Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trei judeţe se inghesuie pe o bucată de pod pe care cei ai locului o numesc "graniţă". E Brateşul unguresc, unul din cătunele Romăniei in care oamenii parcă ating mai abitir cerul cu măna. Aici n-a ars niciodată vreun bec electric. Vreo 30 de suflete privesc trecerea timpului fără a ţine cont de ceasul din perete. Nici de lumină, căci in afară de rarele momente in care aprind lampa cu gaz, doar focul din sobă şi stelele le ţin de urăt in noapte.
Trei judeţe se inghesuie pe o bucată de pod pe care cei ai locului o numesc "graniţă". E Brateşul unguresc, unul din cătunele Romăniei in care oamenii parcă ating mai abitir cerul cu măna. Aici n-a ars niciodată vreun bec electric. Vreo 30 de suflete privesc trecerea timpului fără a ţine cont de ceasul din perete. Nici de lumină, căci in afară de rarele momente in care aprind lampa cu gaz, doar focul din sobă şi stelele le ţin de urăt in noapte.
Din Brateşul romănesc, cum zic sătenii de la poale, şi pănă sus, pe munte, unde se deschide pajişte largă intre creste, urci cu greu 17 kilometri de drum forestier printre hărtoape şi hăţişuri. Aici, Ardealul dă măna cu Moldova şi trei judeţe se intretaie la confluenţa a două răuri din care se naşte altul mai mare. Fluturul din partea Bacăului se uneşte cu Brătişelul ce vine din Harghita şi spre Neamţ formează Bobeica. Am ajuns tocmai la primenitul luminii, cănd cei statornici tărămului uitat de lume se pregătesc să-şi aprindă lămpile de lăngă laviţă.
INTERESUL POARTĂ FESUL. Cel mai cunoscut personaj al locului e, fără indoială, baciul Ioan Crăciun, zis Nelu, şi, deşi pare că pe aici nu calcă picior de om, la stănă sa, aflată in vărful muntelui, au urcat pănă şi belgienii. De fapt, mai toţi care au ajuns pe aici să admire peisajul şi-au găsit ospeţie binecuvăntată in casa lui. Nu că ar avea bănet sau că nu i-ar plăcea liniştea familiei sale, dar obligaţia o cere. De cănd primarul din Tarcău s-a găndit că e o zonă cu potenţial turistic, că le-ar şade bine oamenilor să aibă drum pietruit şi lumină, a cumpărat stăna. Ba chiar şi-a inălţat o cabană mult mai sus de nea Nelu, intre brazi. Oamenii locului nu ştiu să fie stăna lui şi nici să le fi adus chiar azi provizii, după cum se laudă primarul. Dar, zic ei, acum inţeleg de ce urcă el atăt de des cu Jeep-ul sus, la munte. Cei care au venit in zonă, de pe la ziare, au fost conduşi in bătătura baciului, la indrumarea primarului, căci de aici, zice el, se vede cel mai bine cum e să trăieşti in munţi. Te omeneşte, iţi oferă o masă cu tochită şi, dacă ai noroc, nişte schinduc, un rachiu tare, afrodiziac, din rădăcină de copac, din care cică beau călugării.
Din poveştile baciului şugubăţ oamenii cunosc Brateşul unguresc drept "cătunul lupilor", dar, aşa cum aveau să confirme unii şi alţii, mai apoi insuşi nea Nelu, pe aici nu prea vin lupii. Uneori mai coboară urşii şi pentru ei mai păstrează puşca de vănătoare prinsă, pe după o şubă de lănă, lăngă peretele de la stănă.
