x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Trupa de cinovnici literari

0
Autor: Mircea Iorgulescu 02 Oct 2009 - 00:00


Întâlnirea de la 22 mai 1968 cu scriitorii avea să rămână singura  din toată perioada ceauşistă în care şeful partidului  reacţionase pe loc în favoarea uneia dintre taberele care se sfâşiau canin în faţa lui. Fusese însă pripită înlăturarea lui Eugen Barbu şi a echipei lui de la revista Luceafărul, decisă şi cerută de un Ceauşescu foarte iritat în cursul  acelei întâlniri,  fusese o abilă mişcare tactică sau chiar fusese el, măcar pentru mo­ment, convins de argumentele gru­­pă­rii anti-Barbu ? Toate aceste trei ipo­te­ze par la fel de plauzibile.

Şi asta pentru că Eugen Barbu avea să fie doar temporar dizgraţiat de Ceauşescu. Un an mai târziu, în 1969, la Congresul al X-lea al PCR, fostul redactor-şef al Luceafărului avea să fie ales - vorba vine "ales"! - membru supleant în Comitetul Central, alături de unii dintre cei care îl atacaseră  atât de violent în mai 1968 şi-i ceruseră capul (Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu). Peste încă un an, în 1970, avea să-i fie dată şefia anodinului buletin bucureştean de informaţie culturală Săptămâna culturală a Capitalei, pe care avea să-l prefacă într-o publicaţie de luptă permanentă împotriva Uniunii Scriitorilor, în genul presei de scandal de după căderea comunismului.

Capodoperă de oportunism şi perfidie, discursul ţinut de Eugen Barbu la Congresul al X-lea al PCR îl racordase fără complexe pe Eminescu la raportul prezentat de Ceauşescu şi la "programul" pentru un deceniu anunţat de acesta. Mai mult, îi elogiase, aici e perfidia, pe marii scriitori care "au cîntat socialismul", Arghezi, Bacovia, Camil Petrescu şi G.Călinescu, dar şi pe mai toţi corifeii realismului socialist (Beniuc, Jebeleanu, Stancu, Davidoglu, Deşliu, Baranga, Titus Popovici), desigur pentru a regreta cu lacrimi de crocodil că scrierile lor de altădată, "închinate marii opere sociale înfăptuite de poporul nostru", sunt ignorate, dacă nu chiar şi blamate de o "anumită parte a criticii". Înţelesese Barbu cam în ce direcţie mer­geau gusturile şi aşteptările lui Ceauşescu?! Acest discurs al lui Eugen Barbu din august 1969 pare un  ne­ve­ro­simil prolog la ceauşistele "teze din iulie" care aveau să fie lansate în 1971.

Este totuşi imposibil ca lui Ceau­şescu şi echipei lui de atunci să le fi scăpat reala natură, natura stalinistă a Uniunii Scriitorilor. Argumentele şi metodele folosite pentru a se obţine debarcarea lui Eugen Barbu, indife­rent dacă era sau nu justificată de natura personajului, ţineau toate de repertoriul "înfierărilor" din anii 1948-1953.

Nici unul dintre cei care îl atacaseră nu o făcuse în numele des­chiderii, democratizării şi divers­i­fi­că­rii vieţii literare. În numele libertăţii. În nu­me­le antidogmatismului. Dimpotrivă, în viziunea lor, Barbu era un pericol pentru "unitatea frontului li­terar", un tulburător al liniştii şi ordinii din cadrul Uniunii, un huligan ca­re "nu stătea liniştit la locul lui", cum avea să le ceară manifestanţilor de la 22 de­cembrie 1989. Nu-l va fi lăsat in­di­fe­rent pe Ceauşescu nici opoziţia clară şi fermă a lui Zaharia Stancu la reintroducerea în circuitul public a scrii­torilor ieşiţi din puşcării sau care fuse­seră ani mulţi interzişi, între aceştia Constantin Noica, al cărui nume fuse­se citat de preşedintele Uniunii în faţa lui Ceauşescu.

