Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Romanul "Vinovat de iubire" semnat de Adrian Păunescu, o carte de colecţie dăruită cititorilor "după 20 de ani". Un sanatoriu în munţi şi doi bărbaţi care poartă acelaşi nume, Andrei Ionescu, şi care împărtăşesc un destin comun. Despre povestea acestui volum, scris în anul care a urmat Revoluţiei din decembrie 1989, despre trădare, nerecunoştinţă şi, mai ales, despre iubire am stat de vorbă cu scriitorul Adrian Păunescu.
● Jurnalul Naţional: Ce înseamnă pentru dumneavoastră publicarea acestui roman, acum, la 20 de ani de la momentul când l-aţi scris?
● Adrian Păunescu: Înseamnă, pe de o parte, înfrângerea unei anumite comodităţi, şi anume puterea de a trece la ultima redactare, de a-l pregăti pentru tipar, or, asta nu s-a putut întâmpla în aceşti 20 de ani, pentru că, din păcate, nici n-am considerat că literatura este o prioritate. Am considerat că e o acţiune asupra căreia putem reveni mai târziu, şi uite că aşa şi e... Dar, pe de altă parte, înseamnă şi crearea unei situaţii foarte speciale, prin dialogurile mele permanente şi fructuoase, foarte fructuoase, în această parte a vieţii, cu un tânăr confrate al meu, care s-a arătat, în toate situaţiile complicate de viaţă prin care am trecut, şi lucid, şi curajos, şi generos: Marius Tucă. De la nişte discuţii cu el, acum o lună şi ceva, am pornit ultima redactare a acestui roman. Noi am mai avut planuri împreună, dar nu le putem acoperi pe toate din punct de vedere material. Dar uite că ne-am învrednicit după această discuţie, extrem de sensibilă pentru mine fiindcă eu sunt totuşi un impresionist, pot pleca până la Polul Nord dacă descopăr un ţurţure local credibil... Şi, iată, cartea există şi, cred eu, dă o notă foarte originală şi clară momentului de luciditate la care ar trebui să ne dedăm acum, la 20 de ani de când cartea mi-a fost comandată. Comandată suav, de un alt om de cultură, de un înalt creator, regizorul Cornel Diaconu, care mi-a cerut-o pentru revista lui din vremea aceea, Trup şi suflet. El mi-a comandat un fel de buletin al iubirilor mele... Dar probabil că el şi-a închipuit c-o să fac mărturisiri cu nume şi prenume, ceea ce sigur că nu-mi puteam permite, căci multe dintre femeile la care mă refer, deşi au existat, nu puteau fi demascate şi puse, nici la această vârstă, în faţa unor mărturisiri de amor.
● Cât de mult absoarbe şi trădează un roman din biografia autorului? Mai mult decât poezia?
● Nu ştiu dacă e general valabilă această idee, nu ştiu dacă toţi autorii transcriu experienţele personale... Şi asta o spun cu precizarea că mai am încă două cărţi scrise anterior, una în 1978, "Crimă fără pedeapsă", şi alta în 1980, "La cules de porumb", în care nu e atâta experienţă personală, cât experienţa de conştiinţă a mea, în epocă. În schimb, "Vinovat de iubire" este în mare măsură şi viaţa mea.
● Dacă romanul ar fi apărut atunci, mai aproape de Revoluţie, metaforele textului, dincolo de poveştile de iubire, ar fi putut fi decriptate altfel decât astăzi?
● Nu mă pot pune în locul altora, dar pot spune cu precizie că momentul era la fel de bun şi atunci pentru o asemenea tragedie. Fiindcă, până la urmă, peste poveştile de dragoste apare cea mai cumplită dintre toate tragediile umane, şi anume nerecunoştinţa: la binele pe care i-l face medicul Andrei Ionescu, pacientul Andrei Ionescu şi un alter ego al medicului răspunde cu condamnarea la moarte... Şi e chiar o chestiune personală aici, pentru că eu am trecut prin foarte multe asemenea experienţe, cu oameni pe care i-am salvat, pur şi simplu, în epoca trecută şi care au devenit principalii mei acuzatori la începutul anilor '90. Dar, dincolo de acestea toate, cred că importantă e contopirea dintre tragedia politică şi iubirea considerată fără ipocrizie. Că, de fapt, asta este ce simţeam cel mai mult în '90 şi ce resimt azi. Şi anume nevoia de a izbi ipocrizia, nevoia de a renunţa la aceste perdele care ne acoperă şi ne fac din ce în ce mai străini de noi înşine. Este în subsidiar o încercare de punere a lucrurilor aşa cum sunt ele, chiar prin naturalism, prin cele pe care de obicei oamenii nu le scriu. A trebuit să scriu lucrurile aşa cum au fost şi am găsit înţelegere şi la Editura Curtea Veche, nişte oameni foarte serioşi, cu care am avut dialoguri, au avut observaţii, le-am acceptat pe unele, în altele dreptatea a fost de partea mea... A fost, într-adevăr, o atmosferă foarte bună de lucru.
