Gheorghiu câlţoasele fraze formulate în limba activistă, "în presa noastră au pătruns nişte teorii şi ele îşi găsesc teren favorabil la tineretul nostru, crescut de noi - UTC-ul". Acele "nişte teorii" sunt, fireşte, periculoase.
Ceauşescu nu era cu siguranţă atât de obtuz politic încât să nu-şi dea seama că avea în faţă o trupă de cinovnici literari interesaţi exclusiv de menţinerea privilegiilor dobândite în momentul sovietizării culturale şi în cei aproximativ 15 ani de stalinism cultural care îi urmaseră. Transplantat, "implementat" la Bucureşti, modelul Uniunii Scriitorilor sovietici fusese şi rămăsese idealul lor. Nu voiau să iasă din el. În felul lor, aveau dreptate. Înainte de instalarea puterii comuniste, scriitorii români nu constituiseră nici parte a unei "intelectualităţi" în sens occidental, francez în primul rând, nici parte a unei "intelighenţii", în sensul rusesc. În treacăt fie spus, "intelectualitate" şi "intelighenţie" nu sunt totuna decât pentru ignoranţi.
Din punct de vedere social, din punct de vedere material, din punct de vedere al relaţiilor cu puterea politică, niciodată în România nu li se mai dăduse atâta importanţă scriitorilor ca asociaţie, comunitate sau organizaţie profesională. Iar organizaţia era chiar această Uniune a Scriitorilor, instrumentul prin care literatura devenea exclusiv propagandă de partid, realizabilă prin intermediul realismului socialist. Scriitorii erau activişti de partid pe tărâmul literaturii, ei îndeplineau sarcinile literare date de partid. Aşa era în Uniunea Sovietică din 1934, aşa era în Republica Populară Română din 1949.
Iar acum, totul îi ameninţa - revenirea în circuitul public a scriitorilor foşti deţinuţi politici şi a celor foşti interzişi, afirmarea masivă şi exuberantă a tinerilor, deschiderea lor intelectuală, "reconsiderarea" şi reeditarea pe scară largă a scriitorilor interbelici. Ceauşescu avea însă mai multă nevoie de aceşti verificaţi şi în fond şantajabili aparatcici literari decât de o eventuală nouă echipă pusă pe mari schimbări, fie acestea chiar în sensul politicii lui, oricât de demagogică ar fi fost aceasta. Nu-i înlătură, ci îi dresează. Îi cumpără, îi sperie, le dă gajuri, totul în schimbul unei supuneri necondiţionate, a lor şi a celor în fruntea cărora se află. Ceauşescu are mistica unanimităţii, coşmarul lui e disidenţa. Atitudinea lui este de aceea paradoxală şi ambiguă.
Citește pe Antena3.ro
