x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Zvonurile care au detronat anecdota

0
Autor: Serban Cionoff 28 Sep 2009 - 00:00

Toamna lui 1989 se apropia cu paşi repezi. Numai că, de data asta, toamna nu mai era anotimpul când se numărau (şi) anecdotele. Ultimele pronosticuri optimiste, care scontau pe un reviriment după achitarea integrală a datoriei externe a ţării, se năruiseră.

Cozile la alimente rămăseseră, programele televiziunii naţionale aveau doar câteva ore, dintre care mai bine de jumătate erau dedicate proslăvirii cuplului prezidenţial. Cât despre o cât de mică deschidere spre afară - nici pomeneală! Urmarea nici nu este greu de imaginat. Dezamăgirea populaţiei creştea ameninţător şi din ce în ce mai mulţi oameni, până atunci tăcuţi sau măcar mai rezervaţi în a-şi exprima adevărata lor părere faţă de "putere", îşi dădeau drumul la gură şi spuneau cu voce tare ceea ce, de fapt, gândeam mai toţi.

Este de la sine înţeles de ce - în ciuda insistentei propagande oficiale referitoare la "semnificaţiile istorice ale Congresului al XIV-lea al partidului", programat să se desfăşoare în luna decembrie, interesul public pentru acest "eveniment de importanţă istorică în viaţa comuniştilor şi a întregului nostru popor" era la pământ.
În aceste împrejurări, s-a petrecut un fapt deosebit de semnificativ: pe care nu mulţi l-au perceput, la vremea respectivă, la adevăratele sale semnificaţii.

Dacă, pe de o parte, circulau tot mai puţin bancuri politice "de ultimă oră", pe de altă parte, românii aveau parte de tot mai multe zvonuri. Interesant era, mai ales, faptul că aceste zvonuri se legau direct şi insistent de viitorul lui Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului şi a statului. Iar cele mai multe zvonuri se refereau la succesorul "celui mai iubit".

Un subiect considerat, cu doar câţiva ani în urmă, pur şi simplu "tabu". Motivele înscrierii acestui subiect pe agenda "telefonului fără fir" erau lesne de bănuit. În primul rând erau de notorietate relaţiile "tovărăşeşti" dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov. Incertitudinea românilor era sporită şi de tăvălugul schimbărilor petrecute la vârful altor Partide Comuniste de guvernământ din Europa, ceea ce, evident, dădea un semnal deloc încurajator regimului de la Bucureşti.

Ajuns aici, deschid o scurtă paranteză. În practica jurnalistică a vremii erau câteva formule-standard cu care se încheiau comunicatele oficiale după întâlnirile dintre Nicolae Ceauşescu şi oaspeţi de peste hotare. Pragul de sus al curtoaziei era notat cu formula "Întâlnirea s-a desfăşurat într-o atmosferă de caldă prietenie, caracteristică relaţiilor dintre partidele, ţările şi popoarele noastre". Era semnalul cert al faptului că oaspeţii "au dat o înaltă apreciere neobositei activităţi a tovarăşului Nicolae Ceauşescu".

Numai că, aşa după cum se poate vedea din parcurgerea presei respectivei perioade, vizitatorii din această categorie deveniseră tot mai rari şi tot mai puţini. În schimb, pragul cel mai de jos era codificat prin sintagma "atmosferă tovărăşească". Atunci puteai fi sigur că, în cel mai bun caz, nu s-a ajuns la nici un fel de înţelegere! În cel mai rău caz, se lăsase cu un ton ridicat al... dialogului. Cum era şi cazul ultimelor întâlniri dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov.

Revenind la zvonurile despre care scriu aici, trebuie precizat că ele, aceste zvonuri, aveau "un circuit închis". De pildă, se difuzau prin redacţii, prin viu grai şi sub acoperirea lui "ştiu din sursă sigură". Tot de regulă, cei care le difuzau erau, măcar la prima vedere, oameni bine informaţi, adică având relaţii "mai sus". Cât de sus şi la ce niveluri, "acolo, sus", evident că nimeni nu mai stătea să cerceteze. 

