Alerta la granita de Sud-Vest

Dupa ocuparea si dezmembrarea Iugoslaviei de catre trupele germane, italiene, ungare si bulgaresti in aprilie-mai 1941 situatia sarbilor din Romania nu s-a resimtit intr-un sens negativ.

Dupa ocuparea si dezmembrarea Iugoslaviei de catre trupele germane, italiene, ungare si bulgaresti, evenimente survenite in aprilie-mai 1941, situatia sarbilor din Romania nu s-a resimtit intr-un sens negativ. Dimpotriva. Autoritatile de la Bucuresti nu se implicasera direct in operatiunile din tara vecina si nu exista vreun motiv plauzibil pentru ostracizarea sarbilor dintre hotarele romanesti. Aceasta minoritate nu era organizata politic, dar beneficia de statutul de comunitate etnica, a carei conducere functiona de mai multa vreme in Capitala, intr-un sediu din Str. Haralambie Botescu nr. 90.

Dupa incheierea ostilitatilor din proximitatea frontierelor noastre, autoritatile romanesti s-au afirmat printr-un gest remarcabil: au cerut germanilor sa le fie predati toti prizonierii iugoslavi de origine etnica romaneasca, originari din Banatul sarbesc si de pe Valea Timocului.

DISPERARE. Populatia civila este intotdeuna o victima nevinovata a razboiului

NAVALA PRIZONIERILOR. Germanii nu s-au opus, pentru ca, si asa, nu aveau cu ce sa hraneasca masa captivilor unei armate care capitulase in cvasitotalitate. Acesti prizonieri au fost intremati din toate punctele de vedere, atat moral, cat si fizic, in cantonamente improvizate special in sudul Munteniei, gestionate de Crucea Rosie romana. Si au fost repatriati exact atunci cand se declansa secerisul si cand familiile ramase acasa aveau nevoie ca de aer de bratele lor de munca. Fara aceste brate, romanii din Banatul sarbesc si de pe Valea Timocului s-ar fi confruntat cu o penurie acuta de bunuri alimentare. Practic, pe fondul dezorganizarii produse de ostilitatile abia incheiate, ar fi traversat o perioada de foamete inevitabila.

Bunavointa romanilor fata de sarbi nu s-a manifestat numai fata de mase compacte de oameni, cum s-a intamplat in primavara lui ’41, ci si in raport cu persoane distincte, care nu erau de origine etnica romaneasca si nici nu beneficiau de cetatenia romana, si fata de care nu aveam nici o obligatie. Faptele care ne confirma sustinerile nu sunt putine. Primul prizonier iugoslav, adus sub escorta in lagarul de la Timisul de Jos, a fost capitanul activ de artilerie Jordan Evtovi´c. Evadase dintr-un lagar de prizonieri din Germania si se indreptase spre Romania, intrucat se stia ca maresalul Ion Antonescu ordonase, inca de la inceputul campaniei din rasarit, ca nici un militar strain, de orice nationalitate ar fi, ajuns in puterea Armatei Romane, sa nu fie remis autoritatilor Wehrmachtului. La 13 septembrie 1943, Jordan Evtovi´c si-a incredintat destinul Biroului Statistic Militar de la Cernauti. Din pornire a fost tratat conform gradului sau, primind solda cuvenita ofiterilor cazuti in prizonierat.

Curand, i s-a alaturat un alt compatriot, soldatul Jiva Jivanovi´c, de 27 de ani, originar din comuna Izneste, judetul Pojarevat, care si el evadase dintr-un lagar german din vecinatatea Vienei. Calatorind clandestin cu diverse mijloace, a sfarsit prin a ajunge cu un tren militar tocmai in Basarabia. La 11 august 1943, Jiva Jivanovi´c s-a predat plutonierului Constantin Condrache, seful postului de jandarmi din comuna Bulboca. Timp de cateva saptamani, a fost retinut pentru cercetari la Legiunea de jandarmi din Tighina. Adevarul e ca de cercetat n-a prea fost cercetat, situatia sa fiind deosebit de limpede. Dar Jiva Jivanovi´c avea un scris elegant, caligrafic si jandarmii l-au folosit, cat au putut taragana si ei lucrurile, in calitate de furier. La 16 septembrie 1943, a fost repartizat ca om de serviciu in lagarul prizonierilor americani si britanici de la Timisul de Jos, gradul sau neingaduindu-i o alta conditie.

