„Brucan a cautat toata noaptea Moscova"

Marian Mierla dezvaluie cum a ajuns revolutionar in 1989, dupa ce fusese racolat sa lupte impotriva regimului chiar din luna martie a acelui an. El povesteste si ce au pus la cale, la televiziune, Iliescu, Brucan, Mazilu, Nicolaescu, Roman si Caramitru.

La inceputul anului 1990, Marian Mierla era un om foarte cunoscut. Pe valul evenimentelor din 1989, ajunsese membru in Consiliul Frontului Salvarii Nationale (CFSN). A contestat din interiorul CFSN autoritatea lui Ion Iliescu. O vreme, a fost atat membru in structura provizorie de conducere a Romaniei, cat si sef al studentilor din PNtCD. Dupa ce o perioada a fost foarte mediatizat si in acelasi timp foarte contestat de catre sustinatorii fanatici ai lui Iliescu si Roman, Marian Mierla a decis sa se dea pur si simplu la fund. L-am regasit dupa 14 ani pe fostul student la litere contestatar. Acum este lector la Catedra de Limbi Straine de la ASE. A acceptat sa ne acorde un interviu despre felul in care a trait zilele Revolutiei. Pentru Marian Mierla, acestea se leaga cu un episod misterios din viata lui petrecut cu putin timp inainte de rasturnarea lui Nicolae Ceausescu.

Dle Mierla, ati aparut si ati disparut la fel de brusc din viata publica romaneasca. De unde ati aparut, cu ce va ocupati inainte de 1989?

Eram paznic la muzeul National de Arta si student la Filologie, la fara frecventa. Ca majoritatea tinerilor de atunci, suportam cu greu presiunea si mizeria ultimilor ani ai lui Ceausescu. Cautam o iesire, un culoar prin care sa pot iesi din sistemul artificial impus de regim, un loc unde sa ma pot exprima liber. In 1985, am inceput sa frecventez diverse cenacluri literare, locuri unde teoretic se putea vorbi mai liber. Auzisem de la tatal meu despre anii 50, despre arestari, Canal si oameni care dispareau peste noapte. Mi se parea, ultima perioada a lui Ceausescu, un sistem la fel de opresiv. Speram sa gasesc macar un grup de veterani ai partidelor istorice la care sa ma afiliez, impreuna cu care sa protestez impotriva sistemului opresiv. Mergand prin medii literare, l-am cunoscut pe Nicolae Carandino, fost director al ziarului Dreptatea si lider al PNT, un apropiat al lui Iuliu Maniu in anii de dupa al doilea razboi. In vara lui 1988, m-am dus la masa unde statea la carciuma Uniunii Scriitorilor si l-am intrebat franc ce pot sa fac impotriva sistemului. Bietul Carandino a crezut ori ca sunt beat, ori ca sunt un om al Securitatii pus sa il provoace. A schimbat vorba, mi-a dat o carte de critica de teatru cu autograf. Dezamagit, am plecat. Culmea, la Muzeul National de Arta ma pusesera secretar UTC pentru simplul fapt ca nu aveau pe altcineva sa puna. Ceea ce o sa va relatez in continuare pare pur si simplu SF. La Muzeu, apareau tot felul de oameni, de la intelectuali de marca pana la nevrotici. La un moment dat, a inceput sa faca vizite dese un om pe care nu-l puteam incadra in categoriile obisnuite de vizitatori ai Muzeului. A intrat in vorba cu mine. S-a recomandat Adrian. M-a chemat la o bere si, din senin, m-a intrebat daca mai sunt decis sa fac ceva concret impotriva regimului. Mi-a spus ca stie de discutia mea cu Carandino. Am ramas masca, dupa care mi-am revenit si l-am intrebat daca e securist si vrea sa ma aresteze. El mi-a spus ca nu o sa aflu cine e in realitate, dar daca vreau sa lupt impotriva sistemului, pot colabora cu el.

Cand se intampla asta?