BACIUL NELU ŞI CERCETAŞII BELGIENI. Nea Nelu e om vrednic şi uns cu toate alifiile, nu prea il poţi intoarce pe degete. Aici, in munţi, ştie că pentru a ingriji de cele două fete ii trebuie bani. Afacerea cu primarul merge bine, mai ales că foloseşte cheag adus din Germania, şi brănza iese europeană, mai bună şi la preţ, şi la gust. Tata l-a ţinut numai la stănă şi zice că are "două clase mai mult ca trenuâ, numai vacile am ştiut să mi le număr, să socot", incolo ce o vrea Dumnezeu să se aleagă de copii. Cea mare face liceul in Piatra-Neamţ, la turism, şi are mare incredere in reuşita ei, dar asta mică, năzdrăvana Ionela, la doar 4 ani, i-a şi zis zilele trecute că ea vrea să işi cumpere un taxi şi să plece in Belgia.
In urmă cu un an, primarul a urcat sus, la stănă, un grup de 32 de belgieni cercetaşi. "Lor le plăcea, nu conta că nu era lumină. Au stat aici, in cort. Am tăiat cărlani, i-am dus la făn, cărau cu braţul şi erau spini, dar şi aşa o pus măna, nu o contat", spune nea Nelu, stănd ţanţoş, cu pieptul inainte deasupra tuturor, pe banca din faţa stănii.
Ionela fuge de colo-colo, pare ruşinoasă, dar tatăl o dă de gol. Ştie că după ce plecăm nu o să-i mai tacă gura cănd va incepe a povesti in detaliu tot ce au zis musafirii. La fel a făcut şi azi, cănd a luat-o la păşune, cu vacile. "Să vezi disară pănă ce mulgem vacile ce incepe a vorbi. Cănd am vinit nu m-o mai lăsat să vorbesc. Zice: «Taci!». Şi ii povestea măâsii cum se imprăştiau vacile, cum veneau una la alta." Baciul ştie că de amu se face vremea şi trebuie să o dea la grădiniţă, jos, in vale, la Tarcău, şi, chiar de visează la Belgia, baciul i-a spus duios că trebuie să inveţe carte, "să faci şcoala de şoferi şi atunci iţi cumpără tata, dacă o mai ţinea lumea asta, mai avem jiti, cum om mai putea".
PODUL SFINTEI TREIMI. In munţi e doar o singură politică, a traiului armonios cu natura. Nimic nu mai contează şi chiar dacă ceasul prins in perete al baciului arată ora exactă, el funcţionează cu şaizeci de clipe in urmă, după mersul soarelui, şi "limba" animalelor din bătătură. Necazul nu e cănd pică vreun demnitar, ci cănd peste casă se abate vreo pagubă. Mai deunăzi "ne-o pierit şi nouă un porc. Sara nu o avut niâca şi, cănd imi zice fimeia că avem o pagubă, mă găndeam că o fi murit vreun pui, daâ cănd colo, era un porc".
Povestea stănii e ruptă de restul aşezării, e parcă din altă realitate sau poate dintr-un film turnat in creierii munţilor, in care există, ca peste tot, unul mai bogat, ce stă sus, şi alţii mai săraci, ce-şi duc traiul un pic mai de vale, parcă cocoşaţi de spate. Brateşul unguresc işi spune povestea singurătăţii de-abia de la pod in jos, unde trei judeţe se fac surori, şi trei case mai la drum se imprăştie in trei puncte cardinale, ca-n Sfănta Treime.
