Ziua presei, extrem de discretă în presă

De vorbă cu jurnalişti de seamă, scriitori la ziar, despre "Ziua presei" - 15 august. O zi ca toate celelalte, bă­ga­tă în seamă doar prin prisma unor ar­ticole seci, cu inserţii din mesajele transmise de Ceauşescu. Vezi, Doam­ne, presa devenea tot mai democrati­că, după spusele tovă­ră­şeşti, dar ade­vă­rul era cu totul altul şi bine ştiut de toţi. Se strângea şurubul şi în jurul zia­riştilor (a activităţii acestora) şi, spune Răzvan Bărbulescu, "dacă în ur­mă cu un an ne mai scăpau în zia­re anchete şi reportaje de in­ves­ti­ga­ţie, în '89 aşa ceva nu mai era posibil, singurele pe care le tolerau şi pe care le cereau erau articolele de investigaţie despre zarzavagii care furau la cântar. În rest, se făceau articole co­man­date".

La 15 august 1989, ziarul "Scînteia" publica un articol: "Presa, purtător de cuvânt al partidului, mereu la înălţimea răspunderii faţă de partid şi popor". Corect, presa era pur­tătorul de cuvânt al partidului, pentru că nimic necontrolat şi necomandat nu intra în ziare. "Ca în fie­ca­re an, sărbătorim, azi, "Ziua presei ro­mâne", 15 august este ziua în care, cu 58 de ani în urmă, apărea primul nu­măr al «Scînteii» ilegale. Anul acesta, nu peste multe zile, vom marca, de asemenea, şi împlinirea a 45 de ani de la apariţia legală a ziarului, purtător de cuvânt al idealului co­munist, cronicar şi participant, în acelaşi timp, la eroica luptă a parti­du­lui pentru construcţia" - şi ex­pu­ne­rea tipică merge mai departe în acelaşi ritm. De Ziua presei române nu se întâmpla nimic.

Doar erau aruncate în paginile ziarelor aceleaşi rânduri care, an de an, le aminteau românilor că nu-i nici o scăpare. "Anul acesta, Ziua presei române are loc în atmosfera de vi­brantă activitate politică şi ideologică în care se dezbat pe larg, de întregul partid, de întregul popor, în cadrul bilanţului însufleţitor al înfăptuirilor revoluţiei şi construc­ţiei socialiste, proiectul Programului-Directivă şi Tezele celui de-al XIV-lea Congres al partidului, adoptate recent de Plenara CC" - şi, din nou, expunerea tipică merge mai departe, punctul frazei venind mult mai târziu.

Exista în acel timp o secţie de presă a partidului. Toată presa era centralizată. Iar toate sărbătorile, serbările şi aniversările intrau într-un fel de plan anual. "În mo­men­tul în care venea rândul Zilei presei - povesteşte Tudor Octavian - de la Secţia de presă se spunea aşa: «Măi, vedeţi să daţi voi un articol cu Ziua presei», şi cineva din redacţie era desemnat să-l scrie. Articolul conţinea două elemente-cheie: un citat din Ceauşescu despre presă - obligatoriu -, iar al doilea era că luai articolul de anul trecut şi-l copiai. Se spuneau exact aceleaşi prostii vizavi de democraţia liber consfiinţită."
Articolul despre Ziua presei se pu­blica obligatoriu în toate ziarele şi re­vistele care apăreau la data respectivă (sau aproape de data cu pricina). Aşa se face faptul că acel articol care se publica în "Scînteia" apărea la indigo în toate celelalte publicaţii. "Totuşi, de la an la an veneau nişte elemente. Spre exemplu, se spunea că a sporit libertatea. Iar Ceauşescu că, începând de azi, nu mai avem cenzură - prin urmare, se făcea ma­re caz pe această temă, şi anume, că a fost desfiinţată cenzura. Dar ce înseamnă asta? Toate articolele erau trimise la Secţia de presă spre verificare, unde, dacă existau probleme, nu ţi le tăia nimeni, însă ţi se cerea să le tai tu. Dar cenzura exista. Toate articolele, inclusiv cărţile, mergeau la citire undeva. Cu toate trebuiau aprobate. Noi trimiteam paginile, şpalturi - cum se numeau atunci - cu textul la prima aşezare în pagină şi apoi la înfăţişarea finală a revistei sau cât mai aproape de ea, iar pe fiecare pagină se punea o ştampilă, adică bun de tipar. Sărbătoarea asta nu făcea altceva decât să-ţi conştientizeze încă o dată şi încă o dată centralismul acesta. Avea chiar şi un nume ciudat compus din două cuvinte care se bat cap în cap - «centralism democratic». Acum, când aud astfel de formule, parcă intru într-un vis dintr-ăla suprarealist. Atunci, însă, nu aveam ce face. Le înghiţeam ca pe nişte hapuri. Toate aceste formulări care ţinteau să dovedească cum că există libertate, democraţie, ierarhie firească, toate astea erau formulări care combinau nişte concepte din Vest, însă articulate astfel încât să pară ceva nou."

"La Casa Scânteii exista un fel de birou al Asociaţiei de ziarişti. Exista o astfel de asociaţie, dar nu semnifica absolut nimic, doar că unii dintre şmecherii din presa centrală plecau trimişi de aici, în delegaţii, prin ţări socialiste. Toate formele care există în capitalism existau şi la noi, într-un fel sau altul. Proporţiile erau diferite. Şi semnificaţiile. Dacă acolo semnificau o anume libertate, aici semnificau o anume aliniere. Dacă era să compari un ziar românesc cu unul englezesc, erau cam la fel - doar că acela englezesc avea hârtie mai bună, mai multe pagini, re­clamă mai multă... Părea doar o chestie de proporţii. De fapt, era o chestie de conţinut. Ştirile de la noi erau astfel făcute, încât să nu comunice nimic, în afară de informaţiile convenabile. Se ascundea realitatea."

"Din '80 eu n-am mai scris nimic, pentru că m-au trecut la revista "Rebus" şi... am scăpat. Într-un fel, m-au pedepsit, dar eu nu am fost dat deoparte şi nici marginalizat. Pur şi simplu... lăsat în pace. De ce? Din mai multe motive. Se ajungea la un moment dat la o anumită tensiune şi nu era bine să devină publică. În cazul meu, tensiunea se acumula treptat pentru că eu mereu scriam şi pu­blicam cărţi, lucru ce-mi crea o anumită independenţă morală - «N-ai ce-i face. Lasă-l în pace», se spunea. Eram tolerat. Îngăduit. Eu scriam cronică de artă. Nimeni nu avea nevoie de cronici de artă, dar dacă eu semnam asta, era foarte bine. «Să fie şi asta.» În două rânduri am scris şi eu nişte reportaje de la defilare - pentru că nu te puteai sustrage tot timpul. Îţi venea rândul, la un mo­ment dat. Şi nimeni nu era atât de viteaz încât să spună: «Eu nu scriu, daţi-mă afară!»".