ODISEEA UNUI ECHIPAJ NOROCOS. Mult mai tarziu, la inceputul anului urmator, a ajuns in cantonamentul din Carpatii Meridionali inca un militar iugoslav: sergentul major activ Voin Sreten Panaitovi´c. Fusese capturat de germani la Visegrad, in Bosnia, la 20 aprilie 1941. Evadase dintr-un lagar de prizonieri din Germania si numai el stia cum a izbutit sa ajunga tocmai in comuna Lipnic, din judetul Soroca, deci tot in Basarabia, unde s-a predat autoritatilor romanesti, in ianuarie 1944.

Anterior, la 1 octombrie 1943, au descins la Timisul de Jos inca trei subofiteri iugoslavi: plutonierii majori Milos Gelitovi´c, Voislav Jivkovi´c si Vladimir Radetki. Povestea lor se deosebea substantial de a celorlalti, fara a fi mai putin dramatica. Toti faceau parte din contingentul 1935. Odiseea lor incepuse in primavara lui ’41, cand Iugoslavia fusese atacata din aer si de pe uscat. La 10 aprilie 1941, decolasera cu acelasi avion de pe aerodromul Ciacik de langa Belgrad, angajandu-se intr-o misiune de bombardament in spatiul aerian al Bulgariei. Niste istorici de ocazie americani, intr-o carte celebra, au pretins ca echipajul sarb ar fi dorit sa aterizeze in liniile britanice din sudul Greciei, dar ar fi fost capturat de romani. Insa, in cazul acesta, de ce ar mai fi trecut prin spatiul aerian romanesc? In realitate, o realitate pe care istoriografia puterilor mari o escamoteaza in mod sistematic, lucrurile s-au derulat in alt chip.

Dupa ce si-a indeplinit misiunea, in timp ce se mai afla in aer, echipajul a receptionat o radiograma disperata, prin care era anuntat ca aerodromul Ciacik fusese ocupat de germani. Alte piste disponibile, la o distanta calculata in raport cu autonomia de zbor a bombardierului lor, nu mai existau. In virtutea imprejurarilor, cei trei subofiteri au preferat sa-si dirijeze aparatul spre est, pe o ruta paralela cu Dunarea, in speranta ca vor gasi mai devreme sau mai tarziu un teren de aterizare, de preferat pe teritoriul roman. Au regasit pamantul abia in Dobrogea, dupa ce au cerut prin semnale luminoase permisiunea de a ateriza pe aerodromul de la Mamaia. Nu erau numai la limita carburantilor, ci si la capatul puterilor. Dupa un scurt rulaj, bombardierul a capotat si Milos Gelitovi´c, Voislav Jivkovi´c si Vladimir Radetki, mai mult sau mai putin grav raniti, au fost internati in spitalul militar din Constanta.

O PETITIE TARDIVA. Cand Romania a intrat in razboi impotriva Rusiei sovietice, cei trei subofiteri iugoslavi se aflau in convalescenta. Dupa ce s-au insanatosit si au fost repusi pe picioare, au ajuns in compania primilor prizonieri sovietici, in lagarul de la Slobozia-Maia. La 30 septembrie 1943, s-a decis transferarea lor in lagarul aviatorilor americani capturati in raidul de bombardament de la 1 august 1944, la Timisul de Jos. Inca din primele zile ale captivitatii lor, Crucea Rosie romana le procurase captivilor iugoslavi carti in limbile sarba si croata, inzestrandu-i in acelasi timp cu toate efectele si obiectele de igiena personale strict necesare. Si chiar le erau necesare, pentru ca nimeni nu pleaca intr-o misiune de bombardament cu rezerve de lenjerie intima, lame de ras, pasta si periuta de dinti. Au primit si ratii normale de hrana si tigari, insa alte facilitati nu li s-au acordat, referindu-ne cu precadere la solde. Conventia de la Geneva nu avea in vedere drepturi de solda pentru subofiteri.