In martie 1989. Adrian vorbea misterios, la persoana intai plural despre cei implicati in organizarea unei rezistente anticeausiste. Mi-a zis: „Noi stim ca esti gata sa treci la fapte, dar gandeste-te la ce riscui te expui. Poti sa ne dai raspunsul in cateva zile". Nici pana in ziua de azi nu am aflat cine erau acei „noi". Peste 2-3 zile, a reaparut la Muzeu, eu am spus ca accept oferta. Stiu ca par ca in filmele cu ilegalisti, dar mi-a spus iar: „Tine cont, daca lucrurile merg prost, cel mai bine e sa mori repede si fara chinuri". Mi-a mai spus sa ma port ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic si sa astept noi indicatii.

Cum arata Adrian asta? Ce gen de tip era?

Era un individ de 36-37 de ani, jovial, tonic, parea cultivat, stia multe despre film, arta si literatura si, din cate am dedus din discutiile cu el, vazuse mai multe muzee din occident, lucru foarte rar pentru un roman atunci. De-a lungul unor intalniri care au avut loc cu o frecventa destul de mare in primavara-vara 1989, mi-a indicat sa organizez o retea de oameni, studenti si tineri decisi sa faca ceva. La fiecare intalnire imi dadea niste coli tiparite cu lidere aldine, un fel de manual foileton despre cum sa-mi organizez reteaua. Dupa fiecare intrevedere, trebuia sa-i predau foile primite anterior si primeam altele. Am fost invatat, ca sa spun asa, sa organizez o structura cu noduri, ai carei membri sa nu se stie intre ei. Era vorba despre grupe de 3-4 oameni, dintre care numai unul ma cunostea. Din foi am mai aflat si despre o alta forma de organizare, ceva mai complicata, cu celule de 5 oameni, care nu se cunosteau intre ei, avand drept legatura doar un lider, care cunostea o alta persoana care, la randul ei, imi dadea vesti mie despre ce se intampla in grup. O alta hartie primita de la Adrian m-a invatat ce sa fac in eventualitatea in care as fi arestat. Trebuia sa-mi compun niste povesti alambicate, pe care sa le torn, ca un papagal, repetandu-le, Securitatii. Eram scolit sa par cooperant, sa dau cat mai multe nume, ale unor oameni nevinovati. Adrian mi-a spus ca asa puteam intoxica Securitatea sa trag de timp obligandu-i sa faca verificari, fapt care le-ar fi blocat un numar mare de ofiteri pe drumuri indundate. Adrian mi-a mai explicat ca din momentul in care ar fi putut sa se produca o eventuala arestare pana la caderea lui Ceausescu nu era prea mult timp si as fi putut sa evit tortura fizica.

Eu nu am reusit sa lucrez dupa aceste planuri. Cu ajutorul unor prieteni, am reusit totusi sa creez doua grupuri, unul la Politehnica si altul la Arte. Eu speram sa se intample ceva in timpul celui de-al 14-lea Congres PCR in toamna lui 1989. Culmea, atunci Adrian mi-a spus sa par un utecist loial, sa ma port cat mai firesc. Am fost dezamagit.

Lovitura de Craciun

Cand l-ati vazut ultima oara pe Adrian?

La inceputul lui decembrie 1989. Mi-a spus ca a sosit momentul. M-a intrebat pe cati oameni pot conta. I-am zis ca am contactat cam 28 de studenti. Eu creadeam ca sunt putini, el mi-a raspuns ca sunt destui si mi-a dat de inteles ca mai exista si alte grupuri. Mi-a mai spus sa-i pregatesc pentru seara de 24 decembrie, sa incepem de Craciun. Mi-a indicat sa-i impart in grupulete de 3-4 persoane plasate pe langa Patriarhie, Piata Unirii, zone aglomerate. Sa lansam lozinci, sa incercam sa provocam lumea care asista la slujba de Craciun. Dupa Adrian, miscari similare trebuiau sa aiba loc si la Timisoara, Cluj, Sibiu, Iasi, orase in care chiar s-a intamplat cateva zile mai tarziu ceva. Uimitor, mi-a raspuns ca in foarte scurt timp urma sa mai avem o intalnire in care el sa-mi comunice numarul si adresa unei unitati militare de unde ar fi trebuit sa primim arme. Dupa Adrian, in eventualitatea in care reuseam sa provocam agitatie, ar fi scos armata in strada dotata cu munitie de razboi, iar cativa dintre comandantii acesteia, in loc sa inabuse multimea, l-ar fi rasturnat pe dictator.

