Apartamentul cu 3000 de cactuşi

Am auzit despre un profesor de istorie din Mangalia, director de şcoală şi cercetător ştiinţific la Muzeul de Arheologie Callatis, că care are un hobby, cam ţepos, pe care-l practică în cele două balcoane ale apartamentului său şi, parţial, în curtea muzeului. Înţelesesem că ar fi vorba despre în jur de 1500 de cactuşi care, oricum, îmi păreau mulţi pentru un apartament fie el şi cu două balcoane, însă mă înşelam. "Poate peste 3000", mi-a spus profesorul Mihai Ionescu la telefon, încântat. "Mai am unii, în curtea muzeului, care au rezistat afară toată iarna". E foarte mândru de ei, de aceea m-a şi chemat întâi acolo, să mi-i arate.

STRECURAŢI PRIN ANTICHITATE
Printre coloane şi alte artefacte, la baza unui tumul de epocă elenistică, secol IV a. Hr., plantaţi pe rugul funerar, se încolăcesc, se ridică, se apleacă pe-o parte, parcă înţepeniţi din zvârcolire, câteva zeci de cactuşi. Profesorul se apleacă către ei. "Au rezistat astă iarnă la cele - 22 de grade care au fost aici", îmi spune privindu-i cu drag. Primăvara scotea în curtea muzeului şi ghivece, transformând-o într-o expoziţie de vestigii antice cu cactuşi înfloriţi. Dar "nu prea-mi vine să mai las vizitatorii în curte, că mi-e frică să nu plece cu cactuşii în pantaloni!". "Cactuşi în pantaloni?", zâmbesc eu, convinsă că-i o glumă. Mihai Ionescu mă asigură însă că nu e. "Da. Mi-au furat plante din curte...", ridică din umeri profesorul. "Mai mult de 30-40 de ghivece. E trist, ţineam foarte mult la ele, erau şi foarte rare... Nu ştiu de ce, pentru că ar fi putut să ceară şi le-aş fi dat cu tot cu instrucţiuni. Pun pariu că majoritatea cactuşilor nici nu mai sunt în viaţă", continuă omul cu amărăciune. Acum, o parte dintre flori sunt în muzeu, dar sunt mari, aşa că în privinţa lor nu mai există temerea că ar încăpea în vreun buzunar fără să producă leziuni adânci. Un "Opunţia" luat dintr-o florărie din Silistra acum 3 ani, când era numai de două palme (avea două articulaţii, cladodii cum le numesc cunoscătorii), întins acum pe câteva direcţii, este vârât într-o lădiţă de cioburi, lângă cele două morminte în cistă de piatră, aşteptând vremuri mai calde, să iasă afară. Un altul asemenea se răsfiră dintr-o cutie de carton în incinta ce adăposteşte mormântul cu papyrus.

A RENUNŢAT LA APARTAMENT PENTRU O CASĂ. PENTRU CACTUŞI
Cele două balcoane ale apartamentului profesorului sunt ticsite de ghivece cu cactuşi. Peste 100 de specii. "Noi, cei care-i creştem în apartament, ne numim balconari", îmi spune el zâmbind. Sunt pe rafturi, pe sub rafturi, pe jos, pe sus, în lădiţe de plastic puse una peste alta şi una lângă alta. Peste tot, privirea îţi este înţepată de acele de diverse dimensiuni şi consistenţe, aşezate ori pe măciulii pline, ori pe şerpişori încolăciţi, sau pe guguloaie moţate. Unii păstrează câteva fructe colorate, alţii florile uscate. "Păcat că nu i-aţi găsit în floare", îmi spune profesorul. "Înflorirea începe în aprilie şi am unii care înfloresc neîncetat până-n octombrie", încearcă să-mi descrie minunăţia care i se iveşte în balcoane, an de an, de la primele raze mai calde ale soarelui. "Am una, din genul Mammillaria, care înfloreşte din august şi până în februarie. Poate să aibă şi 20 de flori!". Vara scotea o parte dintre cactuşi pe nişte jardiniere agăţate în exteriorul balcoanelor, dar acolo nu încăpeau nici un sfert din ghivece. "Scotea", pentru că de dragul lor şi-a vândut apartamentul şi şi-a luat casă (dar, bineînţeles, hotărârea a fost luată după un consiliu de familie, însă soţia şi fiica sa îi înţeleg dragostea pentru plantele spinoase). L-am prins în plină mişcare de împachetări. La casă va avea spaţiu pentru o seră.

PLANTELE AMERICANE ŞI SOLUL LOR SIMANDICOS
I-am povestit despre cactuşii mei, care habar nu am ce sunt, iar prima lui întrebare a fost: "ce fel de pământ le-aţi pus?". "Ceva şist mărunţit, cu nisip şi pământ de grădină", i-am răspuns. A dat din cap că nu am nimerit-o. A ieşit din cameră şi a revenit cu un lighean cu un soi de pietriş mărunt. "20% pământ de frunze de ienupăr, cărămidă sfărâmată de mine, tuf vulcanic adus de cineva de prin zona Ardealului, nisip de râu cernut prin sita de făină şi mai multe feluri de piatră sfărâmată", mi-a descris el compoziţia din lighean. "Cam asta este ce le place. Mie mi-au murit mulţi, până am învăţat ce fel de pământ le trebuie. Praful se cimentează şi-i sufocă".

Primul cactus îl are de 15 ani. E o Mammillaria Backebergiana. "L-am găsit într-o sală de clasă, la începutul vacanţei de vară, şi l-am luat acasă, să nu moară". A tot încercat să-l înmulţească, să facă un soi de seră în cabinetul metodic al şcolii, dar n-a reuşit. Cactuşii au murit unul după altul. Singurul care a supravieţuit este cel găsit. "În 2005, fiind prin Metro, am nimerit la raionul de plante unde primiseră un lot foarte mare şi frumos de cactuşi şi nu m-am putut abţine. Am luat câteva zeci." Mi-a arătat un Ferocactus de-atunci care "era cât o prună" când l-a luat. Acum e cam cât un grapefruit. Atunci a început şi documentarea pe internet. A găsit site-uri de profil şi alţi pasionaţi de cactuşi. I-am spus că am impresia că sunt mai mulţi bărbaţi decât femei cu această pasiune şi, după ce a stat puţin pe gânduri, mi-a răspuns: "da, parcă suntem mai mulţi băbaţi! Poate suntem noi mai ... ţepoşi".

Are specii rare, precum genul Ariocarpus, plantă mexicană care se înmulţeşte foarte greu, creşte foarte greu şi e pe cale de dispariţie din habitat, Geohintonia, Aztekium şi Pediocactus - nişte mingii pufoase - şi vrea să se axeze pe cele sud-americane şi pe cele rezistente la frig. Una dintre intenţiile sale este să adapteze în Pădurea Hagieni cactuşi rezistenţi la frig, pentru că "nu au de ce să strice, că nu-s plante invazive". A cumpărat până acum plante din Spania, din Germania - pe internet - şi din Bulgaria, direct. Aici, colecţionarii ori fac schimb între ei, ori îşi vând unii altora. A participat şi la un concurs organizat pe site-ul "cactuşi Romania". "Cineva a dat fiecăruia care s-a înscris câte 15 seminţe dintr-un cactus. Am fost vreo 10 concurenţi. Eu am făcut şase plante din care mai am patru. Următorul după mine n-a prins decât un singur exemplar", mi-a povestit Mihai Ionescu, cu un strop de mândrie jucându-i în ochi.