BĂTRĂNUL ŞI GEMENELE. Inspre Neamţ a moştenit bătrănul Dumitru Turnea casa din moşi, strămoşi. Stă peste podeţul ce desparte Bobeica de graniţă şi, de la 4 ani, de cănd l-a adus tătăne-su din satul Ticoş, aici şi-a trăit viaţa, ingrijind de oi, cum l-am găsit şi azi. Singur, vorbind cu "gemenele", cum le-a botezat el pe cele două mioare, una brună şi alta blondă. E văduv de prin â97, cănd şi-a dus soţia in cimitirul de peste deal, aproape de unde se trage. S-au şi cunoscut pe cănd el era flăcău şi cutreierau impreună dealurile din Ticolş. Apoi s-a găndit, după ce l-au luat in armată, că bine i-ar prinde să se aşeze la casa lui, ce-i drept departe de lume, aici, in hău, unde avea bruma de pamănt. Soţia l-a urmat, că aşa i-a fost meseria, să se supună şi să asculte. Au făcut doi copii şi are şi nepoti. Au venit pe la el chiar zilele trecute, n-au stat mult, s-au bălăcit aici, la rău, le plăcea că era soare, dar s-au plictisit repede şi au plecat. "Păi cum să nu plece, ce pot să le dau eu?", zice bătrănul, apăsănd butonul de radio. Bateriile incă sunt bune, zice că-l ţin un an. Ascultă rar ce se intămplă prin lume, chiar azi ştie că a fost o inmormăntare, dar nu-şi mai aminteşte bine cine o fi murit, parcă "unu zicea, Piti-piti⦠ceva". La vot a fost, dar mai demult, e greu să coboare pănă in sat, că doar nu mai e ca pe vremea cănd mergea la şcoală peste deal şi făcea 40 de kilometri in două ore. Trăieşte din bruma de pensie pe care nu o vede la ochi. In fiecare lună coboară băiatul să o ia şi ii aduce ce are nevoie. Dar şi copiii sunt ocupaţi, au de străns fănul, nu prea mai trec pe la el. "De acuâ a fost fata mea şi mi-a făcut curat aici", spune nea Turnea, care promite că va păstra casa ingrijită un an de acum incolo.
CU INIMA PE DREAPTA. Se lasă seara peste Brateş, şi Gheorghe Crăciun işi coboară copiii de la făn acasă. Mănă calul incet, de la deal la vale, inspre Bacău, căci acolo ii e partea. Despre soţia lui vecinii spun că ar avea inima pe dreapta şi că mult necaz mai indură. Mihai, băiatul ăl mare, de 13 ani, o zbugheşte in pădure să culeagă fragi pănă ce mama pregăteşte măncarea la căldura focului din sobă. Ioana e mezina, cu doar un an mai mică. Ea stă pe lăngă tătăne-su şi, impreună cu unchiul venit de pe apa Tazlăului de mai bine de jumătate de an aici, in munţi, deapănă poveşti de la şcoală. Gheorghe i-a trimis să inveţe carte in sat, in Brateş, unde stau in gazdă, fiecare in altă parte, că se "impung şi se bat", cum sunt copiii. Le-a spus el odată că, dacă nu invaţă, "dacă nu le merge cerebeluâ, aici rămăn, cu găinile". Ionela răde, ştie ea bine că tatăl nu prea e mulţumit de ce treabă fac ei la şcoală, că uneori nu invaţă aşa cum ar trebui. In curte se aud ştirile la aparat, insă radioul adevărat sunt copiii, apucă a spune mama, care nu-şi vede capul de trebi. Cu doi copii, să-i ţii in şcoală e greu, acum, cănd nici vitele nu ţi le mai cumpără nimeni şi, pănă la Neamţ, să mergi cu ele, trebuie să te rogi de unuâ, de altul, să te ajute cu transportul.
RACHIUL UNGURESC. In Brateşul unguresc oamenii vorbesc mai degrabă cu animalele din curte decăt intre ei. Dacă nu se inrudesc, ca să mai treacă unii pe la alţii, rar ii vezi pe la vecini. Elisabeta Andrasz e vădit curioasă şi-şi arată chipul de sub perdeaua bordeiului in care locuieşte. Şi ea e văduvă de căţiva ani, şi cei care o ştiu, de pe aici, ne spun că nu vorbeşte romăneşte, că doar ceangăiasca ei, atăt cunoaşte. Şi mai apoi zic că i-ar prinde bine să se ia cu moşul Turnea, că şi el tot singur e. Femeia insă nu-i ia in seamă pe cei care se ţin de şotii. De cănd s-a făcut mănăstirea de jos, mănăstire de călugări, ea şi-a găsit liniştea la Dumnezeu şi, in pustietatea asta, tot ce-şi doreşte e sănătate, "poţi să ai de toate, că tot degeaba e".
