Capitolul prietenelor

Ne cuprindea o sfiala apasatoare in fata oricarei marturisiri sentimentale. In aceasta privinta eram cu adevarat englezoaice: cu cat eram mai induiosate, cu atat o aratam mai putin, - vorbesc aici de simtirile cele adanci, de cele ce privesc inima, sufletul si credinta religioasa. Framantarile cele mai putin insemnate precum mania, nerabdarea, veselie, infrigurarea bucuriei, erau marturisite fara nici o cumpatare.

Nu eram copii lancezi la vorba si mama ne indemna sa dam glas simtirilor noastre, sa ne dam in vileag gandurile, dorintele, parerile si neplacerile. Ea insa era cat se poate de potolita in manifestarile sale launtrice; de fapt era cam tainuita si nu-si ingaduia niciodata o prea sloboda dezvaluire a iubirii, a bucuriei si a durerii. Totdeauna deplin stapana pe ea insasi, nu putea suferi nimic ce s-ar fi putut chema "induiosare'. Ne invata sa traim dupa acest tipic care, in tot timpul vietii, a ramas intiparit in noi catespatru surori; in clipe de adanca simtire ori de zbucium sufletesc, ramaneam uimitor de mute. Aceasta insusire uneori mi-a folosit in viata, iar alteori a fost un neajuns. Mi-a prins bine in ceasuri de teama si sa ajung treptat vrednica de a arata calea si de a sfatui, atunci cand altii isi pierdeau cumpatul; dar m-a facut sa sufar in ceasurile cand as fi dorit sa-mi arat compatimirea, dragostea sau induiosarea, caci atunci ramaneam fara cuvant, paream infipta si uimitor de nesimtitoare. In clipe de mare zbucium, raman cu desavarsire fara grai.

Mai tarziu, traind intr-o tara latina, am invatat sa mai las ceva din acea intepenire exterioara, adesea rau inteleasa si socotita poate drept trufie, ba uneori chiar lipsa de inima, si care, alminteri, se potrivea atat de putin cu felul meu nestavilit si slobod de a privi viata. Din fire nebanuitoare, gata sa ma incred in altii, ma las dusa de indemnuri iar nu de presupusuri si rostesc usor ceea ce simt; niciodata nu incerc sa fiu sireata, iscusita sua chibzuita fata de altii; n-am nici o aparare impotriva vicleniei si niciodata nu mi se pare firesc sa cred ca cineva incearca sa ma insele sau sa ma pacaleasca. Rostind eu insami, vrede-n fata, tot ce gandesc, chiar cand e primejdios s-o faci, nu-mi trece prin gand ca altii isi pun mintea cu tot dinadinsul, sa insele sau sa minta. La urma urmei, am razbit prin viata fara multa paguba, cu toata inascuta mea nechibzuinta. Au fost, bineinteles, ceasuri cand unii au tras folos dintr-insa, cu toate acestea, declar sus si tare ca , la drept vorbind, adevarata chibzuinta sta in vorba cinstita si la aceasta credinta raman!

Sora mea, Sandra, se lua intotdeauna dupa noi, cele mari si, fireste, dori si ea sa aiba o coliba. I se ingadui deci si ei o casuta, zidita anume de ea, ceva mai jos decat a noastra, fu chiar o adevarata casuta cu acoperis de stuf si adevarate ziduri de caramida. Avea loc pentru cateva mobile, mai toate desenate si intocmite de cea mai buna prietena a Sandrei, Gretchen Gazert.

Aceasta ma face sa deschid capitolul prietenelor. Noi, facand parte dintr-o familie numeroasa, gaseam intre noi tot ceea ce ne trebuia si nu simteam nevoie de stranse prietenii cu altii. Dar Ducky si cu mine, nedespartite, aveam intrucatva obiceiul de a lasa pe Sandra, cu doi ani mai mica decat noi, singura, in parasire, iar sora noastra Baby, fiind prea mica, Sandra cauta, bineinteles, pe cineva, cu care sa-si imparta avutiile. Acesta fu prilejul intrarii in viata noastra a lui Gretchen Gazert si Gterchen, odata intrata in ea, ramase de-a binelea in mijlocul nostru. Cat de limpede imi aduc aminte intaia ei ivire intre noi! Era cea mai curata inchipuire a tipului germanic, cu parul ei blond, ochii albastri, grasulie, trandafirie, blanda, neincrezuta si chiar putin sfioasa. O insotea un mielusel, frumos, spalat si pieptanat, impodobit cu panglici roz. Gretchen si cu mielul ei se potriveau de minune, ba chiar semanau; Gretchen avea o mama grasa, zambitoare si foarte duioasa, care, ca fetita, trebuie sa fi fost tocmai ca dansa, asa cum era atunci.

Frau Medizinalrat Gazert implinea de minune tabloul. Era, aidoma, mama pe care Gretchen trebuia s-o aiba, iar casa sotilor Gazert era una dintre cele mai primitoare din tot orasul; nimeni nu stia sa faca asa de bune prajituri, permeti, gogosi si "krapfene' ca doamna Gazert.