Amigdalita lui Gil Dobrică

N-a avut de la naştere acea voce inconfundabilă. Şi totuşi, după o vreme, nu se ştie de ce, Dumnezeu şi-a adus aminte de el. Insă, pe undeva, i-a creionat acelaşi destin ca al lui Iov, cel din vechime. L-a făcut să sufere fizic, ca să-l poată blagoslovi cu har. Aşa a ajuns Gil să aibă o voce dumnezeiască. Căci măna şi voinţa Celui de Sus au fost...

N-a avut de la naştere acea voce inconfundabilă. Şi totuşi, după o vreme, nu se ştie de ce, Dumnezeu şi-a adus aminte de el. Insă, pe undeva, i-a creionat acelaşi destin ca al lui Iov, cel din vechime. L-a făcut să sufere fizic, ca să-l poată blagoslovi cu har. Aşa a ajuns Gil să aibă o voce dumnezeiască. Căci măna şi voinţa Celui de Sus au fost...


Se spune că trei sunt momentele care incheagă şi punctează viaţa unui om: naşterea, nunta şi moartea. Gil n-a avut parte să joace la propria-i nuntă. A căntat şi a dansat la alţii. Chiar dacă a iubit şi la răndu-i a fost iubit de femei, nici una nu a intrunit condiţiile pentru a deveni doamna Dobrică. Cel Sfănt l-a logodit insă cu soarta. Pe cănd avea 17 ani, o amigdalită l-a dus pe masa de operaţie. După ce i-au fost scoase amigdalele... minune!... S-a trezit cu o voce apropiată de cea a vestitului Ray Charles. Aşa a inceput noua naştere a lui Gil Dobrică. La Craiova, in casa in care a locuit şi el, nu a mai rămas decăt doamna Florina Pătru, sora lui mai mică, impreună cu familia. Ne-am pus să povestim despre copilăria lui Georgică, cum il alintau ei, şi despre ultimele săptămăni de viaţă. Nunta am sărit-o din schemă, că n-a fost să fie. Nuntirea cu destinul (am hotărăt impreună) a fost atunci cănd a spus cu altă voce "da" sorţii. Şi nu in biserică, ci pe un pat de spital. Dar tot in straie albe se spune că a fost. Olteancă autentică, ii turuia gura cu verva cu care vrăbiuţele moşesc primele zile insorite ale primăverii. Am inregistrat cu doamna Florina o casetă intreagă de amintiri, că i-am şi zis: "Doamnă, trăserăm noi o casetă, dar dacă stăteam de vorbă cu o familie de ardeleni se puneau două".


FOTBAL CU CÃ...RPE. Doamna Florina făcuse din sufragerie un mic muzeu, un altar de inchinăciune pentru fratele său. Erau tablouri cu el din tinereţe şi pănă spre apus, zeci de poze de la intălnirea cu Ray Charles, magnetofoanele lui, CD-urile, televizoarele, hainele purtate etc. Cănd povesteşte nu mai e tristă. L-a plăns destul in jumătatea de an scursă de cănd a murit. Mai ales că vrea să-l păstreze vesel in minte şi-n viforniţa amintirilor, cum vesel a fost el insuşi viaţa intreagă. "Ne-am născut in Călăraşi, lăngă Dăbuleni şi Bechet, aproape de Dunăre. Ne-a fost fericită copilăria, că eram mulţi, şi cănd sunt mulţi şi veselia e mai mare. Imi aduc aminte că ii plăcea să joace fotbal, ştiţi cu cine? Cu Vergică Şovăilă, ăl de este primar acum in Călăraşi. Pe atunci nu erau mingi de cauciuc, ca acum, sau nu aveau ei. Dar puneau multe cărpe străns legate cu nojiţe şi băteau ghemotocul ăla toată ziua. Venea acasă cu buricele deştelor julite, că mai jucau şi desculţi. Avea şi momente cănd nu ii plăcea să stea cu prietenii. Şi atunci il luam eu şi cu fratele geamăn, ba la grădină, ba să culegem bumbacul. Georgică, hai să ne bumbăcim, aşa ii ziceam."