Pe masa de lăngă laviţă, in dreptul lămpii aprinse, stau căţiva boghi de fasole. Zice că a tot bătut-o la cap o nepoată, dar că nu vrea să mai dea, că e păcat mare de tot, dar, adaugă ea, "şi aşa zic una şi fac alta". Chiar azi spune că a trecut pe la ea unul din băieţi, cel care a rămas in locurile astea, mai la deal, acolo unde se vede şura, şi a intrebat-o ca de obicei ce să-i aducă. "Să-ţi aduc ceva bun, mamăâ¦", zice el, dar ea, auzindu-l, s-a găndit un pic şi, dacă tot s-a dus de vale, i-a zis: "Ce să-mi aduci ceva bun? Un pahar de rachiu. Eu cu ciocolata nu sunt invăţată", spune Elisabeta.
Ar pune acum să facă o cafea pe plita in care sfărăie un braţ de lemne, căci fără intăritorul dulce-amărui nu prea se poate. Prima oară cănd a băut cafea a fost in â44, pe cănd era incă domnişoară acasă, la părinţi, şi mama i-a pregătit-o cu lapte, ca să o mănănce cu păine. Acum nu e dimineaţă cănd să nu bea o cafea, "nu mă pot urni din pat", spune bătrăna, care trăieşte doar din pensie. Pe lăngă casa sa nu creşte nici un animal, nimic, totul e pustiu in jur şi uneori mai merge la nora de pe deal şi o mai ajută la făn, ca să nu se plictisească. Alteori aprinde candela şi mai face căteva rugăciuni sau impleteşte, cum impletise mai deunăzi mulţi ciorapi pentru mănăstirea de la Bistriţa, acolo unde stă alt copil de-al ei. De cănd a venit in Brateş a lucrat 40 de ani impreună cu soţul la forestieră, in pădure, şi doar aşa, prin muncă, şi-a dat la şcoală cei şase copii. Mai toţi au carte, i-a ţinut cu lemne şi, de pe urma vitelor, prin şcoli in satul vecin, din Harghita, şi mai apoi la Miercurea Ciuc. Drept răsplată, iernile şi le petrece la Oneşti, la una dintre fete. Dar nu-i place de fel acolo, intre pereţii ăia, la etajul opt, intr-un bloc gri. Nici nu-i vine să iasă din casă, nici măcar pănă la biserică, şi aşteaptă cu nerăbdare să-i dea drumul să plece in pustietate, la casa sa. La oraş, lumea o sperie. Mai ales cumnatul. "Eu sunt catolică şi nu ştiu căţi sfinţi are in cer, d-apăi acela i-a strigat pe toţi, de am crezut că aicea trăsneşte trăsnitul peste noi". Aşezăndu-se pe-un ciot de brad, bătrăna priveşte in zare, chipul i se luminează, se uită fără a saluta la nea Turnea, ieşit pe prispa casei, de curios, şi rosteşte ca intr-o zicere a tuturor: "Ce bine ar fi fost dacă era lumină".
Din Brateşul romănesc, cum zic sătenii de la poale, şi pănă sus, pe munte, unde se deschide pajişte largă intre creste, urci cu greu 17 kilometri de drum forestier printre hărtoape şi hăţişuri. Aici, Ardealul dă măna cu Moldova şi trei judeţe se intretaie la confluenţa a două răuri din care se naşte altul mai mare. Fluturul din partea Bacăului se uneşte cu Brătişelul ce vine din Harghita şi spre Neamţ formează Bobeica. Am ajuns tocmai la primenitul luminii, cănd cei statornici tărămului uitat de lume se pregătesc să-şi aprindă lămpile de lăngă laviţă.