 

Un prim zvon privea starea de sănătate a lui Nicolae Ceauşescu. Începuse să se vorbească deja despre diabetul care îl măcina şi care îi provoca anumite manifestări îngrijorătoare. Totuşi, nu acesta era zvonul care avea şanse tot mai mari de credibilitate. Se discuta, tot mai insistent, că Nicolae Ceauşescu s-ar putea retrage, în viitorul apropiat, din funcţia de secretar general al partidului, urmând să i se ofere funcţia de preşedinte al partidului. Cât priveşte succesorul său la funcţia de secretar general al PCR, aici drumurile se despărţeau.

Optimiştii credeau că succesorul nu putea fi decât Nicu Ceauşescu, "exilat" de câtăva vreme la Sibiu, ca prim-secretar al judeţenei de partid. În pofida unei anecdote, cu largă circulaţie, despre escapadele celui numit "Prinţişorul", erau mulţi oameni care vorbeau despre mezinul familiei prezidenţiale ca despre un om deschis la minte, curajos şi receptiv la nou, la schimbare. În plus, faptul că fusese trimis de părinţi într-o funcţie de mare răspundere - direct prim-secretar, şi nu doar secretar, al unui judeţ socotit de elită, Sibiu -, aceasta era de-acum un semn clar că lui Nicu i se pregătea terenul pentru ascensiunea la vârful vârfurilor.

În schimb, pesimiştii dădeau cele mai mari şanse zvonului că, de fapt, va fi vorba nu despre un succesor, ci despre... o succesoare! Elena Ceauşescu. Iar această alternativă - a cărei doză de credibilitate era dată de faptul că "Tovarăşa" deţinea controlul absolut în partid, având la dispoziţie un grup de comando în frunte cu acel personaj, pe cât de cameleonic, pe atât de malefic, numit Emil Bobu - nu făcea decât să prevestească ce era mai rău de imaginat!

Şi în ceea ce priveşte momentul schimbării, părerile difereau. Varianta cu cele mai mici şanse era la Congres. Dar congresele - ca organ suprem de conducere democratică - trebuiau să consfinţească "unitatea de nezdruncinat a partidului în jurul secretarului său general". Fireşte, tovarăşul Nicolae Ceauşescu! A doua variantă era ca această schimbare să se producă la o proximă plenară a partidului. Cel mai probabil, următoarea plenară de după congres, care preceda alegerile pentru Marea Adunare Naţională din primăvara lui 1990. Bineînţeles, toate aceste "scenarii" pot fi astăzi puse sub semnul îndoielii sau, de ce nu?, contrazise.

În primul rând de cei care făceau parte din "cercul suprem al puterii" şi care, astăzi, se mai află printre noi. La fel de bine s-ar putea pronunţa şi specialiştii din domeniul "dezinformaţiei"... Dincolo însă de orice îndoială rămâne faptul că aceste zvonuri au existat şi s-au difuzat, la anumite niveluri. De unde, foarte probabil, s-au difuzat şi în alte medii. Iată, aşadar, un subiect deschis: în ultima perioadă, cea a declinului ireversibil al regimului ceauşist, zvonul înlocuia anecdota.

Zvonul devenise un barometru al stării de spirit al unei populaţii profund dezamăgite, exasperată de o aşteptare până peste limitele omeneşte suportabile. Că zvonurile erau induse şi trebuiau să influenţeze mentalul colectiv al românilor şi, mai departe, comportamentul lor, aceasta este o altă realitate care merită studiată cu toată atenţia. Cu atât mai mult cu cât concluziile analizei ar putea avea şi o valoare, să îi spunem, predictivă.

Citeşte mai multe despre:   special,   scanteia

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de