Alexandru Ivasiuc și A.E. Baconsky, pulverizați la ruleta vieții

În momentul în care clădirea blocului Scala s-a prăbușit peste el, Alexandru Ivasiuc trebuia să se întâlnească acolo cu bunul său prieten Nicolae Manolescu (spre norocul lui însă, criticul a întârziat). Dar să desfășurăm firul poveștilor literaților Alexandru Ivasiuc și Anatol E. Baconsky, povești care, dezmeticite la viață în momente diferite, s-au întâlnit în moarte fix în același minut.

„Înainte de a fi devenit scriitor - evidenția Paul Cernat, critic literar și ghidul nostru în acest periplu cultural special -, Alexandru Ivasiuc a urmat studii de filosofie și medicină la București. Marxist convins (adept, îndeosebi, al tânărului Marx), Ivasiuc a organizat un miting de solidaritate cu revoluția maghiară din 1956, în urma căruia a fost condamnat politic timp de cinci ani și internat în lagăre de muncă forțată la Salcia și Periprava”. Timpuri dure, personaje pe măsură! „A primit apoi domiciliu forțat în Bărăgan, unde i-a întâlnit pe Paul Goma și Nicolae Carandino. Ar fi trișat însă, după unii martori, în victimizarea retrospectivă, conform căreia și-ar fi pierdut dinții în detenție: de fapt, îi pierduse mai de dinainte”, aprecia profesorul Paul Cernat. „După eliberare - mai observa acesta -, Ivasiuc a fost recuperat ca funcționar la Ambasada SUA de la București, ceea ce îndreptățește ipoteza unui pact cu Securitatea (care-i dăduse numele de cod „Iuda”). A avut, oricum, un traseu simptomatic: bursier la Iowa și în Marea Britanie, redactor-șef la «Cartea Românească», secretar al Uniunii Scriitorilor din România și director al Casei de filme 1”. Adio, sărăcie (și principii)! 

Eșecul, ca literă de studiu

Prozator „de idei abstracte”, Ivasiuc era un marxist camilpetrescian într-o lume în care Marx devenise mai mult citat decât citit - mai specula profesorul Paul Cernat. S-a specializat narativ în introspecții cazuistice și dezbateri etice ale personajelor trecute prin dramele istoriei și puse în situații-limită. „Vestibul” (1967) este un proces de conștiință complicat cu o poveste sentimentală, pe coordonatele instaurării socialismului real (scrisorile autoscopice, compuse fără finalitate, în scop de clarificare terapeutică, de un universitar pentru o studentă cu treizeci de ani mai tânără decât el, alcătuiesc o autobiografie psihanalitică a eșecului). Mai departe, pe firul operei lui Ivasiuc: „Agrementat cu incursiuni mascate în genealogia nobiliar-maramureșeană a autorului, «Interval» (1968) complică ecuația sentimentală prin confruntarea eroului central cu o colegă pe care-o denunță partinic, încercând ulterior să reia da capo istoria sentimentală și să-și justifice abstract-ideologic gestul). «Cunoaștere de noapte» (1969) e o introspecție (și retrospecție) nocturnă, datată, a unui activist «de șantier»”. 

Literatură cu voie de la poliție

Mai mult: „O piesă de referință a lui Ivasiuc și a romanului nostru politic «șaizecist» se dovedește a fi în schimb «Păsările» (1970), cu titlu hitchcockian și substrat simbolic despre confruntarea dintre individ, istorie și puterea revoluționară care îl ispitește să ia decizii contrare impulsurilor sale. Într-o notă aparent tradițională, «Apa» (1973) explorează reașezările tulburi și nivelatoare din mica urbe transilvăneană de după 1945”. Și un indiciu biografic mascat într-un roman-altfel: „Aparent «din alt film», dar construit pe aceeași obsesie a raporturilor dintre individ și Putere, e cvasi-disidentul, parabolicul și exoticul «Racul» (1976), mai epic decât ficțiunile anterioare. Ca formulă, această scriere involuntar testamentară pare o pastișă după romanele sud-americane despre dictatură ale lui Augusto Roa Bastos. Acuzate, după 1989, nu doar de ariditate, ca înainte, ci și de conformism «cu voie de la poliție», ficțiunile ideologo-morale ale lui Ivasiuc pot fi citite mai degrabă ca niște confruntări deghizate ale autorului cu propriile obsesii și traume autobiografice, evoluând de la dilemele compromisului dogmatic la «dezertarea» finală din chingile Sistemului”.