INTERESUL POARTĂ FESUL. Cel mai cunoscut personaj al locului e, fără indoială, baciul Ioan Crăciun, zis Nelu, şi, deşi pare că pe aici nu calcă picior de om, la stănă sa, aflată in vărful muntelui, au urcat pănă şi belgienii. De fapt, mai toţi care au ajuns pe aici să admire peisajul şi-au găsit ospeţie binecuvăntată in casa lui. Nu că ar avea bănet sau că nu i-ar plăcea liniştea familiei sale, dar obligaţia o cere. De cănd primarul din Tarcău s-a găndit că e o zonă cu potenţial turistic, că le-ar şade bine oamenilor să aibă drum pietruit şi lumină, a cumpărat stăna. Ba chiar şi-a inălţat o cabană mult mai sus de nea Nelu, intre brazi. Oamenii locului nu ştiu să fie stăna lui şi nici să le fi adus chiar azi provizii, după cum se laudă primarul. Dar, zic ei, acum inţeleg de ce urcă el atăt de des cu Jeep-ul sus, la munte. Cei care au venit in zonă, de pe la ziare, au fost conduşi in bătătura baciului, la indrumarea primarului, căci de aici, zice el, se vede cel mai bine cum e să trăieşti in munţi. Te omeneşte, iţi oferă o masă cu tochită şi, dacă ai noroc, nişte schinduc, un rachiu tare, afrodiziac, din rădăcină de copac, din care cică beau călugării.
Din poveştile baciului şugubăţ oamenii cunosc Brateşul unguresc drept "cătunul lupilor", dar, aşa cum aveau să confirme unii şi alţii, mai apoi insuşi nea Nelu, pe aici nu prea vin lupii. Uneori mai coboară urşii şi pentru ei mai păstrează puşca de vănătoare prinsă, pe după o şubă de lănă, lăngă peretele de la stănă.
BACIUL NELU ŞI CERCETAŞII BELGIENI. Nea Nelu e om vrednic şi uns cu toate alifiile, nu prea il poţi intoarce pe degete. Aici, in munţi, ştie că pentru a ingriji de cele două fete ii trebuie bani. Afacerea cu primarul merge bine, mai ales că foloseşte cheag adus din Germania, şi brănza iese europeană, mai bună şi la preţ, şi la gust. Tata l-a ţinut numai la stănă şi zice că are "două clase mai mult ca trenuâ, numai vacile am ştiut să mi le număr, să socot", incolo ce o vrea Dumnezeu să se aleagă de copii. Cea mare face liceul in Piatra-Neamţ, la turism, şi are mare incredere in reuşita ei, dar asta mică, năzdrăvana Ionela, la doar 4 ani, i-a şi zis zilele trecute că ea vrea să işi cumpere un taxi şi să plece in Belgia.
In urmă cu un an, primarul a urcat sus, la stănă, un grup de 32 de belgieni cercetaşi. "Lor le plăcea, nu conta că nu era lumină. Au stat aici, in cort. Am tăiat cărlani, i-am dus la făn, cărau cu braţul şi erau spini, dar şi aşa o pus măna, nu o contat", spune nea Nelu, stănd ţanţoş, cu pieptul inainte deasupra tuturor, pe banca din faţa stănii.
Ionela fuge de colo-colo, pare ruşinoasă, dar tatăl o dă de gol. Ştie că după ce plecăm nu o să-i mai tacă gura cănd va incepe a povesti in detaliu tot ce au zis musafirii. La fel a făcut şi azi, cănd a luat-o la păşune, cu vacile. "Să vezi disară pănă ce mulgem vacile ce incepe a vorbi. Cănd am vinit nu m-o mai lăsat să vorbesc. Zice: «Taci!». Şi ii povestea măâsii cum se imprăştiau vacile, cum veneau una la alta." Baciul ştie că de amu se face vremea şi trebuie să o dea la grădiniţă, jos, in vale, la Tarcău, şi, chiar de visează la Belgia, baciul i-a spus duios că trebuie să inveţe carte, "să faci şcoala de şoferi şi atunci iţi cumpără tata, dacă o mai ţinea lumea asta, mai avem jiti, cum om mai putea".
