Vinovaţii fără vină fug de munca la uzină

Foarfeca de tăiat aripile tinerilor visători care-ar fi vrut să rămână sub îngrijirea părinţilor după terminarea liceului s-a materializat în 1970, prin de­cretul 153. Actul normativ condam­na "parazitismul social", obli­gând toţi cetăţenii la încadrarea în câmpul muncii.

Era o adevărată tragedie pentru nefericiţii care terminau liceul şi nu reuşeau să intre la o facultate. N-aveau nici o şansă să stea acasă şi să mai înveţe un an pentru următorul examen de admitere, deoarece riscau să fie pedepsiţi cu închisoare contraven­ţională de la o lună la şase luni sau cu amendă de la 1.000 la 5.000 de lei - sumă foarte mare în condiţiile în care salariul mediu pe economie era mai mic de 1.000 de lei. Era la fel de tragic şi pentru cei care nu reuşeau să treacă de "treapta a doua" - examenul de admitere în clasa a XI-a, nevoiţi fie să se transfere la o şcoală profesională, fie să se angajeze.

Legea nr.10/1972 (Codul Muncii), reglementa, în Partea I, Capitolul II, articolele 17-22 "Drepturile şi îndatoririle oamenilor muncii". Aceste reglementări se aplicau celor care erau încadraţi în baza unui contract de muncă. Decretul nr.153/1970 cuprindea prevederi referitoare la sancţionarea contravenţiilor privind faptele antisociale, prin neprestarea unei munci utile în folosul societăţii, abaterea fiind considerată faptă antisocială.

Pe de altă parte, cu o asemenea le­gislaţie, nu puteai să lucrezi "la negru", fiecare cetăţean "cu drept de muncă" fiind obligat să fie încadrat legal în câmpul muncii. La 5 noiembrie 1976, MAN a votat două legi importante în domeniu: Legea 24 privind recrutarea şi repartizarea forţei de muncă, ce stipula, la articolul 7, faptul că "persoanele apte de muncă ce au împlinit vârsta de 16 ani şi nu urmează o formă de învăţământ sau de calificare profesională, ori nu sunt încadrate în muncă, sunt obligate să se înscrie la direcţiile pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale sau la oficiile acestora, în a căror rază teritorială îşi au domiciliul, şi să ceară repartizarea lor în muncă". Erau exceptaţi ţăranii care lucrau în gospodăriile agricole individuale, meş­te­şugarii cu ateliere proprii şi femeile casnice. Refuzul înscrierii la direcţiile de muncă, în vederea angajării, constituia contravenţie şi se sancţiona cu amendă de la 200 la 2.000 de lei.

Cea de-a doua, Legea 25 privind încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor apte de muncă, îi condamna la rândul său pe tinerii "paraziţi": "În RSR munca este o îndatorire de onoare, o obligaţie a fiecărui cetaţean. În societatea noastră, nimeni nu poate trăi fără muncă; sustragerea de la muncă, traiul parazitar, realizarea de câştiguri pe alte căi decât prin munca proprie contravin principiilor eticii şi echităţii, sunt incompatibile cu natura şi ţelurile orân­duirii socialiste". Cei care refuzau erau mai întâi puşi în discuţia unor adunări cetăţeneşti, convocate de comitetele executive sau de birourile executive ale consiliilor populare, apoi, dacă refuzau în continuare, erau obligaţi prin ho­tărâre judecătorească să pres­teze munca timp de un an pe şan­tiere de construcţii sau în unităţi agricole. Cei care nu împliniseră 18 ani erau obligaţi să presteze în centre de muncă şi reeducare.

Cursa formării profesionale era contracronometru şi la concurenţă cu opţiuni deloc îmbucurătoare, precum ocuparea unui post de muncitor - calificat sau necalificat - într-o fabrică, într-o uzină sau pe un şantier insalubru. Pentru cei care reuşeau să devină studenţi, greul începea după ce terminau facultatea. După 4, 5 sau 6 ani de tocit coatele pe băncile fa­cultăţilor şi de rumegat biblioteci, urma repartiţia obligatorie la "Cuca Măcăii" sau "Cucuieţii din Deal", de obicei "unde-a-nţărcat dracu iapa" sau "unde se-agaţă harta-n cui". Medicii stagiari ajungeau de obicei în sate uitate de lume unde erau nevoiţi să se gospodărească din foarte pu­ţinul pe care-l câştigau sub formă de salariu, veterinarii ştiau de la bun început că-i aşteaptă bălegarul de peste munţi şi văi, de prin CAP-uri pe care cu mare greutate le puteau identifica pe harta României.

Profesorii şi învăţătorii erau şi ei pregătiţi sufle­teşte din timp pentru contactul cu noi culturi şi comunităţi din zonele rurale. Cei mai avantajaţi rămâ­neau nefe­riciţii care reuşeau să se căsăto­rească înainte de a termina studiile, mai mult de nevoie decât din dragoste, cele mai bune "partide" fiind furnizoarele de buletin în oraşele mari - cu precădere în Bucureşti - care le dădeau mari şanse de a-şi găsi şi un loc de muncă în oraş, alături de soţ sau de soţie.


