Marius Iacob despre dosarul Elodia: “Nu am lucrat cu patimă, ci cu pasiune!”

Procurorul criminalist mărturiseşte astăzi - “în fiecare zi am crezut că pot găsi acest cadavru. Faptul că nu l-am găsit, nu înseamnă că el nu există”

În noiembrie 2007, într-un interviu acordat Jurnalului Naţional, procurorul Marius Iacob avea să rostească fraza, devenită celebră, “Dacă Elodia trăieşte, eu îmi dau demisia”. De atunci, Elodia n-a mai dat vreun semn de viaţă, Cioacă a fost arestat şi trimis în judecată pentru uciderea ei, iar Marius Iacob lucrează în continuare la Parchetul General. La cinci ani de la primul interviu, “procurorul Elodiei” răspunde din nou întrebărilor Jurnalului Naţional.

Reporter: În interviul pe care l-aţi acordat Jurnalului Naţional, dumneavoastră aţi spus: “Dacă Elodia trăieşte, eu îmi dau demisia!”. Între timp, fraza asta a fost răsturnată şi răsucită, căpătând diverse versiuni fanteziste. “Dacă Cioacă nu va fi arestat, eu îmi dau demisia!”, e o variantă prezentată de apărare în faţa instanţei, “Dacă Cioacă nu va fi condamnat, eu îmi dau demisia”... Haideţi să lămurim odată pentru totdeauna acest aspect: când aţi spus “Dacă Elodia trăieşte, eu îmi dau demisia!”, ce aţi vrut să spuneţi, de fapt?
Marius Iacob: Am făcut acea afirmaţie la momentul respectiv întrucât m-am bazat pe elementele pe care le aveam în dosar şi din care rezulta că este aproape imposibil ca Elodia să mai fie în viaţă. Eu prin asta nu am vrut să înlătur prezumţia de nevinovăţie de care beneficia suspectul principal şi, aşa cum vedeţi, m-am referit doar la victimă, nu l-am avut în vedere pe Cristian Cioacă care, atunci ca şi acum, este suspect în cauză, dar asta nu înseamnă că este vinovat de moartea Elodiei. Vinovăţia o poate stabili numai instanţa de judecată. Deci, repet, eu aveam elemente din care mi-am format convingerea că Elodia nu mai putea fi în viaţă.

- De altfel, nici Cristian Cioacă nu excludea, la data respectivă, varianta ca soţia lui să fie decedată. El însuşi a spus asta într-un interviu pe care ni l-a acordat în octombrie 2007.
- Da, am urmărit interviurile pe care le-a dat mass-media, însă nu aş vrea să le comentez... I-am luat mai multe declaraţii în cauză, care se află la dosar.
  
- Vă mai aduceţi aminte ce anume v-a atras la acest caz atunci, în septembrie 2007? Cum aţi aflat de el, în primul rând?
- De caz am aflat de la conducerea Direcţiei de Investigaţii Criminale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. Am simţit, din informaţia seacă ce apăruse într-un cotidian, că este ceva suspect în legătură cu această dispariţie şi, de comun acord cu chestorul Vasile Viorel, am convenit ca dosarul să fie preluat de Parchetul General, având vedere faptul că ea era avocat în Braşov, iar el poliţist şi pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la efectuarea cercetărilor de către  organele de urmărire penală din judeţul Braşov.

- Vă amintiţi şi prima întâlnire cu Cristian Cioacă?
- A doua zi după ce am preluat dosarul, el a fost adus la sediul Parchetului Curţii de Apel Braşov, cu mandat de aducere. La scurt timp a venit un avocat ales şi a fost audiat în prezenţa acestuia. Ca, de altfel, de fiecare dată când a fost audiat şi când s-au desfăşurat activităţi procedurale.

- Părea îngrijorat de dispariţia soţiei? Preocupat să se descopere adevărul?
- N-aş vrea să comentez aceste aspecte, însă, aşa cum bine cunoaşteţi, dispariţia ei a fost sesizată de către el la un interval de cinci zile. Noi, în toată această anchetă, am avut în vedere şi varianta în care ea ar putea fi în viaţă, motiv pentru care am dat-o în urmărire internaţională din septembrie 2007. Activităţile de căutare a cadavrului s-au desfăşurat în paralel cu demersurile necesare pentru depistarea ei în viaţă.

- La începutul anchetei, Cioacă a dat nişte declaraţii, e drept, contradictorii, dar s-a străduit măcar să mimeze cooperarea cu organele de anchetă. Când a început să invoce dreptul la tăcere?
- A dat declaraţii în primele luni după declanşarea anchetei. Ulterior, a invocat dreptul la tăcere şi a refuzat să mai facă declaraţii. Sunt mai multe aspecte pe care el le-a invocat, însă nu aş vrea să le reiau... Noi am avut în vedere toate solicitările pe care el şi apărătorul lui le-au făcut, pentru respectarea dreptului la apărare, am verificat şi am audiat martori...

