Cauza morţii: libertatea

UN ADEVĂR NEBĂGAT ÎN SEAMĂ ● Dunărea, acest "Zid al Berlinului" pentru români
Una dintre cele mai dureroase campanii lansate de Jurnalul Naţional, o adevărată rană deschisă, care îşi cere dreptul la consemnare în istorie, a ocupat pagini întregi de-a lungul a cel puţin două luni. O serie de articole cutremurătoare despre românii care şi-au găsit moartea în Dunăre, în încercarea lor de a scăpa de regimul comunist din ţară, trecînd înot în fosta Iugoslavie, cuprinse în serialul "Cazanele morţii".

UN ADEVĂR NEBĂGAT ÎN SEAMĂ ● Dunărea, acest "Zid al Berlinului" pentru români
Una dintre cele mai dureroase campanii lansate de Jurnalul Naţional, o adevărată rană deschisă, care îşi cere dreptul la consemnare în istorie, a ocupat pagini întregi de-a lungul a cel puţin două luni. O serie de articole cutremurătoare despre românii care şi-au găsit moartea în Dunăre, în încercarea lor de a scăpa de regimul comunist din ţară, trecînd înot în fosta Iugoslavie, cuprinse în serialul "Cazanele morţii".

Totul a pornit de la un prieten drag, care m-a anunţat că, undeva, într-un orăşel de pe malul celălalt al Dunării, vizavi de Turnu-Severin, la Kladovo, un cetăţean sîrb se agita de mai multe luni să le deschidă ochii românilor. Tot ce ştiam despre Ranko Jakovljevic era că a scris mai multe scrisori autorităţilor locale, încercînd să le determine să pună mînă de la mînă şi, alături de români, să facă lumină într-un dosar dureros al istoriei recente a ţării noastre: românii morţi în Dunăre, încercînd să-şi cîştige libertatea, pe vremea comuniştilor. Aflasem că Ranko vrea să le ridice monument la Kladovo şi, poate, în alte localităţi de la malul Dunării, pentru că acolo zac în morminte sute de români. "Sute?" Mi s-a părut mult. M-am gîndit că exagerează. Nu ştiam ce urma să aflu. O TRAGEDIE ROMĂNEASCĂ. Nu ştiam ce dimensiuni are această tragedie românească despre care nu cred să existe român care să nu fi auzit măcar o vorbă. Nu ştiam că Dunărea a fost, pentru noi, mai mult decît Zidul Berlinului pentru nemţi. Că şi-a luat un tribut atît de greu în oameni. Am pornit la drum, în Serbia, pentru a afla adevărul de pe celălalt mal al Dunării. Am revenit bulversată acasă, în redacţie, am scris primele articole şi un îndemn. I-am chemat pe toţi cei care aveau informaţii despre această temă să vină să ni le furnizeze. Pe toţi cei care şi-au pierdut rude sau prieteni în astfel de situaţii, să vină să ne spună despre ele. Pe toţi cei care au reuşit să treacă dincolo, să îşi povestească aventura. Pe toţi cei care, deşi au reuşit, au fost returnaţi şi ulterior abuzaţi de autorităţile române, să depună mărturie, în numele adevărului.

CAMPANIE DE PRESĂ. Totul a început la sfîrşit de mai 2005 şi a continuat cel puţin două luni. Articole cu nume, date, mărturii, imagini. O campanie departe de a fi încheiată. Mi-am jurat că n-am să las acest subiect să moară, aşa cum au fost lăsaţi să moară fraţi de-ai noştri care şi-au dorit să fie liberi. Am visat să fiu liberă, mi-am dorit şi eu să trec "dincolo", dar n-am avut curajul – şi nici vîrsta necesară, atunci – să trec la acţiune. În memoria celor care şi-au pierdut viaţa doar pentru că au cutezat, voi continua această anchetă pînă cînd tema românilor morţi în Dunăre va fi menţionată într-o erată la "Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România" şi pînă cînd va deveni obiect de studiu pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Şi, de ce nu, pînă cînd Procuratura se va autosesiza.