Reper al romanului ideologic

Dacă romanele nu s-au ridicat la standarde culturale oneste, nuvelele și eseurile se pare că au salvat (re)numele lui Alexandru Ivasiuc. Are din nou cuvântul Paul Cernat: „Nedrept neglijate, nuvelele din «Corn de vânătoare» (1972) se numără printre piesele sale de rezistență. A fost și un bun eseist speculativ, cu pasiunea ideilor generale și spirit dialectic în volumele «Radicalitate și valoare» (1972) și «Pro domo» (1974). Marcat de tematica și servituțile epocii, Alexandru Ivasiuc le-a depășit totuși prin tensiunea autentică a dezbaterilor interioare. Rămâne un reper - și un standard - al romanului nostru «ideologic» din anii ’60 - ’70”. 

S-a iubit cu „Tita”

Alexandru Ivasiuc a fost căsătorit cu jurnalista Ecaterina „Tita” Chiper (1934-2002), scenaristă de filme de animație și autoare de cărți pentru copii. Soția lui Ivasiuc a fondat în 1993, alături de Andrei Pleșu, Radu Cosașu și Zigu Ornea, revista săptămânală Dilema, publicație intitulată începând cu 2004 „Dilema veche”.

I-au căzut două balcoane în cap

Legenda morții lui Alexandru Ivasiuc s-a desprins de-a lungul timpului în două variante, ambele tulburătoare. Prima, mai des vehiculată, prezintă sfârșitul violent al prozatorului astfel: aflat în fața blocului Scala din București, într-o cabină telefonică, el ar fi fost surprins de unda marelui cutremur din 4 aprilie 1977 și strivit de două balcoane prăbușite într-un nor de praf. Se spune că pe fața desfigurată a lui Ivasiuc ar fi rămas întipărit un zâmbet bizar, ce trăda o uriașă și neînțeleasă surpriză. Conform celui de-al doilea mit urban plămădit în ruinele blocului Scala, Ivasiuc ar fi sucombat chiar în fața cofetăriei cu același nume, exact în momentul în care-i (re)trecuse pragul cu prăjiturile în brațe!

A.E. Baconsky, un alt zbor întrerupt violent

Alexandru Ivasiuc n-a fost, cum menționam la începutul acestui articol, singura victimă a cutremurului din 4 martie 1977 provenită din protipendada lumii literare comuniste. În acea zi nefastă a murit la București, împreună cu soția sa Clara, și A(natol) E(milian) Baconsky (născut la 16 iunie 1925, Cofa-Hotin). Facem loc, în continuare, tușelor lui Paul Cernat: „Originar dintr-o familie de preoți și răzeși din Bucovina, cu studii la Chișinău și Râmnicu Vâlcea (pe urmele parohiilor paterne), frate cu istoricul literar Leon Baconsky și tată al teologului, eseistului și politicianului de dreapta Teodor Baconschi, Anatol a urmat, imediat după război, Dreptul (după 1945) la Universitatea clujeană și, după un episod poetic suprarealist (neconcretizat editorial din cauza cenzurii) a devenit militant realist-socialist în plachetele heirupiste «Poezii» (1950), «Copiii din Valea Arieșului» (1951), «Să dăm poporului muncitor produse de bună calitate» (1951) și «Cîntece de zi și de noapte» (1954) (celebru prin versurile «trece-o noapte și mai trece-o zi/ se-ascute lupta dintre clase...»)”.

Un dandy turnător?

Ca om de bază la «Almanahul literar» din Cluj, viitoarea revistă «Steaua» (al cărei redactor-șef va fi din 1952 pînă în 1955), A.E. Baconsky a înregistrat atent meteorologia politică a epocii și la Primul Congres al Scriitorilor din 1956 (după Raportul Hrușciov) a dat semnalul începutului destalinizării literare și abandonării realismului socialist în poezie - mai menționa criticul literar Paul Cernat. Mai mult: „Alături de Aurel Rău, Aurel Gurghianu și Victor Felea, Baconsky a alimentat «reabilitarea lirismului» modernist inclusiv prin propria producție: elocventele «Dincolo de iarnă» și «Fluxul memoriei» (1957), urmat de «Imn către zorii de zi» (1962) și «Fiul risipitor» (1964). Dandy sibarit, ar fi fost (pe de altă parte...) responsabil de arestarea unor membri ai Cercului Literar de la Sibiu”. Caracter și Baconsky, ce să mai... „Mutat la București - remarca Paul Cernat -, a devenit unul dintre actorii noii deschideri culturale externe: mai întâi prin serialul eseistic «Meridiane» din revista Contemporanul (despre scriitorii și tendințele modernității internaționale din secolul XX), apoi prin serialul radiofonic săptămânal «Meridiane lirice», care stau la baza unei antologii de referință - printre cele mai importante din literatura română: monumentala «Panorama poeziei universale contemporane» (1972)”.

