Biserica fără sat

QUO VADIS, DOMINE? ● Ca să se închine şi să-şi ducă mortul la groapă, enoriaşii merg 6 km pe jos
Arar, duminica sau de sărbători, 5-6 oameni îi mai calcă pragul. De voie, de nevoie, tot în aceste zile preotul îşi pune anteriile şi vine la program. În rest, e linişte. Cîte o turmă de oi mai paşte iarba grasă din jurul gardului de sîrmă. Sfinţii de pe ziduri au orbit. Igrasia şi fumul lumînărilor le-a măcinat chipul, întunecîndu-le vederea. Din lanul de grîu de alături, ciorile croncănesc gros, a pustiu. În rest, e linişte...

QUO VADIS, DOMINE? ● Ca să se închine şi să-şi ducă mortul la groapă, enoriaşii merg 6 km pe jos
Arar, duminica sau de sărbători, 5-6 oameni îi mai calcă pragul. De voie, de nevoie, tot în aceste zile preotul îşi pune anteriile şi vine la program. În rest, e linişte. Cîte o turmă de oi mai paşte iarba grasă din jurul gardului de sîrmă. Sfinţii de pe ziduri au orbit. Igrasia şi fumul lumînărilor le-a măcinat chipul, întunecîndu-le vederea. Din lanul de grîu de alături, ciorile croncănesc gros, a pustiu. În rest, e linişte...

Înecată în holdele de grîu şi rapiţă, turla bisericii abia se vede din drumul pietruit ce duce în satul Valea Plesnei. Doar cînd te apropii, un pîlc de pomi o creionează mai bine. Aparţinînd satului menţionat şi implicit comunei Gurbăneşti, judeţul Călăraşi, Casa Domnului e pe cale să-şi zăvorască uşile cu lacăt greu. Cucernic, drumurile oamenilor nu mai trec pe aici. Poate numai cînd ies la munca ogoarelor. La o depărtare de 3 km, satul îşi ridică un lăcaş nou, din lemn. Îmbătrîniţi, oamenii s-au săturat, sau pur şi simplu nu mai pot, să bată 6 km dus-întors ca să asculte Sfînta Evanghelie. Se ştie că biserica a fost construită de un boier, Iulică Mănescu, în anul 1911. În fapt, aceasta a aparţinut satului Ciofliceni, acum ras din temelii. Loviţi constant de ape, de neajunsuri şi de proiectul comuniştilor de a face un canal care să lege Dunărea de Cernica, prin anii ’80, aceştia şi-au dărîmat casele, şi-au luat acareturile şi s-au risipit care-încotro. Pe marginea bălţii, aflate în spatele bisericii de care vorbim, din fosta vatră a satului nu se mai vede decît o moviliţă de pămînt pierdută în iarbă. Cimitirul pus pe coasta dealului rămîne ca o ultimă şi firavă amintire a fostei aşezări. Morţii au fost uitaţi, din crucile cioplite în piatră au mai rămas cîteva cioturi, iar flori şi lumînări aprinse n-au mai fost puse aici de zeci de ani. Printre mormintele de mult bătătorite, oile pasc iarba suculentă, mult sporită de îngrăşămîntul natural de dedesubt.

CANALUL DUNĂRE-BUCUREŞTI. La vizita sa, Papa Ioan-Paul al II-lea spunea ca România este "Grădina Maicii Domnului". Nu se ştie ce l-o fi determinat pe Prea-Fericit să spună asta, că Sfinţia Sa n-a apucat să vadă decît clădirile şi asfaltul Bucureştiului. I-or fi şoptit Îngerii... Cert e că, la început de vară, Valea Plesnei este un colţ viu al acestei definite grădini. Casele, cam 170 de familii, par rătăcite în noianul de verdeaţă înconjurător. Pomi fructiferi, salcîmi, viţă-de-vie, totul pare o junglă domestică în care oamenii respiră ozonat şi se mişcă natural. Nea Gheorghe Păduraru, cel la care am ajuns, la cei 75 de ani trecuţi, e la fel de "verde". Guraliv, nevoie mare, ne-a povestit istoricul bisericii, al oamenilor şi al satelor din jur: "În 1911, cînd a construit biserica pentru satul Ciofliceni, boierul Mănescu avea moşia Armanu. Ciofliceni a fost mai vechi ca Valea Plesnei. Oamenii din Ciofliceni au plecat ba că erau săraci, ba că n-aveau cum să-şi bage lumină, ba că erau departe de CAP-ul de la Gurbăneşti, ba că venea canalul peste ei. Că Ceauşescu voia să facă un canal de la Dunăre la Cernica. L-au început după ce au plecat ei, l-au abandonat după aia, da’ canalul e săpat. A fost bun pentru irigaţii".