Ce aud acuma suna ca varianta capitanului de marina Radu Nicolae care spunea va existau doua grupuri de rezistenta, unul format din securisti si civili, si altul din ofiteri MApN, dispuse sa-l rastoarne pe Ceausescu.

Nu am citit ce a declarat dl Radu. Dar ce mi-a spus Adrian, ca pentru a speria si dobori regimul ajung cateva mii de oameni care sa protesteze s-a adeverit pe 21-22 decembrie. Am asteptat in continuare un semnal de la el, semnal care nu a venit. Nici pana in ziua de azi nu stiu ce s-a intamplat cu Adrian, daca mai traieste sau nu. Mi-as dori sa-l revad.

Cand ati aflat despre ce se intampla la Timisoara, nu v-ati gandit la Adrian?

Pe 18 decembrie, m-am intalnit cu Mircea Spataru, studentul la sculptura care se ocupa de nucleul de la Arte, la el acasa. El a luat legatura cu baietii lui, pe care-i stia doar el si i-a chemat. tin minte ca printre ei era si Octavian Mihaescu, un prozator care ulterior a emigrat in Germania, si Bebe Constantinescu, fiul directorului unei intreprinderi din Buzau. Mai era si Ion, un student la pictura, care ne-a comunicat sec ca intr-o mansarda de pe Strada Polona este un alt grup adunat sa faca ceva in semn de solidaritate cu Timisoara si ca grupul este condus de un anume Adrian. Am crezut ca este vorba de Adrian care ma contactase. Am mers in grupuri de cate doua persoane, de la Mircea Spataru spre mansarda din Polona. Odata ajunsi acolo, ne-am dat seama ca era vorba de fapt despre un grup de studenti care frecventau cursurile de Istoria Religiilor, tinute de Ioan Alexandru. Liderul lor era intr-adevar un tip numit Adrian, pe care l-am vazut ulterior de mai multe ori in compania fostei directoare a ziarului Cotidianul, Doina Basca, dar nu era Adrian „al meu". Cei de la cursul lui Ioan Alexandru voiau sa facem o scrisoare de protest catre Europa Libera. Eu si cei care venisera cu mine am considerat ca poate fi vorba de o cursa si ca, oricum, cat timp se impusca oameni pe strazi, momentul unor scrisori de protest e depasit. Pana la urma nu s-a materializat nimic, am plecat pe rand, la anumite intervale de timp, catre casa.

Pe 21 decembrie ati iesit in grup organizat?