Diarist, reporter, critic plastic

Mai departe, cu profesorul Paul Cernat la catedră: „«Ambasador itinerant» și globetrotter cultural, Anatol Baconsky a dat, după conformistele, dar nu neinteresantele «Itinerar bulgar» (1954) și «Călătorii în Europa și Asia» (1960), câteva dintre cele mai valoroase volume de călătorii din România postbelică: «Remember. Jurnal de călătorie» (1968) și «Remember. Fals jurnal de călătorie» (1977). Eseistul, potretistul și reporterul sunt ridicați, aici, la puterea unui intelectual cosmopolit și estet rafinat”. Și asta nu e totul: „Posesor al unei colecții artistice la care doar un privilegiat al regimului ar fi avut acces, a fost și un bun critic plastic (vezi monografiile despre Dumitru Ghiață, Ion Țuculescu, Boticelli sau Biserica Neagră din Brașov și studiile despre artă editate postum). Foarte cultivat, cu o deschidere comparatistă accesibilă puținor literați români ai momentului, traducător din marii poeți moderni ai lumii (de la Salvatore Quasimodo la Carl Sandburg și Odysseas Elytis), Baconsky a fost și unul dintre cei mai avizați comentatori autohtoni de poezie ai acelor decenii”. 

„Biserica Neagră” și „Echinoxul nebunilor”

„După deschiderile din «Colocviu critic» (1957) și seria de «Meridiane» - mai sublinia biograful Paul Cernat -, Anatol Emilian Baconsky a publicat, la finele anilor ’60, o mult-discutată «Schiță de fenomenologie poetică», unde heraldul de mai an al resurecției modernismului anunța «declinul metaforei» în favoarea unor poetici noi, de-metaforizante. Le va ilustra el însuși prin întunecat-expresionistul, subversivul «Cadavre în vid» (1969, reper al poeziei postbelice autohtone, dar mai ales în prozopoemele hiperrealiste și apocaliptice «Corabia lui Sebastian» (1978), care compun o acută imagine «antipoetică» a alienării postindustriale occidentale. Ultimele acuarele: „Ele fac serie cu denunțarea cvasi-disidentă a totalitarismului din fantastul roman-parabolă «Biserica Neagră» (citit la Europa Liberă, publicat în Germania în 1976 și, în țară, în 1990). Un bun volum de proze fantastic-distopice, sfidare transparentă a optimismului oficial, incluzând, printre alte ingrediente, o parabolă a artistului și a literaturii, e nocturnul «Echinoxul nebunilor și alte povestiri» (1967). Deplasarea de la realismul socialist spre o critică «tous azimuts» a modernității (inclusiv a totalitarismului estic și al consumismului occidental) definește parcursul, brutal întrerupt, al acestui scriitor și umanist de calibru”.

Blocul Colonadelor, capcana fatală

În seara zilei de 4 martie 1977, A.E. Baconsky și Clara Baconsky, soția poetului, au mers în vizită la poeta Veronica Porumbacu și Mihail Petroveanu, critic literar, unde s-au întâlnit cu mai mulți prieteni, printre care și soții Gafița. Atmosfera caldă din apartamentul aflat în blocul Colonadelor din București, la etajul cinci, a fost pulverizată la ora 21.22, când seismul a transformat imobilul de lângă Palatul Suțu într-un morman de fiare și lacrimi. Niciunul dintre literații adunați acasă la soții Porumbacu&Petroveanu n-a scăpat cu viață. În același imobil și-a găsit sfârșitul și actorul Toma Caragiu.

După absolvirea liceului, Alexandru Ivasiuc a fost admis la Facultatea de Filozofie din București, de unde a fost exmatriculat după doi ani de studii, din motive ideologice

„Știu doi oameni cărora le place foarte mult «Interval», cartea mea care a avut cel mai mic succes de public. Este vorba de nevasta mea, Tita, și de mine însumi”, Alexandru Ivasiuc, scriitor

„Prozator «de idei abstracte», Ivasiuc a fost un marxist camilpetrescian într-o lume în care Marx devenise mai mult citat decât citit”, Paul Cernat, critic literar

51 de ani avea poetul A.E. Baconsky, mort în vârtejul cutremurului din 4 martie 1977. Alexandru Ivasiuc, decedat în același cataclism, nu împlinise 44 de ani

A.E. Baconsky a fost fiul preotului ortodox basarabean Eftimie (Baconsky), de unde și inițiala „E” adăugată numelui poetului (după obicei rusesc)