Bătaia e ruptă din Rai, dar nu când loveşte Mama-Geea

Oricât de multă durere ar aduce un cataclism, nu poţi să nu trăieşti şi (măcar) o (fulgurantă) stare de uimire dinaintea naturii dezlănţuite. Oximoronice în esenţă, aceste două cuvinte – "tragedie" şi ­"spectacol" – pot defini ceea ce trăieşte omul aflat faţă în faţă cu dezastrele naturale sau cu urmările lor.

Uluitoarele forme pe care le-a lăsat în urmă erupţia unui vulcan, acum 650.000 de ani, sunt astăzi consi­de­ra­te una dintre cele şapte minuni na­tu­rale ale lumii. E vorba despre fantasticul, straniul relief din Parcul Na­ţio­nal Yellowstone din Sta­tele Unite ale Americii. Terase vulcanice, ghe­izere, cascade cristaline, păduri fosilizate şi cel mai mare crater vulcanic de pe planetă. Oa­me­nii plătesc ca să vizi­te­ze aceste locuri sub care mag­ma trepidează continuu, în vreme ce Ma­ma-Pă­mânt pufneşte din când în când, arun­când jeturi fierbinţi de apă – ghe­ize­rele sunt respiraţia ei, credeau ame­rindienii –; alteori se în­toa­r­ce de pe o parte pe alta, provocând cutre­mure ce ajung până la 7,5 grade pe scara Richter…

Acum o sută de mii de ani, ome­ni­rea a trecut prin Era Glaciară. Specia­liş­t­ii consideră că acest fenomen este de­zastrul natural cel mai întins ca du­rată în timp. Iar unul dintre cele mai cunoscute este erupţia Vezuviului, în anul 83 î.Hr., care a distrus două dintre bijuteriile Antichităţii, oraşele Pom­pei şi Herculanum. Povestea lor, a oameni­lor care au trăit acolo şi care au mu­rit chirciţi sub valul de lavă, e spusă astăzi zecilor de mii de vizitatori care bat cale lungă să viziteze situl arheologic.

Focul
În anul 867, în Japonia, explozia vulcanică a dinamitat, practic, o trei­me din muntele Tsurumi, care, de la 2000 m, a ajuns să măsoare doar 1374. Vulcanul este astăzi faimos pentru apele termale din staţiunea balneară Beppu şi pentru imaginea terifiantă oferită de aburii izvoarelor fierbinţi, ceea ce i-a făcut pe japonezi să descrie locul folosind cuvântul "jigokus" care s-ar traduce prin "infern". Cea mai mare erupţie din istoria planetei pare să fie însă cea a Muntelui Tambora din Indonezia, în 1815, când timp de câteva luni după eveniment s-au în­registrat doar temperaturi foarte scă­zute, în preajma a 3 grade Celsius. S-a spus atunci că Indonezia a trăit "anul fără vară". Unul dintre cei mai activi vulcani de pe planetă este Krakatau, în Ecuador, ale cărui erupţii formează sau distrug conuri muntoase ori dau naştere unor noi insule, cum s-a întâmplat în 1928. Un fenomen similar s-a petrecut însă şi acum 60 de ani, mult mai aproape de noi, în Santorini. Când vorbim de "foc", trebuie însă să avem în vedere şi incen­diile care se întind pe suprafeţe uriaşe – precum cele din 1902 când 100.000 ha din pădurea Yacolt Burn (nume predestinat: "to burn" înseamă "a arde") s-au transformat în scrum. În 2003, un ma­re incendiu a atins din nou Statele Unite, în California, dar şi Portugalia a avut de suferit din pricina incendiilor extinse. Ar fi de trecut la aceeaşi ­categorie "foc" şi pârjolul, canicula care a afectat SUA în 1999, cea care s-a întins ca o ră­su­flare de foc asupra Franţei, în 2003, precum şi anii grei de secetă din India (1942-1946; 1965-1967) sau din Etiopia şi Sudan (1984-1985) care au adus cu ei plaga foametei.

Apa
Fie că vorbim despre revărsări ale marilor fluvii sau tsunami, tragedia este de fiecare dată aceeaşi. Furia apelor loveşte şi ia, fără discernământ, case, poduri, oameni, animale… "Potopul lui Noe" se "joacă" din nou, pe arii mai restrânse sau mai largi, în alt colţ de plane­tă. Mississippi şi-a ieşit din matcă în 1927 şi America a învăţat frica de apă. În 1931, în China, a fost rândul fluviului Yangtzî. Inundaţii uriaşe s-au produs în Noua Zeelandă (1953), în Bangladesh (1991), în Moravia, Cehia, în 1997, ca şi în Bolivia, în 2002. Iar Pacificul nu s-a dovedit deloc a fi un Ocean foarte paşnic, câtă vreme devastatoarele tsunami au lovit, la rând, insule şi continente. Oceanul Indian şi-a cerut şi el tributul de moarte. Japonia şi Indonezia sunt, de departe, cele mai afectate ţări de producerea acestui fenomen natural, tragediile cele mai mari având loc în 2011 (chiar acum!), respectiv în 2006.

Vântul
Huricane (uragane), cicloane, tornade, furtuni de zăpadă sau de nisip. Zeul Eol nu e nici el un stăpân prea blând. Înainte de huricanul Katrina (2005), cel mai puternic fenomen de acest fel s-a înregistrat în anul 1900, când oraşul Galveston, din Texas, a fost pur şi simplu şters de pe faţa pământului. Era cel mai important cataclism natural cu care se confruntau Statele Unite în toată istoria lor de până atunci. Dându-şi seama că nu sunt deloc pregătiţi pentru evenimente de acest fel, americanii au înfiinţat, câteva luni mai târziu, U.S. Weather Bureau, o instituţie care a primit drept atribuţii previzionarea şi urmărirea fenomenelor naturale capabile să provoace astfel de dezastre. Tot în America au avut loc cea mai mare furtună de zăpadă (în 1922) şi cea mai mare furtună de nisip (în 1935). Vrând parcă să sublinieze "naturelul schimbător" al acestor fenomene meteorologice, oamenii le-au bo­tezat cu nume de femei: Lili, Isabel, Frances, Jeanne, Katrina. Apoi, ca să nu fie acuzaţi de... discriminare, au început să le dea şi nume bărbăteşti: Georges, Ivan, Dennis.

Pământul
Mama-Geea pare să fie însă cel mai contradictoriu "personaj" al piesei noastre. E când protectoare – sânul la care găsim adăpost –, când pornită să ne pedepsească pentru toate vinile noastre. O fi bătaia ruptă din Rai, dar când o aplică Mama-Pământ ea dezlănţuie Iadul. Cutremurele sunt de departe cele mai multe şi cele mai grele încercări prin care trec natura şi omul. Uneori, ele au consecinţe devastatoare asupra lumii în care trăim. N-avem nevoie de o retrospectivă pentru a înţelege care e gravitatea acestui fenomen. Este suficient să ne amintim ce s-a întâmplat în 2010 în Chile, ce se petrece acum, în 2011, în Japonia. Să spunem doar că între cele peste 60 de cutremure care intră în to­pul 100 al celor mai mari dezastre naturale din toate timpurile (din păcate) un loc şi-a găsit şi România, cu tragicul eveniment din martie 1977.