Un document militar din epoca mentioneaza ca, intr-un tarziu, Milos Gelitovi´c, Voislav Jivkovi´c si Vladimir Radetki au cerut in scris "sa fie lasati liberi pe teritoriul tarii romanesti in scopul de a lucra si a-si castiga existenta". Petitia lor a ajuns pana la Ion Antonescu, care a fost luat prin surprindere: sau uitase, sau habar nu avea de existenta lor. I-a ordonat totusi maiorului Gheorghe Moruzzi, comandantul lagarului de la Timisul de Jos, sa inainteze un raport adecvat presedintiei Consiliului de Ministri, mai exact colonelului Radu Davidescu, seful Cabinetului militar. Maiorul s-a conformat si a certificat in raport ca, in timpul captivitatii, comportarea iugoslavilor a fost exemplara. Drept urmare, Antonescu a dispus sa se prospecteze posibilitatea angajarii lor in activitati productive. La 2 august 1944, celor trei subofiteri le-a fost gasit un plasament la Societatea Anonima Forestiera LOMAS, proprietatea unui etnic sarb, cetatean roman. La 20 august 1944, internatii au inaintat autoritatilor militare o noua petitie, prin care cereau sa fie eliberati sub cuvant de onoare ca nu vor intreprinde nici o actiune de natura sa provoace dezordini in Romania. Era prea tarziu, nu pentru ei, ci pentru Ion Antonescu.

DEMERSUL COLONELULUI LIUBA IOVANOVI´C. Un fapt deosebit de interesant s-a intamplat in primavara aceluiasi an. La 21 aprilie 1944, din ratiuni pe care nu le cunoastem, colonelul sarb Liuba Iovanovi´c, comandantul Corpului 65 al cetnicilor generalului Draga Mihailovi´c, a trimis o scrisoare maiorului roman Victor Georgescu, subseful Centrului militar de informatii nr. 13 din Orsova. In mesajul sau, parvenit peste Dunare prin intermediul unor pescari, colonelul sarb intreba daca se putea refugia in Romania impreuna cu un pluton de militari subalterni, garantand personal ca nu va crea nici un fel de dificultati autoritatilor romanesti. Inainte de a primi vreun raspuns, Liuba Iovanovi´c, insotit de alti 28 de etnici, chiar s-a refugiat pe teritoriul roman, trecand clandestin Dunarea, probabil plasat intr-o situatie limita de partizanii lui Iosip Broz Tito, cu care se afla intr-o adversitate ireductibila.

Nu au fost arestati, dimpotriva. Au fost cazati catva timp intr-o vila din Orsova, parasita de proprietar. Dar provizoratul acesta nu se putea prelungi infinit, desi fusese admis de Marele Stat Major de la Bucuresti. In consecinta, maiorul Victor Georgescu l-a sfatuit pe colonelul sarb sa inainteze o petitie maresalului Ion Antonescu, prin care sa solicite precizarea statutului sub care vor ramane in Romania, el si ostasii din subordinea sa. Pe memoriul lui Liuba Iovanovi´c, la 5 iunie 1944, seful statului roman a notat urmatoarea rezolutie: "Orice om de buna credinta care se va refugia din cauze politice pe teritoriul roman va fi primit si tinut sub scutul legilor romane, deci la adapost de orice neplaceri din partea tertilor, oricine ar fi ei". In cazul in speta, tertii nu puteau fi decat germanii. Alti terti nu mai existau in tara, cel putin deocamdata. In aceeasi zi, generalul Ilie Steflea, seful Marelui Stat Major, a dispus ca rezolutia in speta sa fie considerata drept ordin permanent pentru orice organ militar roman.

DISPUTE INTRE SARBII DIN ROMANIA. Nici civilii de origine sarba din cuprinderea Romaniei nu au fost afectati de evenimentele belice, cu toate ca eram aliati cu germanii, Wehrmachtul fiind implicat in ostilitati cu intreaga populatie a Iugoslaviei. Comunitatea sarba din Romania, amintita mai sus, a continuat sa-si desfasoare nestanjenita activitatea, sub conducerea lui Alexandru Gavrilovici si a fiului sau. Mai mult, sub paravanul comunitatii s-a structurat o alta organizatie a sarbilor, intitulata Actiunea Iugoslava Libera, net ostila nazismului. Serviciul Special de Informatii roman si Siguranta Statului stiau absolut totul despre aceste miscari subterane, insa autoritatile de la Bucuresti nu au intervenit, nici impotriva lor si nici in favoarea lor. In jurul datei de 23 august 1944, situatia din cele doua organizatii, legala si paralegala, era extrem de confuza, dar nu din cauze care se puteau imputa romanilor.

