Biblioteca zaharisită

Ştiu, voi fi acuzată de subiectivism. În regulă, recunosc dintru început, sunt extrem de subiectivă. Iubesc cărţile. Aş putea trăi fără multe pe lumea asta, fără telefon mobil, fără calculator, fără televizor, dar n-aş supravieţui fără cărţi. Mereu am în geantă câte o carte (avantajul pietonului care transformă călătoria cu metroul în prilej pentru lectură). Când intru în casa sau în biroul cuiva, caut imediat cu ochii biblioteca. Ea spune despre acel om mai multe decât tot ce ar încerca personajul să arate în poza publică. Cartea tipărită a fost dintotdeauna şi va rămâne ghidul meu în viaţă. Prin urmare, sunt mai mult decât implicată afectiv atunci când vine vorba despre ea.

Chiar şi într-o reclamă. Mai ales dacă reclama e făcută de oameni fără nicio aplecare către carte. Am trecut cu vederea spoturile publicitare în care o voce de nazi te obligă (nu te îndeamnă) să cumperi nu ştiu care titlu (pentru că altfel, ce? Îmi trimiţi mascaţii la uşă?). Şi peste reclama în care se propovăduieşte schimbarea în bine a cotorului (cărţii!), ca şi cum, băi, profanilor ce sunteţi!, nu conţinutul, ci cotorul face cartea, aşa cum, fireşte, haina îl face pe om. Am zis treacă de la mine şi atunci când, natural în marketingul unei case de modă, se promovau „cărţile învelite în piele ecologică şi cu ilustraţii la fiecare (fix) 100 de pagini” (stereotipia e pentru tine, pielea e pentru ne­vastă, şi ilustraţiile pentru ăla micu’, să coloreze şi el...). Dar oricât de tolerantă aş fi (şi cică nu-s!), nu pot trece peste reclama cu biblioteca zaharisită.

V-o descriu, pe scurt: un apartament de bloc în care locuieşte o fa­milie „middle class”. Ea toacă ceva mărunt pe fundul de lemn din bucătărie (ce naibii putea să facă într-o reclamă românească o femeie? Să citească o carte, de pildă?!), iar el se învârte prin casă. Sună cineva la uşă. Cu o doleanţă. „Vecine, n-ai să-mi dai şi mie nişte zahăr?”. Aha, e mica într-ajutorare la nivel de palier, între oameni care relaţionează: n-ai o şurubelniţă în stea? Mă împrumuţi cu o pâine? Îmi dai nişte zahăr? Ca la români. Vecinul cu biblioteca nu empatizează însă cu acest tip de socializare şi răspunde cererii cu o afirmaţie idioată: „n-am, îndulcesc cu miere”. åla care venise după zahăr nu apucă să profite de informaţie, să zică, adică, „Bine, atunci dă-mi nişte miere”, pentru că privirea îi cade pe biblioteca din sufragerie (unde n-o să aflăm niciodată cu ce prilej au intrat cei doi, dat fiind că zgârcitul n-avea chef de musafir). Şi se uită cerşetorul de zahăr la rafturile pline de cărţi învelite în piele ecologică, cu ilustraţii la fiecare 100 de pagini (asta el n-are de unde s-o ştie şi nici n-o s-o afle), cotor lângă cotor, identice, ca nişte cărămizi la temelia culturii.

Scoate o carte şi-i rămâne ăluia biblioteca ştirbă. Proprietarul e în pragul unei angine. „Nu mi-o împrumuţi şi mie?”, încearcă musafirul. Deci, omul chiar îşi dorea să citească, renunţase şi la zahăr, şi la miere, şi avea privirea unui copil ce-i scrie lu’ Moş Crăciun... Împrumută-i cartea, împrumută-i-o! „Nu vrei mai bine nişte zahăr?”, îi răspunde chitrosul proprietar de bibliotecă, smulgându-i cartea din mâini. Urmează sloganul reclamei. Şi rămâne durerea în sufletul telespectatorului. De ce nu i-a împrumutat, frate, cartea, îşi ţinea economiile în ea? Îi era teamă că pleacă ăla la muncă în Spania şi nu i-o mai aduce? Nţ, îşi descompleta, temporar, colecţia...

Practica a demonstreat că cele mai bune cărţi sunt cele care se împrumută altora. Aşa cum fantele de Dorobanţi se etalează cu maşina, iar piţipoancele – cu silicoanele, cei care au cărţi bune se dau „mari”, împrumutându-le. „Grandomania” începe cu „am citit o carte tare!”. „De cine e?”. „De X-ulescu”. „Nu mi-o împrumuţi şi mie”. Acuma, sincer, n-ai fi idiot să răspunzi cu „Nu mai bine vrei nişte zahăr”?

Data viitoare vorbim, dacă avem semnal, despre Maximia.