Atleţii văzduhului

Îi vedem la expoziţii, în parcuri, în concursuri. Le ur­mă­rim zborul, îi hrănim din palmă. Dar puţini ştiu că po­rum­beii sunt poate cei mai disciplinaţi sportivi din câţi exis­tă, că antrenaţi aşa cum trebuie ne pot uimi nu nu­mai cu frumuseţea penajului, cât şi cu inteligenţa şi iu­ţea­la. Şi mai au o calitate aproape unică, mai presus de ori­ce dresaj din lume: se întorc întotdeauna la ce le e drag...

Aproape de necrezut. Prima crescătorie de porumbei sportivi în care am ajuns vreodată se află într-o zonă rezidenţială a Bucureştiului. De cum laşi în urmă pasajele reci din beton şi vilele cu umbrare, pătrunzi parcă în altă lume. O curte mărginită de "cuşti" speciale şi încăperi din lemn în care stau zeci, ba poate chiar sute de porumbei. În primul moment îţi pare rău pentru ei. Închişi în colivii "aurite", totuşi colivii. Abia pe urmă realizezi că frumoasele înaripate ies şi intră când vor, iar când le vezi executând volte măiastre pe cer ai certitudinea că libertatea există, chiar printre aceste cuşti.

O recentă statistică arată că în România există peste 15.000 de crescători de porumbei, ceea ce înseamnă că numărul "sportivilor înaripaţi" cu valoare certă poate depăşi lejer cifra de 100.000. Dacă până acum columbofilii erau grupaţi doar în asociaţii şi cluburi, de curând, Guvernul României a dispus înfiinţarea Federaţiei Române de Sport Columbofil (FRSC), recunoscând oficial practicarea sportului cu porumbei de concurs. "E o premieră istorică, care vine în întâmpinarea dorinţei tuturor columbofililor. Şi anume, aceea ca fenomenul sportiv columbofil să fie oficializat, recunoscut în sfârşit ca o ramură sportivă în toată puterea cuvântului", spune Cezar Sinca, preşedintele FRSC.

ÎN SFÂRŞIT, SPORTIVI!
Ce va urma? În primul rând o disciplinalizare a acestei ramuri sportive văduvită atât timp de rigorile şi atmosfera ce pot conduce spre marea performanţă, chiar internaţională. Şi aceasta deoarece, datorită legislaţiei europene în domeniu, pentru fiecare ramură de sport se poate înfiinţa o singură Federaţie Na­ţională, evitându-se astfel fragmentarea şi chiar di­vizarea actului de conducere şi coordonare. "Acest fapt va duce cu siguranţă la o stare de normalitate şi la alinierea la standardele europene şi în ceea ce priveşte ramura columbofilă", subliniază Cezar Sinca. "Fiecare club sportiv de profil va primi un certificat de identitate sportivă, emis de Ministerul Sportului, lucru nemaiîntâlnit până acum, ceea ce va genera o identitate pe care ne-am dorit-o dintotdeauna. Prin acest certificat, fiecare membru columbofil va primi o legitimaţie sportivă, astfel că iată, ne putem numi, în sfârşit, sportivi!" Federaţia Română de Sport Columbofil va consilia cluburile deja existente pentru a primi aceste certificate ca pe o modalitate de a intra în deplină legalitate. Ce va mai urma? Foarte probabil înfiinţarea de noi cluburi şi asociaţii la nivel ju­de­ţean, pentru a mări aria de selecţie în vederea concursurilor. Totodată, se vor organiza cursuri de pregătire a omologatorilor (persoanele care controlează, verifi­că şi asigură desfăşurarea competiţiilor din punct de ve­dere etic). Şi, cu siguranţă, afilierea, prin interme­diul Ministerului Sportului, a structurii nou create la Fe­deraţia Columbofilă Internaţională.


