Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. De azi, veţi privi ziarul favorit şi prin ochii noştri. Redactorii Jurnalului Naţional au ales să vă povestească despre ei înşişi şi despre voi, răspunzînd întrebării “Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?”.
Dragii noştri cititori,
Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. Am avut viaţă frumoasă alături de voi, am crescut împreună cu voi şi, dacă ne privim în ochi unii pe alţii, băgăm de seamă c-am şi îmbătrînit un pic împreună. Şi ne-am păstrat totuşi ştrengăria asta inconfundabilă şi nerepetabilă a vîrstei de 15 ani. Să nu luăm, aşadar, în calcul nici bruma de la tîmple, nici cutele din colţul ochilor, ci luminiţele din priviri.
Citește pe Antena3.ro
Răsfoind colecţia ziarului, de cînd era el micuţ-micuţ şi pînă azi, cînd are vreo şapte ziare într-unul singur, realizăm şi noi cîte s-au schimbat în ţară şi în lume, în noi şi în jurul nostru, de cînd am pornit la drum. În 15 ani, familia noastră a crescut fără încetare. Ne sărbătorim ziua de naştere şi, fiindcă ne şade bine să ne mai privim în oglindă, măcar la ceas aniversar, vă invităm pe voi, cititorii, mai vechi sau mai proaspeţi membri ai familiei noastre, să ne spuneţi: Ce înseamnă pentru voi Jurnalul Naţional?
O puteţi face astfel:
Prin poştă – pe adresa Jurnalul Naţional, Piaţa Presei Libere nr. 1, intrarea D, etaj 8, Sector 1, Bucureşti;
Pe mail – pe adresa jurnalul15ani@jurnalul.ro.
Prin fax, la numărul 021.318.20.35.
Prin SMS, la numărul 0755151515.
Scrieţi-ne şi vă veţi citi!
De azi, veţi privi ziarul favorit şi prin ochii noştri. Redactorii Jurnalului Naţional au ales să vă povestească despre ei înşişi şi despre voi, răspunzînd întrebării “Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?”.
Să trăieşti printre poveşti
“Anul acesta, întîmplător, şi eu împlinesc 15 ani de cînd am intrat în presă şi nouă ani de cînd răspund la apel la Jurnalul Naţional!
A fost visul meu să scriu. Încă de cînd eram la grădiniţă! Mă număr printre pămîntenii fericiţi: aceia care fac ceea ce se potriveşte cu sufletul lor.
Eu am crescut, pînă la o anumită vîrstă, la bunicii mei, la ţară. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu şi acum că, deşi m-am născut în oraşul-capitală, m-a aruncat pentru o vreme în colb. Pentru că acolo mi s-au format reflexele de a gusta din esenţele acestui popor. De a îi vedea frumuseţea unor momente de simplitate, măreţia şi unicitatea.
Acolo, pe uliţa glazurată cu praf, fiinţa mea a fost blestemată şi binecuvîntată în acelaşi timp să nu îşi uite rădăcinile.
La Jurnalul Naţional mă simt ca acolo... pe uliţa colbuită. Acolo am crescut în libertate. Mi s-au format anumite filtre ale sufletului şi nu mai pot scăpa de ele. Iar aici, la Jurnalul Naţional, am voie, ba chiar, uneori, sînt obligată să folosesc tocmai acele filtre care păstrează esenţele.
La Jurnalul Naţional a fost şi este a doua mea creştere. Mie îmi plac foarte mult poveştile.
Să le citesc şi să le scriu. Iar Ediţia de Colecţie a fost o oportunitate şi un produs care s-au potrivit perfect felului meu de a fi. Al meu şi al colegilor mei, pentru că Ediţia de Colecţie este o poveste scrisă şi trăită de mai multe suflete.
Să lucrezi la Ediţia de Colecţie a Jurnalului Naţional înseamnă să fii puţin visător. Să-ţi placă să cauţi prin locuri acoperite de colbul uitării şi să scoţi la lumină istorii extraordinare despre vremuri apuse şi oameni care au fost. Să-ţi placă să priveşti în viitor, să ai curajul să prevezi şi să creezi o lume.