STÃ...NGACI, DAR SÃ...RITOR "Sămbetele şi duminicile le stăteam cu el la şosea pe o bancă, că noi stăteam chiar aproape de şosea, a treia casă. Şi ce credeţi... eu il ţineam in braţe, că era mic, şi mi-a căzut, şi in momentul ăla şi-a frănt măna dreaptă. De atunci a inceput să facă totul cu măna stăngă şi stăngaci a rămas in toate. Dar absolut in toate. Cănd era deja mare s-a dus la munte să schieze şi dintr-o greşeală şi-a fracturat piciorul şi a stat cu el in gips 3 luni la Predeal. Ulterior s-a dus să cănte la munte pentru nu ştiu ce patron şi şi-a fracturat iaraşi piciorul, şi-a rupt nişte coaste şi măna dreaptă. Era foarte priceput in schimb la munca cămpului. Ii plăceau caii, avea un cal Mugurel. Insă el incăleca pe toţi caii, poate il simţeau că are suflet bun. Tăticu’ il lua mereu la lucrul cămpului, la cosit. Nu pregeta de la treabă. Cănd trebuia să-i aducă lemne mămichii, el era săritorul. Mititel cum era, fugea să ia lemne şi le aducea cu brăţucul lui ăl stăng, că nu putea cu dreapta. Mămica zicea, săraca: uite, ăsta e vrednic şi Florina, ăilalţi sunt nişte leneşi, puturoşi. Cănd se ducea să ia apă, se ducea la cişmeaua Alepirei (aşa era porecla) şi aducea găleata pe jumătate plină cu măna a stăngă, că pe dreapta i-o fracturasem eu. Şi mămica zicea: Doamne, de ce ajutor imi este, pe ăsta-l oprim să rămănă şi pentru vite şi pentru cai şi pentru pămănt, căruţă... Că era foarte muncitor..."


LA PESCUIT DE "JUVEŢI". "O pasiune a lui era pescuitul. Işi scotea răme de cu seara, le punea intr-o cutie, işi lua mămăligă pentru nădit şi in zori pornea. Eu muream, că vroiam să merg şi eu, dar el zicea: nu, tu rămăi acasă. Şi mie imi plăcea să merg, că eu socoteam peştii cu măna şi scoicile le scoteam cu piciorul. Dar el cănd căuta scoici se băga cu capul pănă la fundul apei. Şi am impresia că de aici i s-a tras, că avea o otită la urechea stăngă. Le scotea cu măna şi mi le dădea mie să le bag repede in traistă. Ne plăceau scoicile, le făceam măncare, scoici umplute, scoici cu usturoi... Dar el prindea peşti, să ştiţi! Cănd ajungeam acasă mămica zicea: ia uite!, mănca-l-ar mama, ne adusă şi nouă juveţi... Că ea aşa zicea la peşti, "juveţi", ca Nea Mărin. In vacanţe insă il luam pe Mitrulică cu acordeonul şi mergeam in port la Bechet, la Dunăre. Veneau şi dăbulenii şi călărăşenii, sărăţenii, becheţenii, toţi in costume populare şi, Doamne, ce frumos era! La căminul popular se ţineau seri literare cu poezii, căntece, dansuri şi toţi din familie eram prezenţi. Cănta şi Georgică, dar el nu cănta melodii populare, cănta căntece şcolăreşti, că era mic..."


