Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Va invitam sa deschideti o pagina de istorie din trecutul recent al Romaniei. Vom rememora impreuna destinul tragic al micutei insule de pe Dunare, in aval de Orsova veche, disparuta impreuna cu aceasta in apele involburate ale fluviului in momentul in care s-a incheiat – la inceputul anilor ’70 ai secolului trecut – constructia Hidrocentralei Portile de Fier I."
Asa suna invitatia Muzeului National al Taranului Roman (MNTR) de a vizita expozitia "Ada Kaleh. Insula din suflet". La 2 august, la MNTR a fost mai mult decat un vernisaj al unei expozitii de fotografie. Au venit si s-au regasit oameni care au locuit pe insula, care s-au nascut acolo sau macar au trecut prin Paradis. Caci Insula Ada Kaleh a fost descrisa de toti cei prezenti ca un paradis.
Era un loc frumos, ca o gradina. Cu trandafiri, cu smochini, cu chiparosi. Toti locuitorii se cunosteau intre ei si traiau ca intr-o familie. De dimineata pana mai spre seara, fiecare isi vedea de treburile sale: la fabrica de confectii, la cea de tigarete sau ii imbiau pe turistii care poposeau pe insula cu dulceata de smochine sau de trandafiri, cu rahat, cu siropuri, dar mai ales cu minunata cafea turceasca facuta la nisip. Cand era prea cald, vizitatorii stiau ca se pot racori cu o portie de inghetata cum numai cei de pe insula paradis stiau sa faca. Si apoi braga...
Asta pana spre seara, iar seara... seara insula ramanea numai a lor. Se strangeau in centru, cu totii, si incepeau sa se distreze. Aveau un simt deosebit al muzicii. Orice obiect devenea instrument muzical. Si, pe langa muzica si dans, apareau bucatele pe care numai ei stiau sa le faca asa de bune. Traiau multi ani si erau sanatosi, pentru ca, asa cum s-ar spune astazi, "aveau un stil de viata sanatos" in acea insula cu clima mediteraneana… Erau mai mult turci, dar mai traiau si alte neamuri – romani, sarbi... se intelegeau, se ajutau, se bucurau si plangeau impreuna. Era locul perfect in care sa traiesti.
Pana intr-o zi cand le-a fost anuntat sfarsitul lumii...
"In anul 1968, ca urmare a exproprierii dispuse de regimul comunist in vederea executarii barajului Hidrocentralei Portile de Fier I, populatia insulei, majoritar de etnie turca, a ales sa se mute in orasul Turnu-Severin sau in alte localitati din tara si obligata sa predea autoritatilor locale actele imobilelor detinute in proprietate. Lipsa unui lacas de cult musulman in zona i-a determinat pe multi sa ia calea pribegiei spre Dobrogea, unde existau populatie de etnie turca si lacasuri de cult musulman, sau spre Turcia, patria lor de origine", arata organizatorii expozitiei. In 1971, Ada Kaleh a fost inghitita pentru totdeauna de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Portile de Fier I.
Si "paradisienii" au fost alungati, ca firele de praf, in toate colturile lumii. Nu a mai ramas nimic: nici cetatea cea veche de sute de ani, nici smochinii, nici perii, nici merii. Totul, alaturi de cantec si rasete, de dansuri si bucurii, de ziduri vechi si morminte mai vechi si mai proaspete, totul a ajuns pe fundul Dunarii.
Hatige
Doamna Hatige va implini 80 de ani in decembrie. "Sunt nascuta in ’32. Cand am plecat de pe insula aveam 37 de ani." 37 de ani si doi copii, o fata si un baiat. Si un sot foarte bolnav, care avea sa se prapadeasca repede.
"Am plecat printre ultimii de pe insula. Mai eram trei familii. Inca nu ne dadusera repartitia de locuinta in Bucuresti si nu aveam unde merge." Nu a plecat in Turcia, desi multi dintre insulari au ales aceasta solutie.