PODUL SFINTEI TREIMI. In munţi e doar o singură politică, a traiului armonios cu natura. Nimic nu mai contează şi chiar dacă ceasul prins in perete al baciului arată ora exactă, el funcţionează cu şaizeci de clipe in urmă, după mersul soarelui, şi "limba" animalelor din bătătură. Necazul nu e cănd pică vreun demnitar, ci cănd peste casă se abate vreo pagubă. Mai deunăzi "ne-o pierit şi nouă un porc. Sara nu o avut niâca şi, cănd imi zice fimeia că avem o pagubă, mă găndeam că o fi murit vreun pui, daâ cănd colo, era un porc".
Povestea stănii e ruptă de restul aşezării, e parcă din altă realitate sau poate dintr-un film turnat in creierii munţilor, in care există, ca peste tot, unul mai bogat, ce stă sus, şi alţii mai săraci, ce-şi duc traiul un pic mai de vale, parcă cocoşaţi de spate. Brateşul unguresc işi spune povestea singurătăţii de-abia de la pod in jos, unde trei judeţe se fac surori, şi trei case mai la drum se imprăştie in trei puncte cardinale, ca-n Sfănta Treime.
BĂTRĂNUL ŞI GEMENELE. Inspre Neamţ a moştenit bătrănul Dumitru Turnea casa din moşi, strămoşi. Stă peste podeţul ce desparte Bobeica de graniţă şi, de la 4 ani, de cănd l-a adus tătăne-su din satul Ticoş, aici şi-a trăit viaţa, ingrijind de oi, cum l-am găsit şi azi. Singur, vorbind cu "gemenele", cum le-a botezat el pe cele două mioare, una brună şi alta blondă. E văduv de prin â97, cănd şi-a dus soţia in cimitirul de peste deal, aproape de unde se trage. S-au şi cunoscut pe cănd el era flăcău şi cutreierau impreună dealurile din Ticolş. Apoi s-a găndit, după ce l-au luat in armată, că bine i-ar prinde să se aşeze la casa lui, ce-i drept departe de lume, aici, in hău, unde avea bruma de pamănt. Soţia l-a urmat, că aşa i-a fost meseria, să se supună şi să asculte. Au făcut doi copii şi are şi nepoti. Au venit pe la el chiar zilele trecute, n-au stat mult, s-au bălăcit aici, la rău, le plăcea că era soare, dar s-au plictisit repede şi au plecat. "Păi cum să nu plece, ce pot să le dau eu?", zice bătrănul, apăsănd butonul de radio. Bateriile incă sunt bune, zice că-l ţin un an. Ascultă rar ce se intămplă prin lume, chiar azi ştie că a fost o inmormăntare, dar nu-şi mai aminteşte bine cine o fi murit, parcă "unu zicea, Piti-piti⦠ceva". La vot a fost, dar mai demult, e greu să coboare pănă in sat, că doar nu mai e ca pe vremea cănd mergea la şcoală peste deal şi făcea 40 de kilometri in două ore. Trăieşte din bruma de pensie pe care nu o vede la ochi. In fiecare lună coboară băiatul să o ia şi ii aduce ce are nevoie. Dar şi copiii sunt ocupaţi, au de străns fănul, nu prea mai trec pe la el. "De acuâ a fost fata mea şi mi-a făcut curat aici", spune nea Turnea, care promite că va păstra casa ingrijită un an de acum incolo.
