A murit în tranşee, în braţele fratelui său

Coleg de pluton la 01829 Baneasa, fratele sau crede ca ar fi putut fi impuscat chiar in curtea unitatii, de undeva din spate. Sau poate de securistii lui Andruta Ceausescu, din unitatea de dincolo de drum. Dumnezeu stie, pentru ca, cei indreptatiti sa afle adevarul nu au clarificat situatia. Ancheta intreprinsa ane­voios a stabilit mai intai ca cei care au tras au fost "teroristi", apoi autori necunoscuti. Cert este ca fami­lia sa, cu tatal grav bolnav si fratele traind inca traumele evenimentului, se zbate acum in mari lipsuri, nefiindu-i onorate nici pe departe cele ce se cuvin din calitatea de rude ale unui erou martir.

Un mormant pe jumatate dara­mat, intr-un colt de cimitir, sub o coasta a Iasiului. Si o cruce groasa in curtea unitatii militare din Bucu­resti. Acasa: un tablou cu poza de la bacalaureat, marita, pe care autorita­tile militare i-au adaugat, nu se stie de ce, o cravata; si camera lor, in semi­intuneric, in care si acum Costel il cauta uneori printre vise. Sunt lucruri ce amintesc de soldatul Gheor­ghita Heleteanu, impuscat in noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989 intr-o groapa sapata de el insusi in curtea unitatii: o transee menita sa apere unitatea de atacurile "teroristilor". A murit in bratele fratelui sau – umbra sa, ingerul sau pa­zitor pe toata durata vietii, curma­ta brusc la 18 ani. Mai mare cu un an, Costel, fratele sau, ii purta intotdeauna de grija. L-a aparat de dusmani si l-a scos din situatii dificile inca de cand erau de o schioapa. Au stat in banca amandoi, pana au terminat liceul. La armata, Costel era primul dupa caporal, iar Gheorghita al treilea. Erau nedespartiti, se protejau si se aparau unul pe altul. O singura data Costel nu a mai putut sa faca nimic. Atunci cand Gheorghita a fost lovit de moarte.

Din fotografia de pe fila de buletin (foto), Gheorghe priveste timid cu buzele putin stranse si o licarire in ochi. Semnatura lui insa te frapeaza. Litera "T" de la numele Heleteanu e in mod inexplicabil ingrosata. O linie ce parca include forma unei cruci. Un semn premonitoriu neremarcat pana la sosirea reporterului? Posibil, dar aflu de la Costel ca astfel de semne au mai fost. Inainte de a pleca de la Iasi catre Bucuresti, din permisia scurtata de autoritatile militare, atunci cand se anuntase starea de necesitate, dupa ce a trecut pragul casei, pe Gheorghita l-a busit sangele pe nas. Apoi, in taxi, la Bucuresti, cand sa coboare, usile masinii s-au blocat, astfel incat a trebuit sa iasa pe portiera soferului. E drept ca pe atunci taximetrele erau cam harbuite.

Parintii lui patrund in camera in care tabloul zace in penumbra. Abia se tarasc de la boli. Fara sa-i intreb nimic, fara sa-si regizeze profilul chinuit, izbucnesc in hohote. Ei nu pot sa uite nimic din amintirea fiului lor. Tatal sau i-a condus pe cei doi feciori, soldati de numai patru luni, din proprie initiativa, la unitate, insa cu o zi intarziere, parca ar fi presimtit ceva. Ii pare rau si acum ca nu i-a oprit acasa. "Degeaba s-a murit". Costel este hotarat sa dea statul in judecata pentru a i se face dreptate. "Eu il scoteam din toate, eram mai energic, el era mai sensibil, mai calm. Am fost nedespartiti." Au terminat amandoi liceul in 1989, in ianuarie armata chemandu-i la recrutare. "A pierdut la cateva sutimi examenul de intrare la facultatea de constructii, asa ca a trebuit sa ne pregatim pentru un ciclu militar ceva mai lung." Si-au decorat amandoi valizele din lemn cu poze alb-negru cu formatiile in voga pe atunci: Scorpions, Boney M.