MÃ...SURA LUI GIL. Am mers la Călăraşi să vedem locurile unde a copilărit Gil Dobrică. La primărie, domnul Şovăilă (prietenul şi vecinul din copilărie al lui Gil) făcea ultimele retuşuri la alegerile pentru parlamentarii europeni care se desfăşurau a doua zi. Forfotă mare, zi cu năduf pentru domnul primar. Dar cănd a auzit că e vorba de Gil a lăsat totul baltă. Ii era viu in minte, ca şi cum s-ar fi intămplat ieri. "La noi era un joc cu banul de metal. Aruncau banii ambii jucători de un gard şi dacă pica ban lăngă ban dădeai cu palma şi-i atingeai şi pe ăla şi pe celălalt, luai banii. El avea măinile foarte mari. Şi cănd am văzut noi aşa, că mereu ne lua banii, că avea măinile căt lopata, i-am făcut o măsură după palma noastră. Am făcut un băţ şi cu el măsuram distanţa. Dar era şi şmecher. La noi se puneau dovleci şi floarea-soarelui. Primăvara, cănd se semănau, mai rămăneau seminţe şi de colo, şi de colo. Semănatul era exact atunci cănd caisele incepeau să crească. Ei aveau doi caişi tare frumoşi in curte. Şi făceam schimb: un buzunar de caise pe un buzunar de seminţe. Bine-nţeles că ieşea in căştig, că seminţele noastre erau mai mici decăt caisele lui şi umpleau mai bine buzunarul. Şi ca să vedeţi că ii plăcea să cănte de mic, vă spun că ieşise pe ecrane filmul "Vagabondul". Fredona in neştire melodia filmului, dănd din măini şi din picioare, pănă ne scotea din minţi pe toţi..."


CRAIOVA. La inceputul anilor ’60 familia Dobrică s-a mutat in Craiova. Se cam terminase copilăria cu grijile ei mici şi marea ei veselie. Incepea o altă perioadă, a asumării răspunderii. Adolescenţa urma să aibă responsabilităţi. Tot veselă, gesticulănd larg şi trăind intens fiecare frază rostită, doamna Florina continuă şirul poveştii: "Pănă in clasa a şaptea a avut numai note bune. Ce e drept, nu lua coroniţă, că erau ăilalţi: ai popilor, ai inginerilor, invăţătorilor, primarilor, notarilor etc... dar el invăţa şi iar invăţa. Cănd a venit la Craiova şi a făcut şcoala profesională a zis: mai intăi mă apuc de muzică, că asta-mi place! Dar fratele cel mai mare l-a sfătuit: măi, Georgică, mă, fă şi tu o calificare ca să ai in viaţă o păine in mănă! Şi intr-adevăr a făcut şcoala profesională pentru strungărie la 7 Noiembrie. După aceea a intrat şi la seral. Săracul de el se scula dimineaţa, mergea la serviciu, venea de la serviciu, mănca ce mănca şi iar se ducea la seral. De la seral venea acasă, iar mănca şi iar pleca in ture de noapte, cănd cădea. Ajuns la serviciu de noapte, el nu putea să doarmă. Alţii mai aţipeau pe căte un scaun, dar el bătea in strung cu nişte chei pe ritmuri auzite de el la magnetofon. Mai tărziu a recunoscut că de aici i s-a dezvoltat parcă mai mult pofta pentru muzică."


BINECUVÃ...NTATA AMIGDALITÃ.... "La un moment dat a făcut o bronşită, cum să spun... o rinofaringită... faringită mai mult, şi a fost cu amigdalele la pămănt. A fost operat şi-n momentul cănd l-au operat a căpătat vocea lui Ray Charles. El pănă atunci nu avea timbrul ăla al lui Ray, nici in discuţii şi nici in căntece. Şi a inceput să cănte la restaurantul Periniţa, la restaurantul Minerva la Sala Maura unde veneau mulţi nemţi, suedezi, polonezi, francezi, oameni care aveau bani. Şi aşa l-au depistat. De la Casa Studenţilor i-au spus să meargă la Bucureşti că acolo se căştigă o păine ca lumea şi acolo poate să se afirme. A plecat la Bucureşti şi i-a găsit pe Liviu Ciulei şi pe Sergiu Nicolaescu care l-au bagat in filme. Caramitru insă era invidios. Ba că n-are facultate, ba că n-are decăt liceul, ba că e un căntăreţ banal... El cănta insă numai in engleză şi il căutau securiştii să ii ia atestatul. De aceea nu a mai căntat atunci 5-6 ani, cănta insă pe la nunţi şi pe la botezuri. A vrut să se relanseze după Revoluţie, dar a fost greu. Primul disc scos la Electrecord a fost un disc mic ce conţinea «Hai acasă», «Unde a fost visul» şi «Rugă pentru părinţi». Aici s-a supărat Hruşcă zicănd că i-a furat melodia, că, vezi Doamne, Păunescu a scris-o pentru el. El săracu’ a fost insă un om care nu s-a exteriorizat, ci a zis: lasă-i să se procopsească ei, că mie nu-mi trebuie viaţă urătă şi viaţă amărătă..."