CU INIMA PE DREAPTA. Se lasă seara peste Brateş, şi Gheorghe Crăciun işi coboară copiii de la făn acasă. Mănă calul incet, de la deal la vale, inspre Bacău, căci acolo ii e partea. Despre soţia lui vecinii spun că ar avea inima pe dreapta şi că mult necaz mai indură. Mihai, băiatul ăl mare, de 13 ani, o zbugheşte in pădure să culeagă fragi pănă ce mama pregăteşte măncarea la căldura focului din sobă. Ioana e mezina, cu doar un an mai mică. Ea stă pe lăngă tătăne-su şi, impreună cu unchiul venit de pe apa Tazlăului de mai bine de jumătate de an aici, in munţi, deapănă poveşti de la şcoală. Gheorghe i-a trimis să inveţe carte in sat, in Brateş, unde stau in gazdă, fiecare in altă parte, că se "impung şi se bat", cum sunt copiii. Le-a spus el odată că, dacă nu invaţă, "dacă nu le merge cerebeluâ, aici rămăn, cu găinile". Ionela răde, ştie ea bine că tatăl nu prea e mulţumit de ce treabă fac ei la şcoală, că uneori nu invaţă aşa cum ar trebui. In curte se aud ştirile la aparat, insă radioul adevărat sunt copiii, apucă a spune mama, care nu-şi vede capul de trebi. Cu doi copii, să-i ţii in şcoală e greu, acum, cănd nici vitele nu ţi le mai cumpără nimeni şi, pănă la Neamţ, să mergi cu ele, trebuie să te rogi de unuâ, de altul, să te ajute cu transportul.
RACHIUL UNGURESC. In Brateşul unguresc oamenii vorbesc mai degrabă cu animalele din curte decăt intre ei. Dacă nu se inrudesc, ca să mai treacă unii pe la alţii, rar ii vezi pe la vecini. Elisabeta Andrasz e vădit curioasă şi-şi arată chipul de sub perdeaua bordeiului in care locuieşte. Şi ea e văduvă de căţiva ani, şi cei care o ştiu, de pe aici, ne spun că nu vorbeşte romăneşte, că doar ceangăiasca ei, atăt cunoaşte. Şi mai apoi zic că i-ar prinde bine să se ia cu moşul Turnea, că şi el tot singur e. Femeia insă nu-i ia in seamă pe cei care se ţin de şotii. De cănd s-a făcut mănăstirea de jos, mănăstire de călugări, ea şi-a găsit liniştea la Dumnezeu şi, in pustietatea asta, tot ce-şi doreşte e sănătate, "poţi să ai de toate, că tot degeaba e".
Pe masa de lăngă laviţă, in dreptul lămpii aprinse, stau căţiva boghi de fasole. Zice că a tot bătut-o la cap o nepoată, dar că nu vrea să mai dea, că e păcat mare de tot, dar, adaugă ea, "şi aşa zic una şi fac alta". Chiar azi spune că a trecut pe la ea unul din băieţi, cel care a rămas in locurile astea, mai la deal, acolo unde se vede şura, şi a intrebat-o ca de obicei ce să-i aducă. "Să-ţi aduc ceva bun, mamăâ¦", zice el, dar ea, auzindu-l, s-a găndit un pic şi, dacă tot s-a dus de vale, i-a zis: "Ce să-mi aduci ceva bun? Un pahar de rachiu. Eu cu ciocolata nu sunt invăţată", spune Elisabeta.