O atitudine deloc izolată printre cei care îi reprezentaseră pe scriitorii ro­mâni la acea întâlnire. Vicleanul ra­molit Demostene Botez se plânge astfel că în redacţia pe care o conducea în acel moment ("Viaţa Românească") ar fi fost adus fără ştiinţa lui "un nou redactor", un ins primejdios care "caută să introducă în revistă tot soiul de lucrări care ţin de altă ideologie ". Întrebarea lui Ceauşescu vine ime­diat, "Cine anume ?", iar  Demostene Botez îi şi livrează numele marelui pe­riculos din redacţia al cărei şef era - "Negoiţescu". Bănuind că probabil lui Ceauşescu acest nume nu-i spunea ni­mic, Demostene Botez adaugă - "atunci când acesta a adus un articol al lui Nemoianu care era în fond ecoul "Eu­­ropei Libere" care spune că de la '44 pînă acum nu e nimic valabil, cineva din redacţie îmi spune că într-o conversaţie cu el a spus "Fiţi bu­curoşi că vă tolerăm, voi v-aţi vândut ru­şi-lor".

Concluzia lui Botez seamănă cu o so­licitare directă, via Ceauşescu, a intervenţiei poliţiei - "Începem să fim te­rorizaţi de un asemenea om ". Mihnea Gheorghiu, un alt scriitor cu vechi sta­giu în nomenclatură, format la şcoa­la stalinismului implacabil, ur­mă­rind cine ştie ce obscure ţinte, gă­seş­te şi el nimerit să îmbrace cămaşa vi­gilenţei ideologice inflexibile. El de­nunţă - în mai 1968 ! - existenţa unui "fel de recul ideologic" ma­nifestat, zice , în "faptul că unii, tineri în special, gândindu-se că abuză de o anumită terminologie, au alu­ne­­cat pe nişte poziţii primejdioase". Mai direct spus, îşi decodifică Mihnea Gheor­ghiu câlţoasele fraze formulate în lim­ba activistă, "în presa noastră au pă­truns nişte teorii  şi ele îşi găsesc teren favorabil la tineretul nostru, crescut de noi - UTC-ul". Acele "nişte teorii" sunt, fireşte, periculoase.

Ceauşescu nu era cu siguranţă atât de obtuz politic încât să nu-şi dea seama că avea în faţă o trupă de ci­nov­nici literari interesaţi exclusiv de men­ţinerea privilegiilor dobândite în mo­mentul sovietizării culturale şi în cei aproximativ 15 ani de stalinism cultural care îi urmaseră. Transplantat, "implementat" la Bucureşti, mo­delul Uniunii Scriitorilor sovietici fu­se­se şi rămăsese idealul lor. Nu voiau să iasă din el. În felul lor, aveau dreptate. Înainte de instalarea puterii co­mu­niste, scrii­to­rii români nu consti­tui­seră nici parte a unei "intelectuali­tăţi" în sens oc­cidental, francez în pri­mul rând, nici parte a unei "inteli­ghenţii", în sensul rusesc. În treacăt fie spus, "intelectualitate" şi "inteli­ghenţie" nu sunt totuna decât pentru ignoranţi.

Din punct de vedere social, din punct de vedere material, din punct de ve­dere al relaţiilor cu put­e­rea politică, ni­ciodată în România nu li se mai dă­duse atâta importanţă scrii­torilor ca asociaţie, comunitate sau organizaţie profesională. Iar organizaţia era chiar această Uniune a Scriitorilor, instrumentul prin care li­te­ratura devenea exclusiv propagandă de partid, realizabilă prin intermediul realismului socialist. Scriitorii erau activişti de partid pe tărâmul li­teraturii, ei îndeplineau sarcinile li­terare date de partid. Aşa era în Uniu­nea Sovietică din 1934, aşa era în Republica Populară Română din 1949.

Iar acum, totul îi ameninţa - re­ve­ni­rea în circuitul public a scriitorilor foşti deţinuţi politici  şi a celor foşti in­terzişi, afirmarea masivă  şi exube­rantă a tinerilor, deschiderea lor inte­lec­tuală, "reconsiderarea" şi reedi­ta­rea pe scară largă a scriitorilor interbelici. Ceauşescu avea însă mai multă ne­voie de aceşti verificaţi şi în fond şan­ta­ja­bili aparatcici literari decât de o eve­n­tuală nouă echipă pusă pe mari schimbări, fie acestea chiar în sensul pol­iticii lui, oricât de demagogică ar fi fost aceasta. Nu-i înlătură, ci îi dre­sea­ză. Îi cumpără, îi sperie, le dă gajuri, to­t­ul în schimbul unei supuneri necondiţionate, a lor şi a celor în fruntea că­rora se află. Ceauşescu are mistica una­nimităţii, coşmarul lui e disi­den­ţa. Atitudinea lui este de aceea parado­xală şi ambiguă.
Citeşte mai multe despre:   special,   uniunea scriitorilor

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de