BISERICI ÎNECATE. "Biserica din cîmp, gata!, săraca, e aproape dusă. Trebuie schimbate geamurile, trebuie uşile schimbate, din nou zugrăvită, din nou pictată. Însă Marin Ivan, un nepot de-al meu, a vorbit la Patriarhie, la Slobozia, să facă chilii în jurul ei şi s-o facă schit de călugări. Păcat... că din 1911 s-a oficiat în ea fără întrerupere, mulţi popi au slujit aici şi mulţi au plecat. Acu’ la ea vin numai cei din Valea Plesnei (care mai vin!), că ălora din Gurbăneşti le-a făcut biserică pe deal. Şi Gurbăneştii a avut una în vale, dar dacă a venit canalul au dărîmat-o. Au băgat deţinuţii, au dezvelit-o, au pus-o la pămînt şi au făcut alta sus, pe deal. La fel s-a întîmplat, prin 1985, şi cu satul Codreni. S-au împrăştiat oamenii ca potîrnichile, ba pe la Fundulea, ba la Săruleşti, ba la Gurbăneşti. Biserica de acolo nu se mai vede, că este sub ape. Numai cînd e secetă şi mai scade iazul, se vede tula la jumătate." Glasul lui nea Gheorghe n-avea ecou, căci se învîrtea între pereţii unei case anemice, ce amintea versurile lui Arghezi: "Doamne, fă-i bordei sub soare/Într-un colţ de ţară veche...". Şi rătăciţi păream într-un colţ de lume uitat parcă de timp şi civilizaţie.

CRUCEA DE PIATRĂ. Înconjurată cu plasă din sîrmă, biserica pare tristă şi însingurată, chiar dacă soarele o învăluie în lumină pe toată durata zilei. Poate simte c-o paşte uitarea... Căci sînt mînăstiri în Moldova sau în Oltenia de sub munte care, izolate fiind, fără ţipenie de om în jur, parcă rîd sub văzduhurile senine. Măcar în curte, ascunse printre frunzele pomilor, păsările ciripesc vesel, mai alungînd urîtul din jur. La concurenţă, broaştele din balta din vale au concert permanent mult amplificat la matineu şi la asfinţit. Trei nuci groşi umbresc uşa de la intrare, care nu depăşeşte mult statul unui om. Nu are pictură exterioară şi nici alte decoraţiuni, în afara unui brîu simplu împletit la baza turlei. În iarba înaltă din curte, paradis al gîzelor şi al şopîrlelor, se înalţă o cruce albă, cioplită în piatră şi încrustată cu litere slavoneşti, abia vizibile, tocite de vînturi şi ploi. Nimeni nu ştie ce e scris acolo, dar nici nu s-a obosit vreodată cineva să afle. Cu toate astea, de o parte şi de alta a crucii, oamenii puseseră borcane cu flori de cîmp şi aprinseseră lumînări, ca la mormîntul unui erou necunoscut. Rîzînd, un sătean îi ridică în braţe "acoperişul" demontabil. Toţi se amuză şi încep să sporovăiască precipitat cum au stat ei în jurul crucii cu inimile împietrite de emoţie cînd au constatat că partea de sus se poate scoate. Cum şi-au făcut tot felul de socoteli, că ce fac dacă găsesc o comoară dedesubt? O împart, n-o împart; o declară, n-o declară... Măcar ceva bani de aur de-ar fi puşi acolo... N-au găsit însă decît cîţiva viermişori cu multe picioruşe ce-şi făcuseră reşedinţa de vară mai la răcoare.

SINGURĂTATEA SFINŢILOR. Am intrat în biserică o dată cu preotul Cotu Emil, cel care ţine slujbele aici. Un aer jilav şi stătut ne-a izbit imediat. Prin cele patru ferestre mici soarele intra compact, nedifuz, ca şi cum ai proiecta în noapte lumina unei lanterne. Vreo 10 muşte valsau în lumina gălbuie, nestingherite de prezenţa noastră. Cîteva preşuri pe jos şi cîteva prosoape subţiri aninate la icoane. Asta era "lada de zestre" a sfîntului lăcaş. Parcă de jenă că sînt atît de rar vizitaţi, sfinţii se topiseră în pereţi de ruşine. Fumul lumînărilor şi năclăiala igrasiei le şterseseră urmele şi numele, cîndva scrise cu litere aurii. Drept e că, în biserica fără sfinţi, nici oamenii nu mai dădeau ghes să ridice rugi sau imnuri de slavă către Cel Sfînt. Uitată de toţi, Casa Domnului se pustieşte cu fiecare zi ce trece. Bătrîni, bolnavi, neputincioşi sau sătui de drumul lung, oamenii locului abia aşteaptă să se termine cea nouă din sat. "Cînd am venit acum cinci ani, biserica n-avea gard şi nici clopotniţă. La slujbele de duminică participă numai 5-6 credincioşi, majoritatea fiind femei, însă la sărbătorile mai importante ajung ceva mai mulţi. Pe 8 septembrie se va sfinţi biserica nouă din sat. Pe asta o s-o întreţinem noi. O să mai ţinem slujbe aici la hramul ei, la Sfîntul Ioan Botezătorul, şi poate la sărbătorile mai importante", spune preotul. Neconvingător, glasul n-avea reverberaţie nici între cele patru ziduri, nici dincolo de ele, nici în cerurile înalte. Toţi ştiau că nepăsarea oamenilor şi indiferenţa timpului o vor roade încet, ştergînd-o de pe faţa pămîntului. Suverane vor rămîne numai orăcăitul  broaştelor şi croncănitul ciorilor. În rest, va fi o linişte de îngeri uitaţi. Doamne, miluieşte...