Din momentul in care au fost anuntati ca trebuie sa plece, Hatige si familia sa au avut de strans bagajul si de gasit un loc de munca. Aveau la dispozitie 45 de zile. Se pregateau sa plece pentru totdeauna de pe insula, in timp ce tot ce era pe Ada Kaleh se prefacea in praf si scrum sub puterea dinamitei. Praf si pulbere. Pana la plecare au trait cosmarul de a vedea cu propriii ochi cum este ucis Paradisul in care se nascusera si crescusera, isi intemeiasera familii, isi construisera case, aveau gradini si multi prieteni. A ramas totul in urma. A disparut sub apele Dunarii – Paradisul cu case, cu gradini, cu trandafiri si smochini, cu chiparosi, cu veselie. A disparut totul in apele Dunarii. Insula cu tot cu inaintasii. Un singur lucru a mai putut face Hatige inainte sa plece din Paradis: si-a scos din pamantul insulei cei mai dragi morti – pe bunica, pe tata si pe cumnat – "au fost pusi in niste saci de hartie si dusi pe Insula Simian si reinhumati". Dar asta o puteau face cei care isi permiteau. Le promisesera ca Ada Kaleh va invia pe Insula Simian. Doar o parte din vechea cetate a fost ridicata. A ramas doar promisiune si, in ziele noastre, un proiect… cultural. Nimeni nu are bani.
"In Bucuresti am venit vreo 12 familii", continua doamna Hatige. Acum se pare ca e cam ultima din generatia sa care mai poate vorbi despre Ada Kaleh.
"Ce frumos era pe Ada Kaleh! Am lucrat 17 ani la fabrica de confectii de pe insula. Apoi aici, la Bucuresti, am lucrat la alta fabrica de confectii, pana am facut 39 de ani de munca."
In ianuarie, anul acesta, a fost in Turcia, la Istanbul, la nunta unui nepot. Atunci s-a intalnit cu multi dintre urmasii insularilor. Neamurile au asezat-o la loc de cinste, si toti cei care se trageau din "paradisieni" au venit si i-au sarutat mana. Au povestit cat au povestit cu zambete si cu lacrimi. Dar nimic nu mai poate intoarce timpul.
In filmuletele facute in anii ’60 (spun ca ar fi documentare, dar simti clar zumzetul propagandei), care au fost prezentate cu ocazia vernisajului, sunt aratati cei de pe Ada Kaleh cum pregatesc tot felul de bunatati – rahat, cafea la nisip, dulceata de trandafiri sau de smochine si toate aceste bunatati le vindeau turistilor. "Ma duceam la fabrica, apoi veneam si faceam dulceata de smochine. Le culegeam astazi, ajutata de copii, iar maine le preparam. Le puneam in apa de var, apoi peste doua ore mama mea le scotea si le spala in mai multe ape... Apoi copiii vindeau dulceata."
Doamna Hatige traieste de zeci de ani in Bucuresti, in acelasi bloc. "Dar nu-i cunosc pe toti oamenii din cladire. Nu e ca pe Ada Kaleh."
Reteta de dulceata de smochine nu o va uita niciodata. "Iei un kilogram de smochine si un kilogram de zahar. Cureti smochinele apoi le pui in apa de var vreo doua ore – asta ajuta la intarirea cojii si ne ajuta sa pastram dulceata bine; pentru ca ele au seminte in interior si daca se sparge vreuna nu mai tine dulceata asa de bine. Dupa ce le-am scos din apa de var, le spalam bine cu apa rece, in mai multe ape; separat facem siropul din zahar si apa (o cana si jumatate cu apa); cand fierbe, punem smochinele. Le strangem spuma – pentru ca lasa foarte multa spuma; cam cand se termina cu spuma e gata si dulceata si punem cam o lingurita rasa de sare de lamaie; apoi punem dulceata calduta in borcane. Si gata!"
Doamna Hatige a incercat sa aduca un colt de insula aici, in cartierul bucurestean, in care traieste de cand "am fost imprastiati". A plantat un smochin in gradina blocului. Crescuse, facea fructe, dar iarna trecuta, care a fost foarte grea, l-a doborat. A degerat. Mai exista speranta insa. "I-au dat cativa lastari. Poate la anul sa faca fructe." Numai Ada Kaleh e pe fundul apei...
Si fiul sau, Semsi Turhan, care era copil cand a trebuie sa plece de pe insula, a incercat sa refaca ceva din misterul vietii de pe insula: "El si-a aranjat, in apartamentul lui din Bucuresti, o camera in stil turcesc, si acolo are adunate toate amintirile si fotografiile"... Fiica sa insa este plecata in Spania sa aiba grija de nepoti.
Expozitia "Ada Kaleh. Insula din suflet" a fost realizata cu multa pasiune, cu mult suflet de o echipa coordonata de Magda Andreescu. Pana la 19 august, expozitia inca mai poate fi vazuta la Bucuresti, dupa aceea, intre 14 si 28 septembrie va fi la Constanta, iar intre 9 si 31 octombrie, la Drobeta Turnu-Severin. Cat mai aproape de casa.
Fiecare fotografie iti spune o tulburatoare poveste de viata de pe Ada Kaleh. Fiecare fotografie este un martor. Ultimul...