LA "GORNIŢÃ...". "In fiecare vară, in fiecare primăvară, el era aici. Se trezea de regulă pe la 9 dimineaţa. Stătea noaptea foarte tărziu şi se uita la toate cele trei televizoare odată pe care le avea aici. Vedea cam toate emisiunile, dar in special filmele ii plăceau extraordinar de mult. Stătea de obicei pănă pe la 3-4 dimineaţa. Se uita in continuu. Pe urmă adormea. Bine, mai şi dormea cănd vedea filme, că ne şi zicea: mă, veniţi şi voi, că nu mă simt eu bine cănd văd singur filme; vreau şi eu aşa... vreau şi eu gălăgie, vreau şi eu la gorniţă (aşa se zicea la noi la Călăraşi, la gorniţă, adică la lume multă), vreau şi eu să stăm mai mulţi la un loc. Atunci noi veneam şi stăteam lăngă el pe scăunele. Se culca pe la 3-4 noaptea şi se trezea pe la 8-9 dimineaţa. Se scula şi atunci soţul ii făcea ouă fierte moi, cum ii plăceau lui, un pate de ficat, cafea şi i le aducea sus. Ii mirosea cafeaua şi zicea: tataie, vezi, mă, că toată casa miroase a cafea, adu-mi şi mie o cafea... Bea cafeaua şi apoi zicea să-i scoatem măsuţa afară. I-o scoteam, ii puneam un scaun şi-l aşezam sub bolta de viţă-de-vie la o bere, la o cafea şi la citit ziare, că tataie se ducea să cumpere ziarele. După masa de prănz se răcorea la furtunul cu apă din curte şi mai stătea de vorbă. Il mai chema pe doctorul Titinel Ducă, mai un vecin care e toboşar - Aurel Arjoca, mai dădea un telefon lui Sorin Cărţu... aşa ii trecea ziua."


FINALUL. Seara, pe la 5-6, se culca zicănd: măi, pe la năsucul meu ăl mic şi delicat a venit un pui de somn. Şi trăgea căte un pui de somn. Apoi zicea să venim cu toţii că au inceput ştirile la televizor. Insă in ultimile 3 luni a fost atăt de grav că nu mai putea. In ultima vreme a dormit cu Marin (soţul) pe care-l scula din 5 in 5 minute. Ii spunea: mă, scoală, mă, că nu mai pot de oase, scoală-mă! Marin il lua cu o mănă dintr-o parte, cu o mănă din alta şi-l scula. Mă, nu mai pot de durere, nu mai pot de şale... zicea. Tuşea, tuşea ingrozitor şi expectora. O dublă pneumonie, ştiu eu ce o fi fost, complicaţia cu picioarele, că erau umflate peste măsură de la genunchi in jos şi-l dureau de murea. Eu ii dădeam Milurit, care se dă la gută, ii dădeam şi Diclofenac... doar, doar i-or mai trece durerile. Şi zicea: nu mai pot, mă, ce mă fac...? De unde o fi venit boala asta la mine... Aşa a murit, săracul, in chinuri!"... Abia acum vocea ii scade şi-o podideşte plănsul. Faţa chinuită de viaţă i se intunecă şi pe obrajii cutaţi de bătrăneţe se preling două lacrimi albe, ca două boabe de lumină, in amintirea celui care a fost Gil Dobrică.