ANCHETA. REPORTAJELE. Am petrecut patru zile în Serbia şi am încercat să aflu ce s-a întîmplat şi cum de am ajuns să consemnăm mai multe decese "din dor de libertate" decît Germania, cu Zidul Berlinului. Preţ de cinci zile, reportajele din Serbia, publicate sub titulatura: "Cazanele morţii" sau "Cauza morţii: libertatea", au adus cititorilor Jurnalului Naţional şi autorităţilor române informaţii preţioase. Am primit la redacţie telefoane, scrisori, chiar vizite. Din partea unor oameni care încă mai speră – inclusiv în anul de graţie 2008 – să afle ceva despre cei dragi, daţi dispăruţi cu ani în urmă. Au venit să afle cu ce îi putem ajuta. Le-am publicat mare parte din poveşti. Unele au rămas nepublicate, pentru că, din păcate, "morişca" numită presă scrisă are o mare hibă. Îşi îmbătrîneşte precoce subiectul. Oricît de important şi interesant ar fi el. Poveştile ajunseseră să se repete, iar faptul că din partea autorităţilor nu am căpătat nici o reacţie, mărturisesc că m-a handicapat uşor. Şi dezarmat pentru o fracţiune de secundă, pentru a mă ajuta să mă remontez şi să-mi promit că voi continua. Păstrez un dosar cu relatări, date, informaţii, fotografii primite de la cititori şi le voi folosi în continuarea anchetei. Pentru că, pînă la urmă, este o anchetă, nu doar o relatare de presă.

ALTE MĂRTURII. De altfel, subiectul a fost abordat, cu acelaşi rezultat zero, şi de realizatoarea de documentare de televiziune Lucia Hossu Longin, care ne-a promis că ne va pune la dispoziţie casetele cu documentarele realizate pentru Televiziunea Română pe această temă, dacă ne propunem să mergem mai departe. Dar nu un ziarist de la Jurnalul Naţional, nici chiar ziarul însuşi şi nici un realizator de emisiuni de la Televiziunea Română, chiar dacă faimos, trebuie să facă lumină în legătură cu aceste pagini negre de istorie. În nici un caz de unii singuri. Cel mult pot provoca o dezbatere, pot munci pentru a aduna informaţii. Dar presa trebuie sprijinită de autorităţi, de instituţii competente. Pentru că altfel există riscul de exagerare. Tot timpul am avut o strîngere de inimă şi o teamă imensă de a nu cădea în plasa impresionabilităţii, cît timp am abordat această temă. De aceea, încă mai sper ca măcar şi prin acest articol să-i trezesc din letargie pe aceia care ar trebui să se ocupe de această filă de istorie.

MICI ATENŢII. La vremea respectivă am primit încurajări şi promisiuni din partea Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (INMER) şi a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, dar nimic nu s-a concretizat în timp, deşi am făcut apel la cititorii interesaţi să se adreseze şi INMER.

Despre demersurile lui Ranko Jakovljevic, din Kladovo, am aflat tîrziu. Trecuse un an de cînd acesta făcuse apel la autorităţile locale, la conducerea părţii sîrbe a centralei de la Porţile de Fier, ba chiar şi la Ambasada României din Belgrad. Dar nu primise nici un răspuns, deşi nu cerea nimic pentru el. De la serialul despre "Cazanele morţii" au trecut trei ani. Refuz, pur şi simplu, să cred că trebuie să mă dau bătută şi să las această filă dureroasă de istorie să mai ia un strat de praf. Cît timp la Kladovo, Novi Sip, Tekija, Negotin, Golubinje sau Stari Sip mai există bătrîni care-şi amintesc de tragediile acelor ani, este bine să ne grăbim. Pentru că de la ei vom afla adevăruri pe care oameni încă la putere nu vor dori în vecii vecilor să le dezvăluie, pentru că i-ar pune faţă în faţă cu propriile fapte. Este inadmisibil ca, preţ de 18 ani, nici un regim perindat la putere în România să nu-şi fi amintit de sacrificiul acestor oameni. Dar să-şi fi amintit, la fiecare mărire de pensie şi ridicare în grad militar, de cei care i-au băgat în morminte!

Singurul omagiu

Patriciu (Patrick) Mateescu, de formaţie sculptor şi ceramist, este considerat de mulţi creatorul şcolii româneşti de ceramică. El este autorul unei impozante statui, "Danubia", care m-a întîmpinat la revenirea în ţară, parcă aşteptînd măcar de la mine adevărul. Din 1996 stă mărturie la Orşova că acele poveşti despre "frontierişti" sînt adevărate şi că memoria vieţilor lor sacrificate în acei ani nu poate fi aruncată la coş.

Citiţi şi celelalte materiale ale campaniei Cauza morţii libertatea