Evenimentele ne-au luat-o inainte. Eu ma asteptam, asa cum mi se spusese, un semnal de Craciun. Ma duceam sa intru la serviciu la Muzeu si am vazut coloane de oameni, incadrati de activisti, cu portretele lui Ceausescu. In dreptul Hotelului Bucuresti, am sesizat ceva ciudat. Cateva zeci de oameni, tacuti, care voiau sa intre in piata. Militienii nu-i lasau, spuneau „nu sunteti in cadru organizat, tovarasi, nu va lasam". Tot in zona Hotelului Bucuresti l-am vazut pe Ovidiu Caraiani, un profesor de filozofie de la Politehnica, considerat curajos pentru ce spunea, inconjurat de niste studenti pe care-i cunosteam. Am discutat cu ei si mi-au zis ca vor sa intre in piata sa huiduie. Le-am spus sa ma astepte sa-mi chem niste prieteni, sa fim mai multi. M-am dus sa-l sun pe prietenul meu Mircea Spataru de la un telefon de langa Piata Amzei. Cand sunam am auzit o bubuitura si strigate. Pana sa-mi dau seama ce se intampla, credeam ca un lunetist il impuscase pe Ceausescu, am fost luat de un val de mai multe sute de persoane care fugeau inspaimantate. Multi s-au calcat in picioare. Un om cu accent de banatean striga sa nu fugim, ca e momentul sa-l dam jos pe Ceausescu. In scurt timp am vazut ca la Biserica Alba se formase un grup care canta „Desteapta-te, romane", iar in fata Hotelului Bucuresti cateva zeci, poate o suta de oameni, strigau „Jos tiranul". M-am alaturat si eu acelor oameni. La un moment dat, militienii care stateau pasnici in fata noastra au fost inlocuiti de un pluton de militari MApN echipati de lupta. Am auzit comanda ofiterului din fata lor sa se traga. Eram cu spatele la ei cand am auzit detunaturi. Nu stiu daca atunci a fost impuscat cineva. Am luat-o la goana pe la coltul Hotelului Bucuresti, m-am impiedicat si am cazut. Eram convins ca am fost impuscat fiindca stiam de la bunicul meu, care a fost pe front, ca intr-o prima faza rana de glont nu doare. Am strigat ca sunt ranit si niste oameni m-au luat pe sus. Am avut noroc fiindca imediat in spatele meu din niste dubite TV si masini ARO coborasera scutieri care pocneau pe toata lumea, la intamplare. Oamenii care ma salvasera mi-au spus, dupa ce m-au scos din raza de actiune a scutierilor, ca sunt doar speriat. Am plecat sa ma linistesc spre casa lui Spataru, din Piata Rosetti. Nu am stat acolo, am mers intr-o cantina studenteasca de la Podul Izvor. Cantina era plina, toti taceau si la un moment dat un baiat a racnit sa mergem cu toti la Universitate. Am pus jos tacamurile si am plecat toti cei din cantina. Ajunsi in piata, am strigat impreuna cu ceilalti si, dupa ceva timp, o masina de pompieri a tras un jet de apa care l-a udat pe Mircea. Ne-am intors la el acasa sa se schimbe, ne-am facut si un ceai fiindca inghetaseram. Cat timp ne beam ceaiul, am auzit foc sustinut de arma. De la geam am vazut oameni fugariti de soldati care trageau haotic, iar in urma soldatilor, mergand mai incet, un pluton de scutieri. Niste civili cu rangi metalice spargeau toate vitrinele pe care fusesera scrise lozinci anticeausiste. Alti soldati devalizau tutungeria din Piata Rosetti, carcuind cutii cu tigari Carpati si Snagov. Daca a doua zi nu s-ar fi intamplat ce s-a intampat, probabil s-ar fi spus ca revolutionarii sunt nste huligani care jefuiesc magazine. Am mai vazut un tanc care mergea in plina viteza tragand in aer rafale de mitraliera. Tancul a luat-o pe strada care duce la Liceul Spiru Haret turtind pur si simplu vreo doua masini parcate acolo.

Nu stiu cum am ajuns in CFSN

Cum ati aterizat pe 22 decembrie in structura de conducere a tarii?

Cand s-a luminat de ziua, m-am alaturat unui grup de muncitori care mergeau spre Universitate. Coloana era blocata undeva, mai sus. Naiv, am vazut ca trecea un taxi si i-am spus pur si simplu soferului sa ma plimbe prin oras sa vad ce se intampla. Soferul s-a executat, a fost foarte rezervat pana cand s-a anuntat sinuciderea gen. Milea. Atunci a racnit „s-a terminat", a inceput sa claxoneze nebuneste si, culmea, a reusit sa ma duca pana aproape de Teatrul National. Intre timp, a fost episodul cu elicopterul. Ca sa vad mai bine ce e in jurul meu, ma suisem pe o automacara. Cum nu eram singur acolo, imediat dupa ce Iliescu si Caramitru aparusera la televizor, am plecat cu utilaj cu tot, „sa aparam televiziunea".