Să iubeşti prezentul, aşa cum este el, şi să culegi ce e mai bun pentru a transforma totul în poveşti pe care oamenii să le citească uimiţi, cu răsuflarea tăiată.
Aşa cum cu răsuflarea tăiată, cu dragoste şi cu mîndrie lucrăm şi noi la Ediţia de Colecţie. La Jurnalul Naţional.
La... ceva cum nu a mai fost şi nu mai este în presa din România.
La mulţi ani!”
- Carmen Anghel, editor Ediţie de Colecţie
Cum să poţi păstra
“Prin clasa a VI-a mi-a dispărut de pe noptieră cartea preferată – “Povestirile lui Hauff”: fusese dată, din greşeală, la maculatură. Mi-am spus: “Cîndva o să scriu despre asta”.
Am scris în una dintre Ediţiile de Colecţie ale Jurnalului Naţional. Şi a fost pentru prima oară cînd am adresat cititorilor o rugăminte personală: “Stimaţi cititori, dacă vreunul dintre dumneavoastră deţine această carte, vă rog din suflet să mi-o dăruiţi şi veţi avea în schimb toate mulţumirile copilului din mine”.
Peste cîteva zile s-a prezentat la redacţie o liceană cu aspect de rockeriţă: “Luaţi-o, v-am adus-o. Ţin foarte mult la această carte, o am de la tatăl meu, dar dumneavoastră cred că ţineţi la ea mult mai mult”.
Se spune că jurnalismul nu ar trebui să presupună sentimentalisme, sincerităţi prea mari, idealisme, metaforisme, intimităţi. Că trebuie să fii clar, concis, la obiect. Dar… cum să poţi păstra numai pentru tine amintirea linguriţei de tort cu Pif încrustat pe ea? Cu riscul de a fi clasificat drept nostalgic.
Cum să poţi păstra numai pentru tine faptul că la vîrsta de 5 ani ţi-ai petrecut ziua de naştere în pat, de la consumul prea mare de ridichi? Cu riscul de a fi clasificat drept pueril.
Cum să poţi păstra numai pentru tine faptul că ţi-e dor de o vacă? Cu riscul de a părea neserios.
Cum să poţi păstra numai pentru tine sentimentul de patriotism? Cu riscul de a părea nesincer.
Cum să poţi păstra numai pentru tine impresia că sexul miroase a floare de castan mucegăită? Cu riscul de a fi clasificat drept indecent.
Jurnalul Naţional mi-a dat şansa de a fi Cuvînt. De aceea, cîteodată, senzaţia că te-ai transformat într-o pagină de ziar care fîşîie sub degetele cititorilor e pregnantă. Chiar dacă uneori aceste degete apasă atît de mult, încît linşează globulele din literă.
Pentru mine, Jurnalul Naţional înseamnă posibilitatea de a trece cu mintea dincolo de orice limită.
Posibilitatea de a trăi o frumoasă nebunie, care îţi oferă privilegiul de a fi o carte deschisă, nu o oală cu supă aurie şi viermănoasă.
Posibilitatea de a te arăta dezgolit cititorului.
Curajul de a recunoaşte că eşti carne vie, operaţie pe cord, sînge, rîs, dragoste, ură, lacrimi, sudoare, urît, frumos. Că eşti, cîteodată, “ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.
Dorinţa ca cititorul nu numai să citească, ci şi să vadă. De a-l purta acolo unde poate şi-a dorit să ajungă, dar nu a avut cum sau nu a vrut, pur şi simplu.
De a-i face cunoştinţă cu oameni extraordinari şi neobişnuitele lor poveşti de viaţă. De a-l lua cu tine pentru a scotoci împreună chiar şi după un invizibil ac cu gămălie. De a-l incita la căutarea libelulei prin pernele umplute cu puf de gîscă. De a-l provoca la trînta cu cerneala. De a-l mozoli prin călimară. De a-l face afiş. Pentru că astfel îi redai permanent tinereţea sau îl îmbătrîneşti deliberat, chiar dacă familia ta îţi reproşează ca îi dai mai multă atenţie lui, cititorului, şi nu clopoţeilor de vînt tocmai instalaţi pe balcon de mătuşa Alice.