"Actiunea Iugoslava Libera a functionat in mod clandestin - consemna un document al Corpului Detectivilor din 6 octombrie 1944 - , avand drept scop restaurarea regatului iugoslav. Aceasta actiune a fost condusa dupa directivele primite de la guvernul iugoslav liber, aflat in refugiu, si care au fost transmise organizatiei de la Bucuresti prin intermediul Legatiei Elvetiei. La aceasta actiune s-a cautat a se obtine si colaborarea albanezilor aflati pe teritoriul tarii. Atata timp cat armatele germane inregistrau succese pe frontul de rasarit, in sanul minoritatii sarbe nu se produsese nici un fel de disensiuni, intreaga simpatie indreptandu-se spre actiunea generalului Mihailovi´c. In urma evenimentelor militare care au schimbat situatia de pe frontul de rasarit si o data cu apropierea Armatelor Rosii, in sanul acestei minoritati s-au observat disensiuni, care au scindat unitatea actiunii iugoslave in doua, si anume: o parte, in frunte cu presedintele Alexandru Gavrilovici, care ramane pe linia constanta a vechiului regim monarhic, iar alta parte, formata in majoritate din muncitori si meseriasi, care inclina din ce in ce mai mult spre actiunea lui Tito. In momentul de fata, asistam la o actiune de propaganda si de o parte si de alta, in vederea recrutarii de aderenti, neglijandu-se telul initial, care a determinat infiintarea Actiunii Iugoslave Libere din Romania, lupta ducandu-se mai mult pe plan ideologic, in care predomina preocuparea pentru viitorul regim care va guverna Iugoslavia". In aceste dispute, autoritatile romanesti nu s-au amestecat.

PACE FARA LINISTE. Din nefericire, dupa izgonirea definitiva a germanilor din Romania si din Iugoslavia, au inceput sa se inregistreze tensiuni nedorite la frontiera dintre cele doua natiuni. Incidentele fiind provocate in exclusivitate de sarbi. Rapoartele politiei din zona si ale granicerilor, dezarmati si redusi de sovietici la rolul de simpli spectatori ai evenimentelor, erau elocvente. Prin punctele de frontiera dinspre Banatul iugoslav trecea in Romania cine voia si cine nu voia dintre sarbi, sub diverse pretexte si fara a dispune de nici un fel de autorizatie. Sub protectia sovieticilor, veneau peste Dunare grupuri compacte de cetateni sarbi, multi dintre ei inarmati, cu scopul de a efectua rechizitii de bunuri pe teritoriul roman, si nu se putea lua impotriva lor nici un fel de masura. "In ziua de 23 noiembrie (1944) - raporta politia de resedinta din Oravita, la 17 decembrie, acelasi an - , au venit in portul Drencova, judetul Caras, un numar de cinci partizani din comuna Dobra, Iugoslavia, si s-au prezentat la comandamentul rus al portului, cerand sa li se dea doua vagoane de sare dintr-un slep SRD aflat in acel port. In ziua de 24 noiembrie a.c., mai multe barci cu partizani au trecut Dunarea si au inceput sa incarce sare, dupa care au trecut pe malul sarbesc al Dunarii. Acesti partizani erau insotiti de un militar sovietic. O data cu acestia, au mai trecut si alte persoane, care au plecat spre Turnu Severin... In majoritate, aceste transporturi erau insotite de partizani ai presedintelui Tito, inarmati, care imediat ce debarca se pun sub protectia militarilor sovietici... Cand acesti partizani au incarcat sare de pe un slep, comandantul plutonului de graniceri Berzasca le-a spus sa plece, caci in caz contrar va interveni armata, la care soldatul sovietic l-a amenintat cu impuscarea daca nu li se da voie". Autoritatile romanesti nici macar nu erau luate in seama de acesti intrusi intr-o tara straina, care nu puteau fi considerati decat infractori veritabili.

Mai mult, s-au inregistrat si furturi de vite, uneori de cirezi intregi, operate de aceiasi partizani iugoslavi, instalati ca la ei acasa in numeroase comune romanesti din zona de frontiera. Devenise frecventa si retinerea navelor romanesti care circulau in misiune civila pe Dunare, perchezitionarea pasagerilor si confiscarea unor bunuri ce le apartineau. Si, incet, incet, s-a ajuns pana la imixtiuni in politica interna a Romaniei, exact in momentele cand aceasta traversa o stare de agitatie lipsita de precedent. De pilda, in zilele agoniei guvernului prezidat de generalul Nicolae Radescu, mai ales populatia din Timisoara s-a aratat deosebit de recalcitranta fata de intentiile comunistilor de a imprima modificari structurale, de profunzime, regimului politic din tara. In timpul manifestatiilor pro-Radescu din capitala Banatului, strazile Timisoarei erau patrulate de sute de partizani iugoslavi, aflati de asemenea sub protectia sovieticilor. Evident, erau deliberat implicati in actiuni de intimidare a adversarilor Partidului Comunist din Romania. Totusi, trebuie sa precizam ca populatia de origine sarba din tara nu s-a asociat la aceste malversatiuni vizand un scop tulbure.