Instituţia căsătoriei era printre pu­ţinele respectate, fiind pro­ducă­toare de forţă de muncă, deci tinerilor căsătoriţi li se acorda privilegiul de a locui cât de cât împreună. Dacă "puneau mâna" şi pe "nepotul" sau "nepoata" vreunui lider de partid, şansele de a munci cu mâinile curate creşteau direct proporţional cu funcţia protectorului şi cu gradul de rudenie.

Din tradiţia românească mai făcea parte şi "ploconul" - în popor, darul pentru naş - pregătit în diverse etape ale evoluţiei în câmpul muncii, de la încadrare până la pensie, trecând prin toate schimbările de post. Puţinii care reuşeau prin forţe proprii, fiind şefi de promoţie în facultate, erau auto­mat înghiţiţi de sistem prin simpla im­punere a cursurilor de Socialism Ştiinţific sau Practică de specialitate, notele cântărind la fel de mult la me­die ca şi cele de la specializarea a­leasă.

După ce deveneau buni cunos­că­tori ai marxism-leni­nismului şi campioni la cules de ardei gras, ti­nerele speranţe ale "Epocii de Aur" mai aveau de trecut peste liderii UTC-işti care primeau din oficiu 50 de sutimi la media finală, urcând în faţă pe lis­tele de repartiţii. Acestea fiind con­diţiile de pregătire profesională şi de muncă oferite până în decembrie 1989 de statul român, s-a născut ob­se­sia perfecţiunii în studiu şi în mun­că.

Teoretic, statul oferea "tot confortul": un loc de muncă, salariu şi cazare. Practic, de obicei locul de muncă era foarte departe de casă, la sute de kilometri distanţă, plătit între prost şi foarte prost, iar "cazarea" avea ca "bonus" igrasie, şobolani, gândaci din diverse specii şi lipsa surselor de căldură în sezonul rece. Cu aceste "condiţii oferite de stat", nimeni nu se putea sustrage "dreptului la muncă" şi obligativităţii muncii, reglementate prin Decretul 153 din 1970 şi, mai târziu, prin Legea 10 din 1972 (Codul Muncii). Nesupunerea la munca forţată, prevăzută prin Decretul nr. 153/1970 atrăgea după sine pedeapsa cu închisoarea, cel care nu era încadrat în câmpul muncii fiind acuzat de "parazitism social, anar­hism şi comportament deviant".

Se spune că Decretul 153 s-a "născut" după ce "Tovarăşul" a constatat că în România erau prea mulţi pletoşi îmbrăcaţi în blugi. Însă, la fel de antisociali şi cu un comportament deviant erau consideraţi şi înainte de apariţia Decretului tine­rii care îndrăzneau să se-mbrace cu blugi sau să-şi lase părul lung, fiind "persoane cu o ţinută necores­punzătoare". Aceştia erau imediat "determinaţi să-şi rectifice ţinuta" - adică erau trimişi forţat la frizer sau, după caz, li se tăiau şi blugii cu foarfeca.

Urma un întreg "ri­tual de purificare" în faţa patriei şi a partidului faţă de care greşiseră: cei depistaţi erau supuşi "dezbaterii" în colectivele în care îşi desfăşurau acti­vitatea, se discuta cazul lor, se luau măsuri la nivel local etc. Din aceste acţiuni ale Miliţiei pare că s-a născut şi Decretul 153 - după o întâlnire a tovarăşului Ceauşescu cu organele - decret care, de altfel, copia fidel legile sovietice în domeniu.

Măsura a fost luată pentru eradicarea "mani­fes­tărilor de parazitism social, faţă de acei care vor să trăiască fără muncă sau urmăresc să-şi mărească veniturile pe căi necinstite", "Condu­cătorul-iubit" considerând că Miliţia şi justiţia "nu au acţionat cu fermitate". În Decretul 153 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii pri­vind regulile de convieţuire so­cială, or­dinea şi liniştea publică, la articolul 1 se condamna în premieră "iniţierea sau constituirea unor grupuri de persoane, care prin comportarea lor exprimă o concepţie de viaţă para­zitară sau anarhică, contrară re­gulilor elementare de bună-cuviinţă, străină principiilor de convie­ţuire socialistă, precum şi sprijinirea sub orice formă a unor astfel de grupuri sau aderarea la acestea" - de aici se naşte o nouă "eră" împotriva constituirii de gru­puri, care pleacă de la acest pretext pentru a preveni de fapt orice posibi-litate de dizidenţă sau de complot împotriva sistemului, dar asta este o altă poveste.

Parazitismul social astfel definit devenea contravenţie şi se sancţiona cu închisoare de la o lună la şase luni sau cu amendă de la 1.000 la 5.000 de lei. De ce atâta grijă pentru "pa­raziţii" pletoşi şi cu blugi de la sfâr­şitul anilor '60? Pentru că noncon­formiştii şi cei care nu aveau un loc de muncă puteau eluda sistemul.

Toate articolele pe această temă din presa vremii prezentau "parazitul" ca pe un viitor infractor, potenţial pericol pentru întreaga societate. Termenul era chiat situat în antinomie cu "om", "pa­ra­zitul" deve­nind automat un "antiom" - deşi era doar un om... îm­po­triva sistemului. În 1989, deja si­tuaţia era alta. Blugii şi pletoşii nu mai deranjau autorităţile, chiar şi pro­geniturile cuplului conducător le-m­brăţişau, însă legile erau încă în vigoare.