Şi poate, cîteodată, familia ta are dreptate: îţi va fi cititorul alături atunci cînd nu vei mai fi nimic altceva decît un cîrnat din piept flasc de pui? Nu se ştie, dar măcar ai încercat.
Azi noapte am visat Moartea. Nu mai era fata subţire şi cu părul lung pe care o ştiam.
Cînd m-am trezit, mi-am dorit să scriu despre asta. Căci, nu-i aşa? Cum să poţi păstra numai pentru tine chiar şi un vis ciudat?
Şi… cum să poţi păstra doar pentru tine sufletul?!?”
- Roxana Roseti, editor
Lecţia mea: am rămas aici
“Aveam, cînd am venit la Jurnalul Naţional, 19 ani.
Veneam de la Evenimentul Zilei pe urmele prietenilor mei din facultate: Răzvan Belciuganu (şi el încă aici), Sorina Matei (azi, Antena 1 şi Antena 3) şi Silviu Sergiu (azi, şef politică internă Evenimentul Zilei).
De atunci au trecut 10 ani. Ceva mai mult de o treime din viaţa mea. Am făcut facultatea în paralel, am făcut un master, însă adevărata şcoală am făcut-o pe băncile Jurnalului.
În 10 ani, am schimbat atîţia redactori-şefi, directori sau formate ale ziarului, încît aş putea spune că am lucrat la mai multe cotidiene, nu doar la unul. Au fost între aceştia ziarişti adevăraţi, pe care i-am urmat cu drag de a învăţa. M-a crescut Aura Ţiţirigă. Mi-a dat vorba bună cînd trebuia să-mi dea o palmă Narcisa Iorga. Am înflorit profesional în “mandatul” lui Vlad Petreanu.
Am învăţat şi m-am maturizat pe lîngă Marius Tucă, cel care a văzut întotdeauna în mine mai mult decît eram capabilă eu însămi, cel care mi-a dat nu doar aripi, cît mai ales libertatea, încrederea să zbor.
Să vii la un ziar la 19 ani, să îţi consumi aici tot timpul, toată energia, să ştii mai mult despre ce fac Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu decît despre familia ta şi prietenii tăi, tot aici te formezi şi ca om. Iar pentru asta sînt “vinovaţi” toţi cei pe care i-am întîlnit aici. Cu unii s-au legat prietenii durabile, cu alţii s-au produs furtuni.
Alţii sînt de mult familie.
Zilele trecute, cînd l-am auzit pe Ţuţu Condurăţeanu spunîndu-i surorii mele că face parte din familie pentru că eu sînt în familie, am realizat că îl iubesc pe omul acesta mai mult decît l-am iubit, cînd trăia, pe tatăl meu. Ţuţu mi-a devenit tată nu pentru că mă laudă deşănţat şi de drag înnobilează tot ce ţine de mine. Mi-a devenit tată pentru că are pentru mine grija părintească să fiu sănătoasă, să nu fiu tristă, să mă iubească bărbatul de lîngă mine, să mă împlinesc profesional.
Am învăţat de la Ţuţu şi de la Marius (culmea, de la doi bărbaţi!) să fiu bună, să iert, să-mi trăiesc emoţiile şi să mi le asum, să mă implic pentru oameni în care cred, pentru ţeluri în care cred.
Am căpătat înţelepciune din experienţele proaste, cu oameni pe care nu-i numesc, au plecat să veştejească – cum spune Ţuţu – alte ziare. Viaţa mi-a făcut favorul de a mă împiedica să plec eu, de fiecare dată cînd am vrut să o fac. Viaţa şi Tucă.
Examenul final a fost întotdeauna acela de a rămîne.
Lecţia cea mai importantă a fost că am rămas.”
- Oana Stancu, reporter