Ar pune acum să facă o cafea pe plita in care sfărăie un braţ de lemne, căci fără intăritorul dulce-amărui nu prea se poate. Prima oară cănd a băut cafea a fost in â44, pe cănd era incă domnişoară acasă, la părinţi, şi mama i-a pregătit-o cu lapte, ca să o mănănce cu păine. Acum nu e dimineaţă cănd să nu bea o cafea, "nu mă pot urni din pat", spune bătrăna, care trăieşte doar din pensie. Pe lăngă casa sa nu creşte nici un animal, nimic, totul e pustiu in jur şi uneori mai merge la nora de pe deal şi o mai ajută la făn, ca să nu se plictisească. Alteori aprinde candela şi mai face căteva rugăciuni sau impleteşte, cum impletise mai deunăzi mulţi ciorapi pentru mănăstirea de la Bistriţa, acolo unde stă alt copil de-al ei. De cănd a venit in Brateş a lucrat 40 de ani impreună cu soţul la forestieră, in pădure, şi doar aşa, prin muncă, şi-a dat la şcoală cei şase copii. Mai toţi au carte, i-a ţinut cu lemne şi, de pe urma vitelor, prin şcoli in satul vecin, din Harghita, şi mai apoi la Miercurea Ciuc. Drept răsplată, iernile şi le petrece la Oneşti, la una dintre fete. Dar nu-i place de fel acolo, intre pereţii ăia, la etajul opt, intr-un bloc gri. Nici nu-i vine să iasă din casă, nici măcar pănă la biserică, şi aşteaptă cu nerăbdare să-i dea drumul să plece in pustietate, la casa sa. La oraş, lumea o sperie. Mai ales cumnatul. "Eu sunt catolică şi nu ştiu căţi sfinţi are in cer, d-apăi acela i-a strigat pe toţi, de am crezut că aicea trăsneşte trăsnitul peste noi". Aşezăndu-se pe-un ciot de brad, bătrăna priveşte in zare, chipul i se luminează, se uită fără a saluta la nea Turnea, ieşit pe prispa casei, de curios, şi rosteşte ca intr-o zicere a tuturor: "Ce bine ar fi fost dacă era lumină".
Trai linear
Deşi este graniţă a trei judeţe, Harghita, Bacău şi Neamţ, administrativ Brateşul unguresc aparţine judeţului Neamţ, mai exact, comunei Tarcău. Aşezarea, spun batrănii locului, datează "din moşi, strămoşi", o dată cu păstoritul şi transhumanţa, pe cănd ceangăii din Harghita au trecut munţii, convieţuind armonios alături de romăni. De altfel, de aici se trage şi numele cătunului. Se mai spune că, prin locurile astea, o dată cu ciobanii s-au stabilit şi primii pădurari. Astăzi Brateşul unguresc adună o mănă de oameni care trăieşte de pe urma pensiei de lucrător la forestieră şi din vănzarea animalelor. De cănd se ştiu nu au avut lumină şi in casele lor se găsesc şi astăzi lămpi vechi, moştenite de pe vremea bunicilor. Gazul lampant e mult prea scump şi de cele mai multe ori casele le rămăn in beznă. Noroc cu lumănările, spun unii, pe care le mai aprind la rugăciune. De altminteri, sunt zile in care sunt mult prea ostoiţi de muncă, astfel că serile, după ce mănăncă o bucată de păine cu brănză, se intind pe laviţă şi adorm. Traiul le-a fost linear de-a lungul vremii şi nu mai speră in nici un miracol. Aici, in munţi, nu-i interesează prea mult nici politica, nici cine e preşedinte, nici ce se mai intămplă prin ţară. "Toţi fură", spun bătrănii, şi sunt zile bune in care nici nu se incumetă să dea drumul la un radio. Le e bine in liniştea lor şi n-ar pleca in ruptul capului de aici. "Păi toţi de la oraş vor să vină in natură", spune bătrănul Turnea. Cel mai greu o duc iernile, cănd e noaptea scurtă şi nu prea calcă picior de om in munte. Pănă jos, in satul vecin, sunt 17 kilometri de drum forestier şi uneori nu coboară cu lunile, căci nu se mai simt in putere. Cei mai tineri se folosesc de căruţă şi atunci cănd işi duc vitele la vănzare, şi cănd mai petrec un consătean pe ultimul drum. Pănă să apară mănăstirea de călugări, aflată la doar cinci kilometri distanţă, işi duceau morţii peste dealuri, fiecare in cimitirul de pe partea din care se trăgea de loc.
- In ziarul de luni citiţi povestea huturilor din Suceava care au incercat sa se branseze singuri, cu c moara eoliana
Citește pe Antena3.ro