- Deci, au fost şi astfel de solicitări.
- Au avut câteva solicitări. Noi le-am administrat şi am considerat că acesta e rolul nostru, pentru a stabili adevărul, de a avea în vedere toate aspectele, şi cele pe care noi le urmăream, dar şi solicitările lui, ca suspect în cauză.

- Intuiaţi în septembrie 2007, când aţi preluat ancheta, că veţi fi în imposibilitatea de a găsi cadavrul? Aţi luat în calcul şi acest aspect?
- Am luat în calcul şi acest aspect, însă în fiecare zi am crezut pot găsi acest cadavru. Pentru că, repet, aveam suficiente date şi elemente care m-au făcut să cred că există un cadavru. Faptul că nu l-am găsit, nu înseamnă că el nu există.

- Dar nu aţi luat în calcul de la început faptul că n-o să puteţi găsi cadavrul?
- Nu am luat în calcul... Ne-am gândit la toate variantele posibile, motiv pentru care, aşa cum ştiţi, am căutat în mai multe locuri, însă până la acest moment nu am reuşit să-l găsim.

- Cristian Cioacă susţine şi astăzi că Elodia ar fi în viaţă, deşi se foloseşte de certificatul ei de deces, a deschis succesiunea (n.r. - procesul a fost suspendat), l-a depus ca probă în instanţe, invocând moartea părţii vătămate şi solicitând încetarea procesului. A fost căutată Elodia şi vie în 2007, şi apoi în anii care au urmat?
- Da, Elodia a fost căutată şi vie! Aşa cum v-am zis, ea a fost dată în urmărire internaţională din septembrie 2007, a fost în urmărire naţională şi în consemn la frontieră.

- Au apărut ulterior, pe canalele mass-media, diverşi “martori” care susţineau că ar fi văzut-o şi după data de 30 august 2007. Unul zice că ar fi văzut-o chiar în acea zi, altul că ar fi zărit-o pe 22 septembrie, unora li s-a părut că o văd prin Germania. La momentul în care au apărut aceşti martori, a solicitat Cristian Cioacă, prin avocat, ca ei să fie audiaţi?
- A solicitat. Unii dintre ei au fost audiaţi de mine, iar alţii de către colegii care au preluat ancheta ulterior.

- Şi, din audierile lor, au rezultat informaţii pertinente, care au fost apoi verificate?
- Au rezultat câteva informaţii care au fost verificate, însă s-a stabilit că nu era vorba de Elodia Ghinescu.

- De ce aţi renunţat la dosarul Elodia?
- Dosarul a fost redistribuit în vara anului 2011, când am fost delegat în funcţia de  prim-adjunct al Procurorului General. Am considerat că nu mai pot continua ancheta la vremea aceea, având în vedere noile responsabilităţi, şi dosarul a fost preluat, pentru o perioadă scurtă, de procurorul Marian Gherman...

- N-aţi mai putut sau n-aţi mai vrut?
- Nu am mai putut, pentru că funcţia nu-mi permitea să desfăşor activităţi de urmărire penală.

- V-a părut rău că aţi renunţat la dosar?
- A fost un regret. Însă, pe de altă parte, am avut convingerea că oricine ar fi preluat ancheta ar fi ajuns la aceeaşi concluzie. Iar interesul meu este ca organele de urmărire penală să stabilească adevărul judiciar în cauză, şi nu ca ea să fie instrumentată de la început şi până la sfârşit de un singur procuror. Importantă este aplicarea legii şi stabilirea exactă a circumstanţelor de fapt.

- Dar v-aţi mai gândit, între timp, măcar acum, după ce v-aţi întors în funcţia de şef al Secţiei de Urmărire Penală, să vă întoarceţi şi la dosar?
- Am avut şi acest gând... Însă, întrucât dosarul era deja repartizat unor noi colegi, procurorii Maria Militaru şi Romulus Varga, care au desfăşurat mai multe activităţi de urmărire penală, am considerat că îl pot duce ei la final, cu succes.

- Hai să mai lămurim un aspect. În noiembrie anul trecut, în apartamentul în care au locuit Cioacă şi Elodia, cei doi procurori au găsit pe un perete urme de sânge care fuseseră acoperite cu glet. De ce nu au fost găsite aceste urme la percheziţiile din 2007?
- În anul 2007 nu dispuneam de aparatură performantă pentru descoperirea unor urme de sânge sub vopsea şi tencuială. Din fericire, de puţin timp în dotarea Poliţiei Române a intrat un aparat performant, care a fost folosit pentru a verifica din nou apartamentul în care noi am stabilit că Elodia a fost agresată.     

- Sunt unii, chiar şi din lumea juriştilor, care susţin că nu se poate condamna pentru crimă, în absenţa cadavrului. Există în România astfel de condamnări?
- Există şi la noi condamnări definitive pentru omor, pronunţate în lipsa cadavrului. Aşa cum am susţinut de mai multe ori, inexistenţa cadavrului, care poate fi ascuns sau distrus cu uşurinţă, nu e un impediment în ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a autorului infracţiunii de omor.
 
