Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Înmormântările regale sunt prilejuri de mari adunări ale membrilor familiei, regi şi regine, prinţi şi prinţese, unchi, mătuşi, verişoare, veri de toate treptele, localnici sau ţări străine.
Trecuseră atâţia ani de când nu mai fuseserăm în Rusia şi câţiva ani înseamnă o mare deosebire la o vârstă atât de fragedă. Toţi crescuserăm mari şi priveam sfioşi unii la alţii, dar nici unul nu îndrăzneam să intrăm în vorbă de teamă de a nu fi primiţi cu răceală. Fiinţele tinere nu sunt totdeauna milostive unele faţă de altele, sunt mai aproape de natura primitivă decât de cei mari şi au obiceiul să se împartă în tabere aşa încât cei din afară se simt cu totul nechemaţi. Era cât se poate de interesantă întâlnirea cu atâtea rubedenii, dar clipele nu erau toate deopotrivă plăcute. Băieţii şi tinerii îşi arătau uneori prea multă bunăvoinţă, pe când fetele erau gata să-ţi mai taie şi nasul. Treceam tocmai prin vârsta cumplitei sfieli când ţi se pare că fiecare privire te judecă rău, că fiecare vorbă te ia în bătaie de joc şi suferi pentru că eşti prea tânăr, prea stângaci, şi nu te simţi deloc în stare de a înfrunta ceea ce ţi se pare, spre marea ta neplăcere, un tribunal al familiei.
Se ţineau mari adunări în apartamentul verişoarei Xenia. Xenia era fata cea mai mare a împăratului Alexandru al III-lea şi avea un an mai mult decât mine. Prietena ei cea mai de-aproape era Minnie a Greciei, sora mai mică a bietei Alix, pe care tocmai o aşezasem în locaşul de odihnă. Având o mare admiraţie pentru Xenia, sufeream cu greu vădita ei preferinţă pentru Minnie; afară de aceasta, Minnie era înconjurată de nenumăraţi fraţi de toate vârstele. Minnie nu avea frumuseţea surorii sale, dar era vioaie, deşteaptă, ahzlie, poruncitoare şi cam gălăgioasă. Era plină de o voie bună care te câştiga, însă foarte tăioasă la vorbă.
Cu mulţi ani mai târziu, ne împrietenirăm mai de aproape dar, mi se pare că în vremea primei noastre tinereţi, nu ne puteam sufeir; nici una din noi toate n-avea darul de a înţepa cu vorba ca dânsa, astfel încât ne simţeam faţă de ea fără putere de împotrivire. Nici nu prea găseam pe gustul nostru pe fraţii ei, prea cârcotaşi şi prea numeroşi. Îndeosebi George Grecul, Nicky Grecul şi Andre Grecul ne pricinuiau multă tulburare. Ei, mai ales, ne făceau să ne simţim străine; erau nespus de autoritari şi de zgomotoşi.
Altă familie, nesfârşit de numeroasă, era aceea denumită “les Mishel”. Unchiul Misha, cum îi ziceam în familie, era fratele mai mic al bunicului împărat şi era un bătrân cât se poate de bun, care căuta soţii pentru numeroşii săi fii. De aceea, cerceta cu mută luare-aminte pe nepoatele sale de frate şi nepoatele de văr, şi era nemaipomenit de bun cu ele toate. Fiii lui: Nicolas, Misha, Georgie, Sandro, Serge şi Alexis, unii de o vârstă mai apropiată de generaţia mamei, alţii de a noastră, veneau de obicei de-a valma la întrunirile noastre de seară. Nu erau aşa de zgomotoşi ca prinţii greci, dar aveau darul de a ne necăji în glumă, ca nimeni alţii pe lume; când ne plăceau, când ne displăceau, nu era chip însă să nu-i luăm în seamă; aveau aşa-numitul “charme slave” în forma lui cea mai ademenitoare. Te făceau să tremuri şi, totuşi, cădeai sub vraja lor.
Mi-a rămas o amintire, ciudat de tulburată, despre aceste adunări de familie. Eram încântate de farmecul tuturor acestor tineri, însă era în verii noştri “Mishel” ceva care te înfiora puţin; se amesteca într-înşii puterea cu slăbiciunea şi bunătatea cu o dărnicie care, uneori, ajungea până la risipă; totuşi, ne desluşea în firea lor o fărâmă de cruzime ascunsă, nelămurită, pe care o simţeai că zace adormită, tăinuită sub aspectul lor încântător. Aveam şi noi în vine sânge rusesc şi ne simţeam puternic atrase de dânşii, însă latura britanică din noi parcă sta la pândă, cam duşmănoasă sau cel puţin veghetoare, astfel că nu ne puteam potrivi de-a binelea sau simţi cu totul la largul nostru.î
Totuşi, mi se pare că pe acea vreme n-ar fi trebuit multă stăruinţă ca să rămânem pentru totdeauna în Rusia. Dar, lucru straniu, mama se opunea, dârz, unei alianţe ruseşti pentru fetele ei. Oare îşi cunoştea prea bine familia? Cine ştie? Sau, poate, nu voia să ne pună în faţa unui conflict religios? Pe vremea bunicului, marii duci fuseseră căsătoriţi cu prinţese germane, pe care le lăsau libere să se afacă mai târziu ortodoxe, dacă le îngăduiau convingerile lor. Dar unchiul Sasha, cu aplecări mai puţin liberale, înfiinţase reguli mai severe: sub domnia lui, oricine intra, prin căsătorie, în familia imperială, trebuia neapărat să devină ortodox, altfel căsătoria nu dobândea învoirea imperială.Pe timpurile acelea, supunerea faţă de de capul familiei domnea nestăvilită. În toate familiile imperiale sau reagale, toţi ne închinam în faţa celui mai mare, socotit atotputernic; nimeni nu îndrăznea să-i discute hotărârile sua să-i calce voia. Şi nu e prea mult de atunci. Ce neînchipuite schimbări am trăit în zilele noastre!