Gheorghita avea si o prietena. Vorbeam ca o sa ne fie greu, ca noi eram obisnuiti sa mergem peste tot insotiti de parinti, asa ca s-au rugat de ei sa-i aduca mai aproape. Au si primit noua repartitie, la Bacau, care ar fi trebuit sa fie pusa in practica chiar pe 22 decembrie, insa, fiind stare de necesitate, nu s-a mai realizat transferul. Au plecat in armata in septembrie 1989, iar pe 16 decembrie, dupa cateva instructii constand in tarasuri in apropierea padurii Baneasa si o tragere de zi, au venit acasa in permisie. Pe 18, la numai doua zile, tatal sau a primit telegrama prin care fiii ii erau chemati la unitate. Cu toate ca nu aflase inca ce se intampla in tara, la Bucuresti, tatal a simtit ca nu doreste sa-i duca direct la unitate, asa ca i-a cazat intr-un hotel din Gara de Nord.

Le-a luat de baut, de mancare si i-a adus la slujba militara cu intarziere de o zi. Pe drum Gheor­ghita si-a exprimat temerea ca iar se vor afla la atatia kilometri de parinti. Pe 22 decembrie au facut, chipurile, pregatire militara: apararea corp la corp, o instructie haioasa, de parca i-ar fi antrenat sa se lupte cu turcii ca pe vremea lui Stefan cel Mare. N-a mai apucat Gheorghita sa trimita nici o scrisoare acasa, cu toate ca el era cel care le scria. "Cand am ajuns de la Iasi ne intrebam pentru ce am fost che­mati, dar nu am aflat decat pe 21 seara, cand a inceput sa se traga in apropierea unitatii. Pe 21 am pri­mit armele cu munitie de razboi." A fost primul semn care i-a facut sa intre la idei.

"Pe 22 am primit ordin sa mer­gem in Piata Revolutiei, am prins momentul fugii lui Ceausescu, dupa care ne-am retras la unitate. Ne-am ingrijorat si tot ne spuneam sa avem grija unul de altul. Cand ne-am intors, ne-au pus sa sapam transee, pentru ca se anuntau lupte de strada. In seara de 22 spre 23 ne-am desfasurat in coloana si am pazit Soseaua Bucu­resti – Ploiesti. Au inceput sa trea­ca convoaie, veneau de la Cam­pina. Asezasera tunuri pe mijlocul drumului, ca la razboi. Seara, cand am dat sa intram in padure, a inceput sa se traga asupra noastra. Ne-am speriat si ne-am aruncat pe burta. Eu il indemnam pe fratele meu sa mearga taras dupa mine in incercarea de a ne dispersa. Am scapat atunci, insa cine au fost cei care au tras n-am aflat nici astazi. Se vedeau doar gurile de foc."

Citește pe Antena3.ro

Ipoteză șocantă în cazul tragediei aviatice din Kazahstan: avionul ar fi fost lovit de bucăți ale unei rachete rusești

Rafalele au ucis trei soldati si l-au ranit pe comandantul de pluton in picior. Cei trei erau ciuruiti din cap pana-n picioare. In seara de 23 decembrie, pe la 8:00, a inceput haosul. Se tragea de peste drum, de la securistii lui Andruta, din stanga, din dreapta, de peste tot. Ei se aflau in transee, ferindu-se de iures. "N-am tras nici un glont. De frica, nu stiam cum sa ne ascundem dupa malul de pamant, sa nu fim nimeriti. Parca era sfarsitul lumii." "Ai grija, stai acolo, stai jos, nu te ridica", ii striga Costel lui Gheorghita. "Nu te misca, lasa capul jos." "Aveam casti de fier, noi gandeam ca ne apara. S-a intamplat pe la 2:30. Nu-mi explic cum, pentru ca era langa mine. Poate amortise si s-a intors ori s-a ridicat un pic. L-am simtit doar cum a facut «ihiii»."

