Ţuica "Ochii lui Dobrin" pentru ruşi

Câteodată, mărturiile trecutului sunt precum nişte poveşti ce încep cu "a fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar mai povesti". Sunt poveşti adevărate. Care acum stârnesc cel mult nişte zâmbete. Indignarea nu se mai resimte şi, unele dintre ele, parcă aduc a actualitate.

"În Ianuarie 1989, – îşi începe cunoscutul realizatorul tv Dona Tudor călătoria în timp – eram marcată încă de prima mea călătorie la Moscova". O călătorie în interes de ser­viciu. O delegaţie de şase săptă­mâni pentru documentarea de film rusesc, în folosul televiziunii Române. "Ea a venit pe neaşteptate. M-am tre­zit că directorul de atunci m-a chemat la el în birou şi m-a întrebat cât de bine ştiu limba rusă. Ştiam ce învăţasem la şcoală". Pregătirile au fost rapide. Câteva foi de varză murată pentru poftele ei – având în vedere că era însărcinată, şi alte "obiecte de unică folosinţă", dar cu scop precis. Cum se obişnuia pe atunci, cu un pachet de ţigări şi cu o pungă de cafea, se rezolvau multe şi se dezlegau mistere. Dar pentru "uşile" ruşilor, parcă mai potrivit era "antigelul" cu multe grade, prin urmare Dona Tudor şi-a burduşit valiza cu sticle de vodcă şi de ţuică adevărată de Piteşti cu două prune, supranumită "Ochii lui Do­brin", pe care le-a împachetat cu mare atenţie. "Am ajuns foarte târziu, la Moscova. Era aproape de miezul nopţii. Când am trecut din România, pe deasupra Chişinăului, am avut sentimentul că ies dintr-o lungă beznă şi că mă aflu deasupra unui oraş într-o bătaie de foc. Iar când am ajuns deasupra Moscovei, lumina era orbitoare. Noi veneam dintr-o perioadă de întuneric. Chiar şi în programul tele­vi­­ziunii române – Ne aflam în ceea ce noi numeam atunci – persiflare, derâ­dere: SERIALUL BEZNA! Aveam program de două ore".

Revenind la călătoria de iniţiere a Donei Tudor în ale filmului documentar rus, la aeroport, o aştepta zgribulit, "un bărbat înalt, blond, cu o pancartă pe care scria: «Tudor Constantina, Românskoie Televidenie». Colegii mă sfătuiseră înainde de plecare: «primul lucru pe care trebuie să-l faci, este să te împrieteneşti cu şo­fe­rul». Şi m-am împrietenit. Dându-i, de bun venit, o sticluţă din cele multe pe care le adusesem pentru a le da. În maşină, a şi luat-o, a desfăcut-o cu colţii şi a tras o duşcă. Atunci, pe loc". Ţuica de Piteşti, "Ochii lui Dobrin", n-a rezistat la poftele şoferului Boris. Încet încet, Boris şoferul a început să vorbească ruseşte, pe semne că sticluţa i-a dat dezlegarea. S-a înlesnit, astfel, o bună comunicare între cei doi. "Am intrat în Moscova. Într-o Moscovă uriaşă. Era vreo două dimi­neaţa şi ningea ca-n basme. Am vizi­tat Moscova de la un cap la altul. Boris a început să cânte. Am ajuns la recep­ţie abia către dimineaţă. Mi-am făcut cazarea şi îmi aduc aminte de holurile lungi, uriaşe care erau şi de camera bine încălzită. A doua zi dimineaţa, Boris al meu n-a mai fost, şi de atunci nu l-am mai văzut".  

La Moscova, Dona Tudor şi-a înce­put documentarea pentru filmul sovietic încă de a doua zi. În imediat următoarea perioadă, a cunoscut marii regizori de film, şi a întâlnit colegi de la alte televiziuni publice. "Toată acea perioadă, am fost încân­tată de faptul că era lumină şi căldură. Ceea ce noi nu aveam aici. Îmi aduc aminte chiar de o perioadă în care trebuia să scriu un reportaj despre ziua energeticienilor, pe care l-am scris la lumina lămpii. Asta apropo de paradoxurile meseriei. Întoarcerea a fost deosebită, pentru că am avut sentimentul că este un loc în care dacă există lumină şi căldură, lucrurile sunt extraordinare. Aşadar, ianuarie ’89 m-a găsit plină de aceste amintiri ale experienţei mele de la Moscova. În Bucureşti, lucrurile erau la fel de îngheţate, cum erau în toată ţara. Programele erau reduse la minim şi se întâmpla ceea ce cred că v-au mai spus şi alţii – la vizionare, emisiile intrau ca un brad de Crăciun, frumos împodobit, şi ieşeau de acolo ca un stâlp de telegraf".

Un ianuarie geros, mohorât, fără semne de bine, dar cu speranţa mi­nunii "că poate, într-o bună zi, se va întâmpla şi ceva bun". "Făceam multă artă. Iar multe lucruri le făceam pentru noi. În holul central al televiziunii, era barul unde noi ne întâlneam zilnic, şi vreau să spun că primele calificative pe care le primeam, erau de la colegii noştri. Era perioada în care Irina Margareta Nistor ne aproviziona pe toţi cei din televiziune cu casete video: ultimele Oscaruri – filme, desene animate, lucruri cu totul speciale".