Ati prins toata tevatura cu teroristii, in fata TVR?

La televiziune, erau instalate diverse megafoane din care se auzea cat mai des cuvantul „terorist". Se zvonea ca vin sa ne atace diverse trupe speciale si ca la una dintre intrarile in TVR ni se vor imparti arme. Tin minte ca stateau la coada la arme si unii dintre ei chiar capatau, copii, babe, persoane foarte surescitate sau bete. Impreuna cu cativa tineri, am facut un cordon in fata intrarii respective fiindca multimea risca sa sufoce la propriu, „din prea multa dragoste", pe acei care lucrau in TVR. Spre seara a inceput sa se traga intens. Noua, celor din cordonul de ordine, ni se impartisera un fel de banderole albe facute din cearsafuri si am fost plasati sub niste becuri foarte puternice aprinse in fata intrarii unde eram. Eram foarte expusi, de pe cladirile din jurul TVR se tragea. Noi am sugerat generalului rezervist Tudor, autoproclamat comandant al televiziunii, sa trimita echipe de parasutisti sa curete casele de unde aveam impresia ca se tragea. Tudor, inconstient, a dat ordin sa se traga cu tunul de pe tanc in toate cladirile unde i se parea ca e ceva suspect.

Cum ati ajuns, totusi, in CFSN?

Fiind prevazator, plecasem cu un stoc mare de tigari Carpati la mine. Dupa cateva ore, lumea ma cunostea drept „baiatul cu tigari" si veneau sa-mi ceara. Era seara destul de tarziu, au aparut doi baieti care intrebau cu glas puternic cine-i Mierla. Credeam ca vor tigari sau au fost rugati de prietenii mei aflati prin zona sa ma caute. Ei bine, nu, ei m-au bagat in interiorul TVR si m-au dus in fata unui domn pe care l-am cunoscut ulterior in CFSN drept profesorul Valeriu Bucurescu. El mi-a cerut actele, a fost foarte circumspect ca nu aveam barba in poza de pe buletin, a confruntat poza din buletin si datele de acolo cu o legitimatie de biblioteca ceva mai noua, unde in poza aveam barba. Vreo 10 minute m-a interogat asupra propriilor mele date de identitate. Cand s-a convins ca eu sunt Marian Mierla, m-a condus in fata unor tipi atletici, unul mi-a intins mana si a spus: „Felicitari, sunteti membru in noul guvern al Romaniei". Ulterior, l-am intrebat pe Bucurescu cum de am ajuns tocmai eu membru in CFSN si el mi-a raspuns vag ca aveau nevoie de un student, si au intrebat cine pare mai de incredere dintre baietii de la cordonul de paza. Aceasta ipoteza este falsa. Eu nu ma recomandasem nimanui de acolo cu numele intreg. Si cei doi care venisera sa ma caute intrebau de Marian Mierla. In plus, atat in exteriorul TVR, cat si in interiorul ei, colcaia de studenti care se remarcasera mult mai tare decat mine si, daca le-ar fi trebuit pur si simplu „un student", puteau sa aleaga dintre aceia. M-a mirat cat de minutios mi-au verificat identitatea.