● Există un moment în carte, chiar înainte de acel 22 decembrie pe care îl descrieţi, în care apar cuvintele: "Va apărea libertatea, dar va muri dreptatea". E o profeţie care s-a împlinit?
● E o observaţie interesantă. Dacă aţi ţinut minte asta înseamnă că, într-adevăr, s-a împlinit profeţia mea. A apărut într-adevăr libertatea, dar a murit, într-adevăr, dreptatea. Nu mai interesează pe nimeni. Ba, mai mult, constat la 20 de ani că nu mai există, spre exemplu, nici măcar preocuparea pentru statul social de drept. Nu mai există preocuparea pentru această dimensiune care e singura în măsură să mişte popoarele şi oamenii. Pentru ce ar face ei industrii, pentru ce ar face performanţă în economie, dacă n-ar trage din acestea nişte drepturi sociale, nişte drepturi culturale, nişte drepturi pentru copiii lor?! Da, a murit dreptatea!
● Ce este, de fapt, sanatoriul doctorului Andrei Ionescu şi cine este Andrei Ionescu?
● Asta e greu de spus. Vă fac o confidenţă. Andrei Ionescu e chiar Andrei Ionescu. Dar în el se ascund şi autorul, şi oameni de meserie, medici adică, dar şi atâţia oameni competenţi care au condus diverse sectoare în România şi au fost aruncaţi ca şi când ar fi îngropat România, nu ar fi făcut-o să supravieţuiască... Sigur că era o lume care nu mai putea rezista. Dar nici să renunţăm la atâţia oameni care s-au stins în amărăciune, în durere, aşa-zisa generaţie a directorilor. Mi-aduc aminte ce directori aveau întreprinderile din Timişoara care erau competitive în Europa, la ora aia, anii '80-'85. Mi-aduc aminte şi lupta lor pentru calitate, pentru performanţă. Dar s-a creat, aşa, un fel de cult al portarilor, al femeilor de serviciu care făceau dreptate prin întreprinderi. Iată, marele doctor Hociotă, care a murit învinovăţit de faptul că a fost medicul lui Nicolae Ceauşescu. Ca şi când era cel mai prost doctor şi ca şi când un medic n-ar avea obligaţia să-şi îngrijească pacienţii, indiferent cum se numesc ei. A murit în nedreptate şi în umilinţă şi poate şi el face parte din biografia abstractizată a doctorului Andrei Ionescu.
● Romanul se cheamă "Vinovat de iubire". Iubirea poate fi o vină?
● Da. Sunt epoci istorice în care dominantă e ura. E chiar un titlu de glorie al anilor '50, lupta de clasă, dar substanţa acelei idei asta era: ura unei categorii împotriva alteia, care devenise un fel de motor al societăţii. Pentru a-i mobiliza pe unii la un fel de muncă era invocată situaţia privilegiată a altor categorii. Şi atunci se întâmpla aşa cum e cu bucata de carne pentru câine, pe care i-o pui în faţă, sau cu ovăzul în sacul de la gâtul calului, care-l atrage înainte... Ura mişca, într-adevăr, într-un mod dinamic lucrurile, dar nu ştiu dacă asta e soluţia. Au reapărut embrionii urii în '90, era lupta generaţiei care-şi închipuia că este curată, că n-a făcut nimic. Ca şi când a participa la istorie, fie ea şi tenebroasă, fie ea şi complexă, cum a fost istoria de dinainte de anul 1990, înseamnă a fi vinovat. Eu nu cred asta şi, în general, s-a constatat că, pentru a merge bine căldura în sobe, coşarii trebuie să intre în acele coşuri şi să-şi asume pătarea halatelor, a salopetelor în care lucrează. Funinginea este intrinsecă focului de lemne şi de cărbune. Şi atunci a-i acuza pe coşari că au făcut curat în coşurile caselor epocii trecute înseamnă a acuza pe producătorii de aer ai cerului că ne mai dau dreptul la o respiraţie.
● Scrieţi în deschiderea cărţii că "Vinovat de iubire" e un ciclu care va continua. Se va trezi vreodată doctorul Andrei Ionescu?
● Nu ştiu, nu vă pot dezvălui amintiri din viitor. E o frământare mare în conştiinţa mea ce să fac cu personajele, pentru că, pe de o parte, realitatea e aşa cum e... Se poate trezi medicul pentru a muri din nou, mai cu program, nu dintr-un impuls al tuturor categoriilor din spital, care-şi făceau dreptate şi, pentru că era binefăcătorul lor, îl considerau inchizitorul lor şi directorul puşcăriei lor. Dar e un mister pe care aş vrea să-l aşteptăm împreună şi sper să apuc în viaţă să duc la capăt şi aceste fişe biografice ale viitorului "Vinovat de iubire".
Citește pe Antena3.ro
