Un simplu banc sau o premoniţie?

Decembrie 1989 debutase sub semnul unei amarnice dezamăgiri la scară naţională. La câteva luni de la momentul triumfal în care Nicolae Ceauşescu anunţase poporul că România şi-a achitat intergal datoria externă, mult speratele măsuri de relaxare tot nu se iveau...

Mai mult, Congresul al XIV-lea al partidului, de la care poate unii mai sperau ceva, nu clintise nici unul dintre taburile ideologice, dovadă a consecvenţei (sau a încăpăţânării?!) cuplului suprem de a ţine totul sub control.

Zvonurile alarmiste se în­mulţeau, în condiţiile în care, rând pe rând, conducătorii partidelor frăţeşti din statele comuniste erau debarcaţi, mai mult sau mai puţin spontan, lăsând locul unor noi li­deri despre care (cel puţin) se bănuia că fac parte din grupul "reformatorilor". În plus, semnalele, tot mai insistente şi tot mai categorice, privind conflictul deschis dintre Nicolae Ceuşescu şi liderul de la Kremlin nu prevesteau nimic bun. Sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou păreau sortite să stea sub semnul aceloraşi privaţiuni şi oprelişti cu care păream să ne fi obişnuit deja.

În acele zile, ale începutului de decembrie, a circulat un banc, lugubru în felul său, dar care, rememorat prin prisma evoluţiei evenimentelor, pare a fi, mai degrabă, o premoniţie.

Aşadar, la o coadă - fireşte, în faţa unui magazin cu de-ale gurii! - unui domn mai în vârstă i se face rău. Cu chiu-cu vai, cei aflaţi pe acolo îl fac să îşi vină în fine. După care, bineînţeles, încep discuţiile.
- Tataie - îi spune un tânăr -, dacă ştii că stai rău cu inima, de ce nu ai rămas pe-acasă? Ce cauţi la coadă, vrei să dai de bucluc?
- Şi la cumpărat mâncarea de fiecare zi cine să meargă? - răspunde cel interpelat.
- Păi, să meargă cucoana matele. Ce are, îi cade rangul?
- Nu mai am nevastă, mi-a murit acum cinci ani. Nici copii şi nici nepoţi nu am. Nu mai am pe nimeni, vai de capul meu.
- Atunci mergi la o cantină a pensionarilor.
- Aş merge eu, dar trebuie să iau mâncare şi pentru căţeluşul meu, că el mi-a mai rămas singurul suflet pe lângă mine.
- Dă-l încolo de căţeluş, nu vezi ce paţi de pe urma lui? Ia-ţi inima în dinţi şi lasă-l să se ducă unde o vedea cu ochii...
- Uşor de zis, dar greu de făcut! Cu mâna mea l-am dus, mai acum o lună, la marginea Bucureştilor, dar, după câteva zile, m-am trezit cu el la scara blocului. Mi se rupe sufletul de el, mă încarc de păcat, zău aşa.
- Dacă e pe aşa, împuşcă-l. Sau otrăveşte-l, îşi dă altcineva, mai ca­tegoric, cu părerea.
Atunci de undeva de pe la margi­nea cozii, se aude o voce hotărâtă:
- Nu, nu! Mai întâi pe EA şi pe urmă pe EL!