- Adică, nu există crima perfectă?
- Din punctul meu de vedere, nu există crima perfectă! Orice crimă lasă urme.
        
- Spre deosebire de celelalte condamnări pentru crime fără cadavru din România, aici nu există nici recunoaşterea faptei. Credeţi că sunt judecătorii pregătiţi, sufleteşte şi profesional, pentru un astfel de caz?
- Da, eu cred că judecătorii sunt pregătiţi. Totul e ca din conţinutul dosarului, din interpretarea şi coroborarea probelor administrate, să rezulte, fără dubiu, faptul că persoana al cărei cadavru nu se găseşte a fost victima unei infracţiuni intenţionate împotriva vieţii, precum şi vinovăţia autorului infracţiunii.

- Chiar dacă agresorul refuză, să zicem, să-şi recunoască fapta?
- Chiar dacă agresorul refuză să recunoască. Declaraţia lui constituie mijloc de probă numai dacă se coroborează cu alte probe. În legislaţia procesual penală din România prevalează principiul că nu există o “regină” a probelor. Probele n-au o valoare dinainte stabilită şi trebuie interpretate prin coroborarea lor.

- Din 2007 şi până acum, Elodia, după cum ştiţi, a devenit un bun naţional. Un substantiv comun. Oamenii vor şi azi să ştie ce se mai întâmplă în “cazul Elodia”. Cum vă explicaţi asta?
- Cazul a stârnit de la început atenţia mass-media. Eu cred că aceasta s-a datorat în primul rând lipsei cadavrului, dar şi calităţii suspectului şi a victimei. A fost probabil şi dorinţa unor jurnalişti, de la început, de a menţine interesul şi cred că pe acest fond cazul Elodia e rămas în atenţia oamenilor şi-n ziua de astăzi. Pe de altă parte, şi noi am admis o mediatizare mai mare ca în alte cazuri, având în vedere circumstanţele în care ea a dispărut şi necesitatea ca ea să fie căutată pe mai multe piste. Pentru că noi nu am mers, aşa cum v-am spus, pe o singură variantă de la început, şi menţinerea cazului în atenţia publicului, din punctul meu de vedere, ne-a ajutat să verificăm o eventuală existenţă de-a ei în viaţă, pentru ca, în final, să excludem această ipoteză.

- În România, şi copiii au auzit de Elodia şi i-au văzut fotografiile la televizor... Dacă ea ar fi trăit, oricine ar fi putut să o recunoască.
- Acesta a fost elementul central al anchetei: să o descoperim pe Elodia Ghinescu, vie sau moartă. Şi-n acest context, şi noi am acceptat o mediatizare mai mare. Ne-a ajutat. E puţin credibil că ea, în situaţia în care ar fi fost în viaţă, ar fi privit cu nepăsare tot ceea ce s-a întâmplat şi s-a comentat în legătură cu acest caz... Aşa cum ştiţi, Elodia avea, împreună cu Cristian Cioacă, un copil care şi-ar fi dorit să o revadă pe mama lui... Pe noi cred că ne-a ajutat acest interes al mass-media.

- V-a deranjat asocierea numelui dumneavoastră numai de acest caz? Deşi aţi instrumentat şi alte dosare, unele poate mai importante şi mai interesante, vă deranjează că sunteţi numit “procurorul Elodiei”, “Elodiu”?
- Nu mă deranjează asocierea cu acest caz. Încă de la început mi-am dat seama că va fi un caz greu, un caz despre care se va vorbi mult timp. Eu mi-am asumat această asociere. Dar consider că am lucrat ca în toate cazurile pe care le-am avut în instrumentare, cu răbdare adică, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi a regulilor procesual penale, că nu am depus, sub nicio formă, patimă, aşa cum s-a susţinut. Am lucrat doar cu pasiune! Ca dovadă că nu există patimă e şi faptul că am predat dosarul şi că acum nu am insistat să finalizez ancheta, deşi aveam această posibilitate. Am convingerea că adevărul judiciar este unul singur şi că el poate fi stabilit şi de alţi colegi din Parchetul General.

- Din experienţa dumneavoastră de procuror criminalist, credeţi că de acum înainte ar mai putea fi găsite, fie şi întâmplător, şi alte probe are să aibă legătură cu cazul Elodia?
- Întâmplător, este posibil... Au dispărut mai multe bunuri: bijuterii, telefoane, lucruri din casă... Da, e posibil.

- Dar cadavrul Elodiei? Credeţi că mai poate fi găsit vreodată, chiar şi din întâmplare?
- Sunt cazuri în care am găsit cadavrul după 11 ani de la data comiterii faptei. Deci, e posibil să fie descoperit. E o ipoteză pe care nu o poţi exclude, în acest moment.