ZBOR CONTINUU
Intrând mai adânc în tainele columbofile, un necunoscător ar putea avea surprize de proporţii. Nu este suficient să cumperi un porumbel campion sau cu pedigree impresionant, să baţi din palme şi să-i dai drumul să zboare. Pentru "atleţii văzduhului", în special pentru cei cu rezultate deosebite, de multe ori "cantonamentul" poate dura şi 365 de zile pe an. Sunt "creaţi" şi antrenaţi special pentru distanţele pe care le parcurg, dar asta nu este suficient. Este necesar să fie hrăniţi corespunzător, ca orice sportiv de performanţă de la care se aşteaptă rezultate. Şi, ca la orice atlet, perioada şi metodele de recuperare au şi ele o importanţă deosebită, iar Marian Tănăsoiu, columbofil şi antrenor, specifică toate aceste lucruri: "Sezonul competiţional se pregăteşte şi în perioada de iarnă, iar în perioada concursurilor sunt antrenaţi de dimineaţă şi până seara, efectiv. Antrenorii suntem noi, cei care ne ocupăm de ei, având grijă ca în perioada asta îndeosebi să fie sănătoşi, să poată face faţă efortului susţinut pe care îl depun".

Ca în toate sporturile de performanţă, şi aici cheltuielile nu sunt niciodată pe ultimul plan. Mâncarea costă, vitaminele au şi ele preţul lor, iar de întreţinerea unei ferme specializate nu e cazul să mai vorbim. Cifra investită este însă în funcţie de numărul porumbeilor şi specializările pentru care aceştia sunt antrenaţi. Trebuie spus că, pe plan mondial, recordul la cumpărarea unui exemplar de excepţie a atins 150.000 de euro, în vreme ce la noi, cea mai mare sumă pusă la bătaie pentru un "pedigree" a fost de şapte ori mai mică.


FRUMOŞI ŞI DEŞTEPŢI
În sportul columbofil, porumbeii parcurg în timpul competiţiilor distanţe cuprinse între 100 şi 1.200 de kilometri. Sunt aşa-numitele distanţe scurte, unde contează viteza, semifond şi fond, unde rezistenţa fizică şi simţul de orientare joacă un rol important. Belgia este prima ţară din lume în care au "apărut" porumbeii sportivi, în urmă cu aproximativ 250 de ani. "Un studiu realizat de cercetătorii din Bruxelles arată că, în cazul rasei folosite în concursuri, un porumbel tânăr, de numai 3 luni, ar avea capacitatea de inteligenţă a unui copil de 9 ani!", spune Marian Tanasoiu.

Performanţele unui porumbel sportiv se calculează etapă de etapă. La începutul sezonului competiţional porumbeii primesc, alături de inelul de identificare, şi un cip electronic ce va fi activat în timpul concursului. Acesta înregistrează toate datele necesare calculării automate a vitezei de deplasare. La sosirea înapoi în crescătorie, acest cip se descarcă prin simpla trecere prin faţa unui dispozitiv electronic. Urmând ca, după centralizarea datelor obţinute de toţi participanţii, să se întocmească clasamentul etapei având la bază viteza medie obţinută de fiecare porumbel în parte. Viteza medie cu care zboară este influenţată de diverşi factori, precum forţa şi direcţia vântului, dar şi con­diţiile climaterice. La o etapă normală, fără pro­bleme deosebite, porumbeii zboară cu o viteză medie de 1.200-1.300 de metri pe minut, şi, un alt aspect in­te­resant, circa 20-30% din porumbeii parti­ci­panţi vor primi premii, vor fi clasaţi.

A lucra cu porumbeii este mai mult decât o relaţie dresor-pasăre sau antrenor-sportiv. De aceea, pentru cine a luat "microbul columbofil", nici ştiinţele exacte  nu mai sunt ce au fost odată! Fiindcă a pune la un loc sută la sută pasiune, sută la sută poezie şi sută la sută sport de performanţă forţează tiparele. Mai ales cel matematic...