MORMÃ...NTUL. Pe la jumătatea lunii aprilie a acestui an, cănd văntul primăverii valsa sprinten printre muguri blonzi, se săvărşea din viaţă Ray Charles al nostru, inconfundabilul Gil Dobrică. Nu s-a stins sonor, căntănd pănă in ultima clipă, ci sfios şi tăcut, aşa cum fusese, in fond, toată tinereţea pănă la intămplarea cu operaţia de amigdalită. In aerul inalt, o fanfară tănguitoare dăduse de veste cerului că incă un suflet de pămăntean vine să bată timid la porţile păzite straşnic de Sfăntul Petru. O mănă de prieteni il conduseseră atunci pe ultimul drum. Florile şi pomii infloriţi din cimitirul Ungureni sugerau că Gilache va ajunge "la un loc cu verdeaţă" şi dincolo de tăriile albastre ale cerului. Se muta doar dintr-un rai terestru intr-un rai al ingerilor. Acum ceva vreme, cănd am fost la mormăntul lui, peste intreaga Craiovă venise iarna. Tot alb in jur, ca o primăvară ingheţată. Tot flori, dar reci ca un fior al morţii ce-ţi brăzdează şira spinării. Tot pomi, dar goi şi cenuşii ca nişte suflete răstignite pentru păcate de neiertat. In aprilie, Gil plecase in lumina vie a primăverii, acum totul era mohorăt, trist. Numai zăpada dădea o strălucire rece locului.


CU RAY CHARLES PE CRUCE. La cimitir am fost insoţiţi de nea Marin (soţul doamnei Florina) şi de nepot. Era o după-amiază plumburie, ca sufletele indoliate ale celor doi. Cănd am intrat in cimitir, la prima intersecţie am făcut la dreapta. Am trecut pe lăngă nişte morminte grandioase, adevărate temple, ale unor foşti bogătaşi ai Craiovei. Căt de trufaşi şi stupizi sunt unii oameni, chiar şi in faţa eternei şi implacabilei morţi. După alte căteva sute de paşi, in stănga, pe o alee ingustă, am ajuns la mormăntul lui Gil. Doar o piatră de cavou şi o cruce albă. Intr-un oval era gravată o imagine cu Ray Charles şi Gil, cănd aceştia işi dau măna in unica lor intălnire la Cerbul de Aur de la Braşov din 1994. "Ia uite, domnule, că cineva nu l-a uitat. Arde o lumănare aprinsă lăngă crucea lui...", zice nea Marin aplecădu-se, făcăndu-şi semnul crucii şi sărutănd marmura rece. Intre Florea Dobrică şi Nicoliţa Dobrică, Gil işi doarme somnul in familie. In josul crucii stau scrise versurile lui Adrian Păunescu: "Dar de moarte nu se scapă/ Că e surdă şi mioapă/ Pune pleoapă peste pleoapă/ Şi-şi trimite prada-n groapă... Noapte bună, Gil Dobrică!" Ne-am inchinat, la răndu-ne, şi ne-am retras cu capul plecat şi paşi şovăitori, ca la ieşirea cu icoană din biserică. Peste cimitirul Ungureni ciorile croncăneau (nemuzical) a pustiu. "Hai acasă!", am zis către ceilalţi, şi vocea uşor răguşită a Maestrului parcă s-a ridicat din mormănt săgetăndu-mă. Pentru o clipă m-am simţit la malul mării, pe care el a iubit-o atăta, cănd răsunau plajele de melodia lui dată zilnic la Radio Vacanţa. Aveam lacrimi in colţul ochilor. Rămas bun, Gil Dobrică!...