ASPIRATII REFULATE. Astazi este greu de stiut daca ceea ce se intampla pe frontiera romaneasca cu Iugoslavia era o diversiune strict provocata si patronata de rusi sau un reflex al intentiei secrete a noilor autoritati de la Belgrad de a anexa anumite fractiuni ale teritoriului romanesc, daca nu chiar intregul Banat. Amestecul rus fiind absolut cert, ramane sa meditam la eventualitatea cealalta. Si, daca luam in consideratie si ceea ce se intampla la extremitatea vestica a spatiului iugoslav, aceasta eventualitate nu poate fi eludata si nici exclusa. Din acest punct de vedere, imixtiunile ruse din zona au fost, simultan, si malefice, si benefice. Poate ne-a salvat tocmai lipsa de dispozitie a Moscovei de a accepta in zona de influenta sovietica din Europa anexiuni de la est la vest. Cele de la vest la est fiind preferate deoarece, la o adica, le-ar fi ingaduit sa apuce mai mult dintr-o singura lovitura.

Despre ce era vorba, in fapt? Efectiv, dupa victoria indiscutabila impotriva invadatorilor tarii lor, imbatati de succes, partizanii iugoslavi incepusera sa depaseasca orice masura, sa-si ia nasul la purtare, cum se zice la noi, si sa atenteze la anexiuni teritoriale nedrepte si nemeritate. Intre altele, profitand de situatia inca tulbure din Italia, au incercat sa ocupe Triestul si hinterlandul acestui stravechi oras portuar italian. Mii de italieni au disparut in masacre srarnite ca din senin, situatie care, din fericire, nu a survenit si in spatiul Banatului. Nedreptatea nu a fost evitata prin interventia autoritatilor de la Roma, surprinse in totala confuzie, ci printr-o insurectie generala a italienilor triestini, sprijiniti la timp si de contingentul neozeelandez dizlocat in sector, insurectie in urma careia partizanii iugoslavi au fost nevoiti sa bata in retragere si sa se replieze intre hotarele tarii lor. Este vorba de fapte la care istoriografia romana, suferind uneori de o pudoare toanta, nu s-a prea referit, evitand stabilirea oricarui paralelism intre situatia de la Triest si ceea ce se intamplase la noi, in 1944 si 1945, pe granita de la Dunare si din Banat. Insa, de vreme ce, in legatura cu evolutiile Romaniei din al doilea razboi mondial si cu consecintele lor, toata lumea ne cauta de bube in cap, de ce sa nu-i cautam si noi de bube reale in cap pe vecinii nostri?

DIN LAC IN PUT
"Triestini! In aceasta dimineata, primele unitati ale glorioasei Armate a maresalului Tito au intrat in oras. Adresam un salut acelor frati ai nostri care au luptat si au suferit pentru a lichida fascismul si complicii lui, care si-au varsat propriul sange in scopul, deplin atins astazi, de a instaura fraternitatea intre popoarele sloven si italian din regiune, care au vazut cum lupta armata, lupta pe viata si pe moarte, nu colaborationalismul si indiferenta, a fost singurul mijloc de a ne elibera de fascism. Acesti frati ai nostri au obtinut libertatea, adevarata libertate instaurata in Federatia Democratica Iugoslavia a maresalului Tito... " - Apelul adresat de invadatorii iugoslavi italienilor din Trieste. Ce s-ar fi intamplat daca un apel asemanator ar fi fost adresat si banatenilor?

EXIL IN ROMANIA
"Actiunea Iugoslava Libera a functionat in mod clandestin, avand drept scop restaurarea regatului iugoslav. Aceasta actiune a fost condusa dupa directivele primite de la guvernul iugoslav liber, aflat in refugiu, si care au fost transmise organizatiei de la Bucuresti prin intermediul Legatiei Elvetiei. La aceasta actiune s-a cautat a se obtine si colaborarea albanezilor aflati pe teritoriul tarii. Atat timp cat armatele germane inregistrau succese pe frontul de rasarit, in sanul minoritatii sarbe nu se produsese nici un fel de disensiuni, intreaga simpatie indreptandu-se spre actiunea generalului Mihailovi´c " - Fragment dintr-o nota a Corpului Detectivilor din 6 octombrie 1944