Ultimul an de existenţă al Academiei RSR

Recent, istoricul Dan Berindei a publicat o monografie a Academiei Române, în care a tratat istoria acestei instituţii de la fondare până în zilele noastre. Reproducem în conti­nuare fragmente din capitolul dedicat anului 1989, cu menţiunea că selecţia textului aparţine redacţiei.

Cel din urmă an al existenţei Academiei RSR se înfăţişează şi mai sărac ca precedentul: cinci dări de seamă, 22 de reunini, zilele academice ieşene şi clujene şi, pentru întâia oară, şi zilele academice timişene şi patru aniversări şi co­memorări. Poezia polonă contemporană, Spaţii liniare ordonate topologice, Wittgenstein în gândirea contemporană, Progrese recente  în biofizica celulară, Scleroza multiplă, Probleme actuale ale geometriei, Contribuţii la cu­noaş­terea romanităţii balcanice, Probleme actuale ale teoriei probabilităţilor şi statistici matema­tice, Martin Heidegger şi conteporaneitatea filosofică, Semnificaţia şi însemnătatea istorică a Revoluţiei franceze au reprezentat temele unor sesiuni sau şedinţe, care dezvăluiau, ceea ce era cel mai important, că Academia rămânea un înalt for de ştiinţă şi cultură, în ciuda presiunilor neîncetate, a greutăţilor şi a piedicilor care i se puneau. Ea nu-şi uita nici funcţia naţională, chiar în acel an comemorând, între altele, la 15 iunie, cei 100 de ani împliniţi de la moartea lui Mihai Eminescu.

Cum a arătat şi fostul preşedinte din acea vreme, "situaţia cea mai grea" pentru Academie era reprezentată de "subordonarea" ei "faţă de Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie", tamponul fiind însă academicianul Ioan Ursu, "un mare protector", cum îl caracterizează academicianul Radu Voinea, cel "care primea direct de la Elena Ceauşescu toate loviturile, re­pro­şurile, chiar insultele, pe care însă nu le  transmitea în jos".

În cursul anului 1989 au mai încetat din viaţă un academician - Vasile Petre Jitariu - şi trei membri corespondenţi. În momentul trecerii într-o nouă fază a existenţei ei, Academia nu­mă­ra, în preajma lui 22 decembrie 1989, 93 de membri, din care 34 erau membri titulari şi 59 membri corespondenţi. Secţiile de Matematică, Geo­lo­gie şi Istorie dispuneau de câte doi membri ti­tulari, Secţia de Fizică doar de unul singur, iar cea de Biologie de nici unul! Două secţii - Geologia şi Istoria - nu mai cuprindeau decât câte doi membri corespondenţi! Când Elena Ceauşescu a fost solicitată să permită noi alegeri, răspunsul ei a fost că "şi 99 sunt prea mulţi!" Având în vedere şi media de vârstă a memrilor ei, Academia era condamnată la dispariţie!

Spre sfârşitul anului 1989, administraţia centrală a Academiei era alcătuită doar din şapte persoane, acoperind fiecare unul din servicii - cancelarie, personal, relaţii externe, contabilitate, o şefă de cabinet, un mecanic instalator şi un portar - preşedintele era ajutat de doi vi­ce­pre­şe­dinţi - Ioan Anton şi Cristofor Simionescu - şi, de asemenea, de secretarii ştiinţifici ai secţiilor care lucrau benevol o zi pe săptămână. De asemenea, fiinţa mai  departe o legătură cu membrii fostelor institute ale Academiei, dor­nici de o reîntoarcere sub subordinea înaltului for. Localul Academiei era stingher în peisajul cenuşiu al Bucureştilor acelor vremi apăsătoare. Vizitatorul îşi auzea paşii străbătându-l şi rar întâlnea pe câte cineva! Academia prizonieră părea condamnată la o ieşire din istorie, deşi cu câ­teva puţine excepţii pătrunse din spaţiul po­litic fără o justificare ştiinţifică ori de valoare culturală, membrii ei reprezentau elitele naţiunii, chiar dacă în afara zidurilor ei se găseau încă alte elite reale, împie­dicate pe criterii social-politice de dictatura absurdului să-şi dobândeacă locul cuvenit în înaltul for prin valoarea şi opera lor. Academia  era un simbol al încătuşării la care era supusă o ţară! Ca întreaga naţiune, ea avea să resimtă, atunci când condamnarea la disparţie părea a se concretiza într-o perioadă relativ nu prea îndepărtată, mo­mentul fericit al des­că­tu­şării şi al eliberării şi să păşească într-o nouă etapă a lungii ei existenţe istorice.
Dan Berindei
Istoria Academiei Române (1866-2006), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 402-403