Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi în minte roiau – mute – nelinişti, nedumeriri şi nefericiri legate de sfârşit, am început cu-nceputul. "L-am cunoscut la debutul lui. Avea, de nu mă înşel, 18 ani", începe Eugen Simion-omul şirul amintirilor. "Tocmai publicase poemul «Omul de pe scări». O parabolă existenţialistă şi socială care mi-a atras numaidecât atenţia. Autorul era un băiat suplu, cu părul abundent şi privirea cutezătoare, deloc timid. S-a împrietenit rapid cu poeţii din generaţia mea (generaţia ’60) şi a fost de la început susţinut de criticii aceleiaşi generaţii. Adrian Păunescu a apărut în literatură cam în acelaşi timp cu Ioan Alexandru şi amândoi s-au orientat după debutul lor remarcabil spre poezia socială. Va trebui să-i citim pe amândoi cu atenţie pentru a-i putea judeca drept, estetic vorbind. Mă tem că, în cazul lui Adrian Păunescu, mai trebuie să treacă ceva timp până ce isteria adversarilor săi politici va obosi. Dacă va obosi."
Omenie
Adrian Păunescu era orice altceva în afară de un personaj... liniar. Două aduceri aminte îi conturează personalitatea... dihotomică, hulită de cei care n-au reuşit să-i devină prieteni ori să-i egaleze talentul. "O scenă petrecută la Paris, în primăvara anului 1971: eram tânăr profesor la Paris-IV (Sorbonne) şi, într-o zi, mă caută Adrian Păunescu, care se întorcea din Statele Unite. Era însoţit de Constanţa Buzea. M-am întâlnit cu el într-un hotel de pe Rue de l’Exposition, lângă Ambasada României. Acolo am ascultat interviul pe care reuşise să i-l ia lui Mircea Eliade. Mi-a plăcut enorm, dar m-am arătat sceptic în privinţa şansei de a-l publica într-o revistă din România. El a reuşit totuşi. Apariţia interviului a produs o veritabilă furtună printre intelectualii români din exilul parizian. Proteste, presiuni asupra lui Eliade, scrisori, telegrame etc. Trebuie să recunoaştem că acel interviu a deschis calea recuperării lui Eliade în România. A doua întâmplare, din multe altele pe care le-am avut de-a lungul vieţii cu acest poet care avea toate însuşirile, mai puţin pe aceea de a sta locului sau, cum se zice, de a-şi vedea de treabă. Treaba lui, putem zice, era aceea de a se amesteca mereu în treburile publice. în 1976 am publicat volumul II din «Scriitori români de azi» care cuprindea şi nume ca Mircea Eliade, Petre Pandrea, Noica, Voiculescu etc., scriitori cum se spunea atunci, «cu probleme» (unii fusesera închişi, alţii erau în exil). Volumul a fost imediat oprit şi trimis la topit. La cine să apelez? M-am dus la directorul Editurii «Cartea Românească» unde apăruse cartea şi Marin Preda mi-a spus: «Mon cher, nu ştiu ce să facem cu nebunii ăştia, n-am nici o putere, nu mă ascultă nimeni, du-te şi dumneata la Păunescu, el îi cunoaşte mai bine, poate te ajută el...». Disperat, l-am căutat pe Adrian Păunescu, care a făcut ce-a făcut şi, a doua zi, m-a introdus în cabinetul lui Cornel Burtică, secretarul responsabil cu propaganda. Acesta m-a ascultat şi, până la urmă, a dat drumul cărţii. Adică a salvat-o de la topire. Acesta era stilul lui Adrian Păunescu de a nu-şi vedea de treabă… îi sunt şi azi recunoscator".
Destin
Unii s-au bucurat, alţii au răsuflat uşuraţi când ne-a părăsit. Dar cei mai mulţi ne-am întristat şi ne-am rugat cu ochii plânşi ca sufletul lui s-ajungă direct în Rai, fie şi pentru că într-o buclă de timp prozaică i-a învăţat poezie pe tinerii de-odinioară. "Nu cred că neliniştitul Adrian Păunescu îşi găseşte locul în Rai sau în Iad. Locul lui este în Purgatoriu. Aici ar avea totdeauna ceva de făcut. Între altele: să-i apere pe cei care au ajuns, pe nedrept, în Iad şi să-i certe pe cei care s-au strecurat în Rai… Eu i-aş dori ca, oriunde s-ar găsi, Adrian Păunescu – acela pe care îl ştiu eu – poetul interesat de destinul naţiei sale, poetul admirabil care a putut fi în versurile lui esenţiale, în fine, omul prietenos şi săritor la nevoie, încolţit mereu de adversari care, iată, nu şi-au putut stăpâni ura lor nici acum, când omul abia a dispărut, eu aş dori ca omul Adrian Păunescu să fie judecat drept după faptele lui bune şi după inerentele compromisuri într-un regim totalitar, iar opera lui poetică şi publicistică (Adrian Păunescu este un mare publicist în tradiţia argheziană) să fie, de asemenea, bine cântărită şi corect judecată estetic. Şi astfel numele lui să dăinuie în lumea românească pe care a iubit-o atât de mult şi aşa de patetic.
Cât despre scriitorii (mă rog, politologii, publiciştii) care îl înjură cu atâta lipsă de omenie şi civilitate în chiar ziua morţii lui, ce să spun? Spun doar atât: că aşa ceva nu se face într-o lume morală şi într-o Europă a spiritului…".
Era o uzină de performanţă
O poezie. Una singură, care să-l reprezinte. "Nu pot să vă răspund. A scris mult, era o uzină performanţă, versurile îi veneau de la sine, rimele sosesc la timp pentru a încheia un vers profetic. Multe poeme sunt admirabile. îmi amintesc azi de versurile scrise în tinereţe, de poemul dedicat lui Iuda, personajul calomniat din Biblie. Adrian Păunescu vede în el o figură tragică. Sau de poemul lui despre moartea părinţilor şi despre graba noastră de a-i uita. E memorabil", încheie prietenul de-o viaţă, Eugen Simion.
