Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-au văzut ultima oară în dimineaţa zilei de miercuri, 2 aprilie. Înainte să plece la serviciu, mama a intrat în camera lui, l-a învelit şi l-a mângâiat pe frunte. Deşi era copilul cel mare şi împlinise 18 ani în decembrie, pentru ea Andrei a rămas întotdeauna prichindelul pe care l-a dat la şcoală la vârsta de 7 ani şi 9 luni, “pentru că nu ajungea să încuie uşa de la intrarea în casă”.
La 9:00 dimineaţa, tatăl a plecat şi el la muncă. Andrei urma să meargă la liceu, să se întâlnească cu doamna profesoară de informatică. Nu mergea la ore, fusese învoit două zile, să se pregătească pentru olimpiada naţională care avea loc vineri, 4 aprilie. N-avea emoţii, spune Carmen Cobuz, mama lui Andrei. Nu mai mari decât înaintea altor olimpiade. Şi nimic nu prevestea ceea ce avea să se întâmple. Niciun semn, nicio vorbă, niciun gest.
Ultima discuţie
La prânz, fratele cel mic al lui Andrei s-a întors de la şcoală. Negăsindu-l acasă, băieţelul de 10 ani şi-a sunat mama. În jurul orelor 14:00, ea a vorbit cu Andrei pe telefonul lui mobil. El i-a spus că a fost la liceu şi că a vorbit cu profesoara, deşi, s-a stabilit ulterior, nu trecuse acolo. I-a mai spus apoi mamei că merge cu băieţii, să joace “un joc de masă”. Carmen Cobuz nu l-a întrebat nici unde, nici cu cine, avea încredere în el, pentru că Andrei nu-i dăduse niciodată vreun motiv de îndoială. Nu a avut vreo absenţă la şcoală, nu a mai lipsit niciodată de acasă. Discuţia telefonică s-a încheiat după ce el i-a spus că va merge acasă, să mănânce de prânz. De atunci, au trecut două săptămâni, iar părinţii lui aşteaptă să-l vadă intrând pe uşă. Sunt cu sufletele sfârşite, pentru nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla cu el.
Listingul telefonului mobil arată că, după discuţia cu mama, Andrei a trimis un SMS unui coleg de clasă, întrebându-l dacă au fost corectate testele pe care le dăduseră la matematică. Colegul i-a răspuns, printr-un SMS, puţin mai târziu, însă mobilul lui Andrei era deja închis. Luase la testul de la mate nota 9,50, însă el n-a mai apucat să afle asta.
La un pas de vis
Când a dispărut, în acea zi de miercuri, adolescentul avea la el buletinul, rămas în buzunarul de la pantaloni. Cu o zi înainte, îl dusese la liceu, pentru o copie xerox necesară înscrierii la olimpiada de vineri.
Se pregătea Andrei să fugă de acasă, doar cu buletinul şi cu telefonul mobil? Mama spune că el avea nişte bani economisiţi, vreo 4 milioane de lei vechi. Au rămas acasă, deşi, când a ieşit pe uşă, băiatul era singur. Nu a luat nici măcar bacnota de 50.000 de lei, pe care părinţii i-o lăsase pentru acea zi. A ieşit pe uşa casei cu mâinile goale, fără încărcătorul telefonului mobil, fără vreun rucsac sau vreun tricou de schimb la el, deşi mama spune că lui îi plăcea să fie întotdeauna curat şi îngrijit. Poate că ideea plecării i-a venit pe drum, după ce a plecat de acasă. Şi n-a mai vrut să se întoarcă după banii din puşculiţa lui. Poate că ruptura s-a produs pe drum, atunci când a luat decizia să nu mai meargă la întâlnirea cu profesoara, deşi olimpiada de vineri era importantă pentru el. Printre elevii de clasa a XI-a, Andrei era al 27-lea pe ţară la informatică.
Cu trei săptămâni înainte de dispariţie, el le spusese părinţilor că vrea să obţină un rezultatul bun la olimpiadă, pentru că aşa are şanse să intre, fără examen, la Facultatea de Informatică din Bucureşti. Ce l-ar fi împiedicat să-şi urmeze visul, când era la un pas de împlinirea lui?
Întoarce-te la ei!
În acea miercuri, după ce s-au întors acasă, părinţii l-au aşteptat, o vreme. Apoi, în jurul orelor 19:00, l-au sunat pe mobil, însă le-a intrat direct mesageria. Telefonul lui Andrei nu a mai fost folosit, din ziua dispariţiei, după SMS-ul trimis colegului de clasă. De fiecare dată când sună, în speranţa că el le va răspunde, părinţii lui Andrei aud vocea operatoarei, “aţi accesat căsuţa vocală a abonatului...”.
Apoi, periodic, aud mesajul poliţiei: “trebuie să aveţi răbdare, cazul e în lucru”. Mai au încredere, dar nu mai au răbdare. În fiecare seară, înainte de culcare, patul lui Andrei e gol. În fiecare dimineaţă, când, înainte de plecare, mama merge să-l învelească şi să-l mângâie pe frunte, el nu mai e acolo. Sunt două săptămâni, 14 zile înmulţite cu 24 de ore, în care ea se întreabă în continuu ce s-a întâmplat cu Andrei şi unde este el. A fost răpit, trăieşte, are nevoie de ajutor? “Întotdeauna, le-am spus, şi lui, şi celui mic, că, dacă au vreo problemă, să vină să ne spună. Orice fel de problemă. Totul poate fi rezolvat. Nimic nu e mai important pentru noi decât ei”, mărturiseşte mama lui Andrei. “Mi-aş dori ca el să ştie, dacă citeşte aceste rânduri, că îl aşteptăm acasă şi că îl iubim. El ştie că-l iubim. I-am spus mereu că îl iubim”, a repetat mama, plângând. A fost singurul moment al discuţiei în care durerea a doborât-o.
Andrei, dacă citeşti aceste rânduri, trebuie să ştii că părinţii tăi te iubesc atât de mult, încât nici nu îndrăznesc să-şi arate public suferinţa, de teamă să nu te rănească. Să nu te expună. Nu apar la televizor şi nu-şi spun povestea, pentru că iubirea lor pentru tine e mai mare decât durerea lor. Nu merită să le dai încă o zi de suferinţă. Întoarce-te la ei, Andrei!
