Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Uneori, noaptea tarziu, dupa ce bunica stinge lumanarea din coliba, incep soarecii sa chitaie si sa se catere pe pat, langa copii. Atunci, bunica sta treaza pana dimineata, sa goneasca soarecii de pe nepoti. Cristina, fata cea mare, se mai trezeste cateodata brusc si, simtind ca bunica parca ar sta la panda, o intreaba: "Dar ce faci tu, mamica, nu te culci? '. "Nu pot chiar acum, fata mamii, ca ma doare maseaua', ii raspunde femeia de fiecare data. Nu le spune adevarul sa nu-i sperie.
Sunt zile in care nepotii ii spun ca tare ar mai pofti si ei la niste sarmale, cum au mirosit prin vecini. De fiecare data, bunica bolboroseste cu ochii in pamant "intr-o zi o sa facem, o sa facem si noi', apoi se duce in spatele casei si se pune pe plans. Seara le asterne cina: cate o felie de paine si o ceasca de ceai de fiecare. Asa se intampla in zilele cu ghinion, cand nu reuseste sa gaseasca de munca prin vecini, in comuna Petrachioaia (Ilfov). E la noroc: uneori o cheama, alteori nu. Toata viata ei de norocul asta depinde, caci pensie n-are.
De multe ori, dimineata n-are sa lea dea copiilor decat ceai. Infometati, cand sosesc la scoala laptele si cornul, se napustesc pe mancare. Crenguta si Marius Oprea, frati si colegi de banca in clasa a doua, se ascund in pauza mare atunci cand colegii lor isi desfac sandvisurile si pachetelele de acasa. Ei n-au avut niciodata asa ceva.
Luxul de a avea un stilou
De fapt, nici caiete nu mai au. In ultima luna au scris numai pe foi imprumutate de la colegi. Cu stilou n-au scris niciodata, a fost prea scump pentru ei. Au invatat sa scrie direct cu pix, ca e mai ieftin. De la o vreme, insa, nu si-au mai permis nici pix. Penarul sau cartile de lectura sunt un adevarat lux - "cred ca trebuie sa fii foarte bogat sa-ti permiti sa intri in librarie si sa-ti alegi o carte, ce carte vrei tu', socoteste Crenguta. Chiar si asa, si ea si fratele ei sunt premianti. Sa-si faca temele pentru ei nu-i corvoada, ci fericire. Sa calculeze in gand chiar si cand se joaca, nu-i chin, ci distractie. Amandoi sunt convinsi ca intr-o zi vor ajunge avocati si ii vor apara pe saraci si pe cei nedreptatiti. E numai o chestiune de timp, isi spun. In planul asta secret al lor ii ajuta si Cristina, sora cea mare de 12 ani: le tine lumanarea seara de seara la masa, pentru ca fratiorii sa-si poata face temele. Pana acum cateva luni au avut curent electric in camaruta, dar intr-o zi bunica n-a mai putut sa-l plateasca si au ramas cu totii pe intuneric.
Pe mama nu si-o aminteste nici unul dintre cei trei. Mama e o umbra, un personaj de legenda si atat. Ei erau niste mogaldete cand ea a plecat la munca in Spania, lasandu-i cu bunica. De atunci a mai venit doar de doua, trei ori, dar nu ca sa-i vada, ci cu treaba. Ultima data a venit acum sase ani si nu i-a mai cunoscut. Se uita la ei cu raceala, ca la niste straini, fara a-i vine a crede ca fiintele astea atat de mari, care stiu sa zambeasca si sa vorbeasca atat de frumos, sunt chiar copiii ei.
"Tatal nostru cel bun a incercat sa ne inece in garla'
"Dar nici noi, daca o mai vedem acum pe strada, n-o mai cunoastem pe ea. Avem asa, o retinere, sa-i spunem mama. Noi nu putem sa-i spunem mama decat bunicii. Nici tata n-avem cui ii spune caci tatal nostru cel bun a incercat sa ne inece in garla', ne spune Cristina.
Dintre toti, pe ea a oropsit-o cel mai tare mama ei. Desi fata mai are sase ani pana la majorat, mama nu i-a facut nici pana acum un certificat de nastere. Din cauza asta, Cristina n-a mers niciodata la scoala, n-a primit niciodata alocatia. Si-ar dori sa ajunga bucatateasa, dar stie ca fara pic de scoala ii va fi imposibil. "Mamica s-a rugat ani in sir de mama noastra din Spania sa-mi trimita si mie o procura sa-mi faca certificat de nastere, ca sa pot merge la scoala. I-a promis de fiecare data ca trimite, trimite, dar n-a trimis niciodata', se plange Cristina.
Asa, de focul invataturii, s-a apucat sa invete singura alfabetul. Citeste perfect si scrie fara greseala, dar si-ar dori mai mult. Cand e singura viseaza cu ochii deschisi cum i-ar sta in uniforma de scolar, cu ghiozdanul in spate, cum i-ar sta scriind la tabla si, in fine, cum i-ar sta ingrijorata ca trebuie sa-ti faca temele zi de zi, cum fac scolarii adevarati. S-a resemnat ca nu poate avea nimic din toate astea traind prin fratii ei mai mici - rasfoindu-le zilnic manualele, citind din ele si scriind de una singura. Fiindca intelege ca scoala e singura lor sansa de a iesi din mizerie, i se rupe inima cand ii vede pe Marius si pe Crenguta ca n-au ce imbraca la ore. si intotdeauna, la serbarea de sfarsit de an, copiii se simt mai umiliti ca niciodata, caci ei n-au haine frumoase. Isi primesc premiul imbracati in hainele de zi cu zi. Iarna, ca sa aiba cu ce merge la scoala, imprumuta cizmulite de la copiii de prin vecini. Ei n-au decat papuci si pantofi de primavara.
Pana si camaruta in care locuiesc au construit-o tot ei, cu mainile lor, impreuna cu bunica. Se uitau cu jind la copiii de peste drum cum se jucau cu masinute si papusi in tarana, in vreme ce ei carau apa si lipeau bucati de lut, sa inalte zidul de pamant al casei. Dar copiii i-au observat si, cand i-au prins pe drum, au inceput sa-i batjocoreasca, razandu-le in nas ca locuiesc intr-un grajd. "Noi am fost invatati sa nu raspundem la provocari. Lasam capul in jos si trecem mai departe', spune Cristina. Ca sa reziste psihic, si-au format singuri o filozofie de viata a lor – sa incerce sa fie fericiti cu ce au, privind in jos, la altii mai saraci decat ei: "Si ce daca avem numai o camera? Altii dorm prin canale. Noi, prin comparatie cu ei, suntem bogati. Camera asta de pamant, asa cum o vedeti, pentru ei ar fi minunatie'.
Citește pe Antena3.ro