Fusese impuscat in inima, iar un coleg de transee in umar. Acesta a scapat. "N-am realizat pe mo­ment. Un locotenent din spate a sarit peste mine pentru ca ma ridicasem simtind ca ceva nu-i in regula. Am zis, mai, ce se intampla cu tine? L-am intors putin si am vazut ca avea o lovitura exact in inima. Un punctulet de unde se vedea sange, cat unghia, prin veston. Dupa ce l-am intrebat ce s-a intamplat il tineam asa si a zis cu ultimele puteri: ai grija de tine! A inchis ochii si capul i s-a muiat pe spate. Apoi a inceput sa-i curga sange pe gura. Fratele sau nu a mai tinut cont de gloantele ce suie­rau. Panicat a sarit in picioare si a inceput sa injure pe toata lumea. Impreuna cu altii l-au luat in brate si l-au asezat pe ciment cu o lumanare in mana. Se spune ca este singurul caz din armata in care un soldat moare in bratele fratelui sau. Se poate imagina o tragedie mai mare?

Tragedie: lipe de groaza
A doua zi s-a trezit dupa ce-i facuse cu forta o injectie si il luasera de langa fratele sau. Au fost sase morti toata noaptea, au fost schimbati, li s-au adus sicrie si au fost dusi la IML. Costel a mai facut trei zile de armata, dupa care i s-a dat drumul, dar a stat prin spitale vreo doi ani. Ingrozitor a fost cand a trebuit sa le telefoneze parintilor, mama sa a suferit un soc, ea incepand sa se dea cu capul de pereti. La fel de greu a fost cand l-au inmormantat la Iasi. Lui Costel i s-a facut rau si a fost transportat la Spitalul Militar. 
 

Ucigasii neprinsi
"Am inceput sa urlu. Nu stiam ce sa fac. Ma gandesc si acum cum a venit acel glont. Din fata, ori din lateral, ori din spate, nu-mi pot da seama, pentru ca era jos, langa mine. Amortit, sa nu se fi intors putin pe o coasta. Am zis ca poate a tras cineva din spate. Putea fi si un securist infiltrat printre noi. S-au facut an­che­te si la Procuratura Militara, si la Ministerul de Justitie, dar nu s-a luat nici o masura. "In seara zilei de 23 spre 24 decembrie, persoane necunoscute au tras asupra unitatii in care fiul dvs. a decedat…", scriau ei intr-unul dintre rapoarte. "30 de secunde a durat pana sa moara. Eu am inteles de la cei care i-au facut autopsia ca, in seara aceea, s-a tras cu gloante dum-dum.
I-au golit valiza dupa ce a murit. "Am fost chemat ca martor pentru ancheta doar la sfarsitul anului 1990, cand l-au interogat si pe tata. Ce stia el ce s-a intamplat?!"
 

Nepasarea autoritatilor
Singurul drept care mi s-a dat a fost terenul de 1.000 de metri patrati. Despre scutiri la medicamente si la tratament in unitati spitalicesti, nici nu poate fi vor­ba, cu toate ca am fi avut nevoie, tatal meu are diabet, probleme cu rinichii, e la un pas de dializa, eu sunt foarte bolnav, dar n-avem ce face. Autoritatile ne-au tratat intotdeauna cu dispret. La Iasi, nici macar un loc de toneta nu mi-au aprobat. Eu locuiesc cu parintii. Am cerere depusa pentru locuinta, cum am dreptul, dar nici vorba sa-mi dea. Cei de la Bucuresti ma tri­miteau la Iasi. Am fost de cateva ori la Pre­sedintie, ultima oara acum doi ani la Basescu, care mi-a trimis acasa hartie ca nu e de competenta lor. Nici macar o coroana nu au depus vreodata. Pentru noi, luna decembrie este una a suferintei. Pe tatal meu il ducem in brate la cimitir si il plangem singuri, in tacere, pe fratele meu, langa cavoul care s-a daramat un pic fiindca ni­me­ni nu ne aju­ta sa-l reparam.
Ma­car pe parinti de i-ar ajuta, ca ei vor suferi totdeauna cel mai mult. Primesc doar 8 milioane de lei (vechi – n.r.) de pe urma mortii lui si eu 22 de milioane. Singurul care le mai umple inima de fericire este nepotul lui Gheorghita, fiul lui Costel, Armand, o mandrete de baiat.