Caseta:
Ada Kaleh – o insula de 1.750 de metri lungime si 400 de metri latime. De-a lungul istoriei apare mentionata sub diverse denuimiri: Yernis (Eratosthene o aminteste in poemul dedicat argonautilor); poeti ca Arieu, istoricul Pliniu, Dionisiu Periegetul si altii pomenesc insula sub denumirea de Continusa, Herodot scrie despre Insula Cyraunis, plina de maslini si vita de vie salbatica, Cornelius Nepos o numeste Cerne.
Denumirea de Ada Kaleh a fost incetatenita mai tarziu. De aici ar fi cules Hercule maslinul sacru pentru a i-l duce lui Zeus. Personaje celebre au trecut prin insula. Attila, mari capetenii sarbe, Tudor Vladimirescu, apoi Nicolae Balcescu, C.A. Rosetti (capeteniile Revolutiei pasoptiste arestate de turci si duse pe insula); sultani, viziri, Regele Carol Al II-lea, apoi Gheorghe Gheorghiu Dej.
"Ada Kaleh a avut de-a lungul istoriei un rol strategic foarte important in acea zona, ne spune profesorul Mustafa Mehmet, specialist in istoria Imperiului Otoman, reprezenta un fel de Gibraltar in aceasta zona, pentru ca tot ceea ce circula – in sus sau in jos – trebuia sa treaca pe acolo. Turcii s-au apropiat de insula inca de pe vremea lui Baiazid si a lui Mircea cel Batran; pe la 1350, dupa batalia de la Kosovo, Ildirim Baiazid (Fulgerul) a trimis un reprezentant al sau cu armata sa faca o incursiune de pedepsire in Tara Romaneasca, pentru ca participase la batalia de la Kosovo. El nu putea sa treaca decat pe acolo, prin insula."
A fost un fel de far pentru un inceput si un sfarsit de lume. "Lumea orientala se termina acolo, si dincolo era lumea occidentala; cand veneau din Occident, Ada Kaleh reprezenta inceputul lumii orientale, ne spune profesorul Mehmet."
Ada Kaleh inseamna – Insula cu cetate. Turcii ii spuneau pana tarziu – Ada-I-Kebir – Insula Mare. La un moment dat avea in jurul sau si un sant de aparare care se putea umple cu apa.
Insula a avut o istorie foarte zbuciumata. "Pana ce turcii au ratat, la 1683, cucerirea Vienei, ea facea parte din Imperiul Otoman. Dupa Viena, turcii au inceput sa se retraga din Europa, si de atunci insula incapea ba pe mana turcilor, ba pe mana austriecilor, ba a sarbilor.
Trecerea insulei la Romania are istoria ei aparte. Desi cand a fost scufundata era pamant romanesc, din diverse motive, la tratatele de pace, partile "uitau" sa discute statutul ei politic si diplomatic." Asa la Congresul de la Berlin din 1878, dupa Razboiul de Independenta a Romaniei, asa si dupa primul razboi mondial sau dupa razboaiele balcanice. Era sub suzeranitate otomana, dar pe ea fluturau steagurile mai multor natiuni.
"La un moment dat au convenit ca insula sa fie declarata un fel de porto franco – fara militarizare, fiecare sa intre si sa iasa cum vrea." Se pare insa ca romanii au fost prezenti fara intrerupere din 1918.
Soarta insulei ramane incerta, dar apare un personaj ciudat. "Un albanez, Ibraim Themo, fondatorul unui partid din Turcia, refugiat in Romania, la Medgidia, se ocupa de oftalmologie si de politica. A colaborat cu Averescu, cu Crucea Rosie in timpul primului razboi mondial. Apoi a ajuns senator in Parlamentul romanesc. El spune in memoriile sale ca, la un moment dat, in Parlamentul Romaniei s-a discutat soarta insulei, pentru ca o pretindeau si ungurii, si sarbii. Adusese cativa reprezentanti din Ada Kaleh la Parlament, i-a pus sus la loje, si, cand s-a deschis discutia despre soarta insulei, a luat cuvantul si a spus ca oamenii acestia sunt din Ada Kaleh – si declara ca vor sa ramana sub administratie romaneasca." Eu am predat insula statului roman." "Vreau sa cercetez asta", spune dl Mehmet, "sa vad asa a fost sau doar facea pe grozavul. Eu cred ca Ceausescu a avut in vedere desfiintarea acestei comunitati turco-musulmane. El voia un popor unitar. Ar fi putut fi un loc extraordinar pentru turism", incheie cu parere de rau profesorul Mustafa Mehmet.
Citește pe Antena3.ro