Omul cel inalt care ma felicitase, impreuna cu doi tipi cu infatisare securistica, bine facuti, tunsi regulamentar, la costum, m-au condus la etajul 11. Am nimerit intr-o camera unde sarea in ochi un grup format din Brucan, Iliescu si Mazilu. Mazilu redactase un document, iar Iliescu si Brucan incercau sa ii aduca modificari inainte de a-l declara Proclamatia de constituire a FSN. In camera l-am mai vazut pe Mihai Lupoi, actualul peremist, cu AKM pe umar, in uniforma militara, cu casca. Cu toate ca acum Lupoi mi se pare ridicol, atunci mi-a dat incredere. Am incercat sa fiu atent la ce se discuta, in ciuda oboselii. Mi se parea ca Iliescu si Brucan vor sa inmoaie documentul lui Mazilu. Dupa mine, au mai aparut in camera Nicolaescu, Roman si Caramitru. Acesta din urma s-a asezat in capul mesei, facea o mina obosit-revolutionara si-si tot turna apa minerala in cap. Aveam senzatia ca asist la o piesa de teatru.

Ati avut vreo participare la redactarea proclamatiei FSN?

I-am rugat pe cei de acolo sa includa in ea doua puncte: un paragraf privind liberul acces la informatie si dreptul de a calatori peste granita si un al doilea privind garantarea proprietatii si retrocedarea bunurilor confiscate abuziv de catre comunisti. M-am simtit ca Gaga fiindca Brucan mi-a zis: „Las-o, draga, pe asta cu proprietatea, acum avem alte prioritati". Regret enorm ca nu m-am luptat pentru acel paragraf. El ar fi putut grabi spre exemplu aparitia unor legi cum ar fi cea a retrocedarii caselor nationalizate sau chiar legea fondului funciar.

La un moment dat, ne-a fost adus Nicu Ceausescu, flancat de militari. Era ud de la brau in jos, nu era sange, ori urinase, ori fusese stropit cu apa. Asa speriat cum era, cand l-a vazut pe Iliescu, s-a mai inviorat si i-a spus: „Am venit sa colaborez cu dvs.". Iliescu nu l-a bagat in seama si le-a ordonat militarilor sa-l ia de acolo. Proclamatia am terminat-o pripit dupa ce se lansase o „informatie sigura" ca se va trage asupra camerei in care ne aflam. Am mers cu totii in viteza spre Studioul 4, sa citim proclamatia. Mie mi-a fost foarte frica ca ne vor impusca prin pasarela perfect luminata si foarte expusa care facea legatura cu Studioul 4. Singurul care parea calm si detasat era Iliescu. Inainte de intrarea in Studioul 4, l-am auzit spunand o fraza careia atunci nu i-am dat importanta. „Tovarasi, sa salvam ce se mai poate salva."

Brucan a cautat Moscova toata noaptea

Dupa ce Ion Iliescu a citit declaratia, ce s-a mai intamplat?

Dupa ce am iesit din Studioul 4, Iliescu a incercat sa ne convinga pe toti ca un ajutor militar sovietic ar fi eficient impotriva teroristilor. Generalul Gusa s-a opus cu violenta si a spus ca avem mijloace sa tinem situatia sub control. La scurt timp dupa asta, am fost speriati ca niste elicoptere inamice vin sa atace special etajul 11. Parte dintre membrii CFSN au disparut foarte repede, ca in „10 negri mititei". Nu a aparut nici un elicopter, dar Iliescu si ceilalti apropiati ai lui au luat alte destinatii. In TVR, dintre persoanele importante a ramas doar Silviu Brucan. Toata noaptea el a incercat sa sune la Moscova oameni din anturajul lui Gorbaciov. A avut doua convorbiri in limba rusa, pe care eu nu o cunosc. Dupa cea de-a doua, a venit foarte dezamagit, insotit de un fost director adjunct al TVR de pe vremea lui Paul Everac. Ne-a zis: „Nu vor veni! Tovarasii sovietici nu vor sa trimita oameni, doar logistica". Atunci mi-am dat seama ca e ceva dubios, ca am picat intr-o banda dominata de comunisti si nu-mi doream decat sa pot spune ce se intampla in CFSN.

Credeti ca are vreo legatura „episodul cu Adrian" si primirea dvs. in CFSN?

Cred ca am ajuns acolo la recomandarea lui, altfel nu-mi explic de ce m-ar fi cooptat fix pe mine.