Alegeri fără comunişti şi securişti

Duminică, 11 martie, înainte de prânz, 15.000 de oameni s-au strâns în Piaţa Operei din Timişoara, între timp rebotezată a Eroilor. De la balconul Operei, profesorul George Şerban le-a spus cum s-ar putea face "despărţirea de comunism": interzicând dreptul de candidatură foştilor activişti şi ofiţeri de Securitate pentru trei legislaturi consecutive.

Chemaseră la miting societăţile "Timişoara" (a scriitorilor şi gazetarilor care au participat "nemijlocit" la Revoluţie), "Europa" (a studenţilor publicişti din Timişoara), Confederaţia 16 Decembrie ("organizaţie independentă" a tinerilor din judeţul Timiş) şi Consiliul Municipal Timişoara. Reporterului strecurat printre ei, demonstranţii i-au spus că s-au pornit de la casele lor în sfânta zi de duminică "pentru a exprima răspicat în faţa întregii ţări dorinţa locuitorilor oraşului martir de-a grăbi şi pune în toate drepturile democraţia câştigată cu grele jertfe".

A FOST SAU N-A FOST?
Demonstraţii unde s-a scandat împotriva Securităţii şi a Partidului Comunist mai fuseseră. De această dată, organizatorii au citit din balconul Operei un text în 13 puncte, intitulat "Proclamaţia de la Timişoara". Pentru prima dată s-a avansat şi o posibilă soluţie pentru despărţirea de trecut: la viitoarele alegeri parlamentare şi prezidenţiale, candidatura foştilor activişti ai Partidului Comunist şi a ofiţerilor de Securitate să fie interzisă.

Propunerea se regăsea într-al optulea punct al Proclamaţiei şi avea să suscite vii discuţii. Lăudabilă în fond, iniţiativa avea să se dovedească greu de transpus în realitate pretutindeni în Europa fostă comunistă. Cine e activist şi cine nu, după ce criterii se judecă, cum să restrângi drepturi civile fără să intri în conflict cu legislaţia internaţională privitoare la drepturile omului - răspunsul la astfel de întrebări au dat bătăi de cap. Şi, mai ales, cine judecă?

În România, printre fondatorii numitelor societăţi se aflau mulţi foşti membri PCR. Lui George Şerban însuşi i s-ar fi putut ulterior reproşa că numai cu câteva zile înainte de revolta timişorenilor predase elevilor de liceu industrial materia numită "socialism ştiinţific". Că îi îndoctrinase adică...

În România, bunăoară, dacă pentru desemnarea "activiştilor" s-ar fi aplicat criteriul salarizării de partid, s-ar fi ajuns la concluzia că însăşi Elena Ceauşescu nu intră în amintita categorie. Prim-viceprim-ministru, în 1989 se regăsea pe statele de plată ale Guvernului (instituţie a statului), iar nu ale Partidului Comunist.

SCRIITORII TIMIŞORENI VERSUS ACTIVIŞTII DE PARTID
Textul citit la mitingul din 11 martie fusese redactat cu o săptămână înainte de George Şerban, profesor la un liceu industrial din Timişoara. George Şerban se născuse la Buzău în 1954 şi absolvise Facultatea de Sociologie-Psihologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. După absolvirea facultăţii, a fost repartizat la Timişoara.

George Şerban a citit textul Proclamaţiei celorlalţi membri fondatori ai Societăţii "Timişoara". Grupul reunea scriitori timişoreni care de-a lungul timpului acumulaseră nemulţumiri faţă de colegii din conducerea filialei locale a Uniunii Scriitorilor şi de aspectul revistelor literare patronate de Uniune. Textul Proclamaţiei a fost prezentat în faţa Consiliului Municipal Timişoara, care l-a votat.




Până la 11 martie şi-au mai exprimat sprijinul pentru Proclamaţie mai multe organizaţii civice precum Societatea "Europa", Confederaţia 16 Decembrie, Uniunea Democratică a Maghiarilor din Banat, Asociaţia "Tot Banatu-i fruncea", Asociaţia de prietenie româno-maghiară, TEMISZ (organizaţie a tinerilor maghiari din Timişoara), Societatea Tinerilor Gazetari, Liga Apărării Drepturilor Omului.

Principala revendicare a Proclamaţiei se regăsea la punctul 8: "Ca o consecinţă a punctului anterior (unde se spunea că Timişoara a pornit revoluţia împotriva întregului regim comunist şi a întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică unui grup de disidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului), propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească".

REVANŞA TĂRZIE A INTELECTUALILOR
Iniţiatorii Proclamaţiei aveau în vedere şi funcţia supremă în stat: "Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism." În continuare, autorii Proclamaţiei spuneau ce înţeleg ei prin "activist comunist".

"A fi fost membru de partid, se scria, nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji Partidul Comunist şi a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un preşedinte."

Apropoul, destul de străveziu de altfel, îi era bătut lui Ion Iliescu. În continuare se spunea şi cam pe unde ar trebui căutat viitorul preşedinte. Printre personalităţile marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, chiar şi fără o experienţă politică deosebită. Aşa se întâmplase în Cehoslovacia, bunăoară. Dramaturgul Vaclav Havel, de mai multe ori închis pentru criticile aduse regimului comunist de la Praga, fusese ales la sfârşitul lui decembrie 1989 preşedinte al Parlamentului şi ulterior şef al statului cehoslovac. Dar unde se afla în România un lider de talia lui Havel?!

Propunerile Societăţii "Timişoara" picau peste dezbaterile din Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională în jurul legii electorale. Începute în şedinţa din 9 martie, dezbaterile fuseseră amânate pentru a doua zi şi apoi încă o dată pentru data de 14 martie.

"Noi, autorii acestei proclamaţii, nu considerăm revoluţia încheiată, se scria în final. O vom continua paşnic, dar ferm." După ani de laşă amorţeală, elitele intelectuale căutau să-şi ia revanşa după trecerea lui Ceauşescu la cele veşnice. Grupaţi sub umbrela atoatecuprinzătoare a "societăţii civile", intelectualii construiau cu întârziere alternativa şi încercau să recupereze - după al 12-lea ceas - handicapul faţă de confraţii din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria.

● Citiţi aici Proclamaţia de la Timişoara