Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?

Mihai Craiu, director general ● ValentinZaschievici, redactor-şef ● Daniela Şontică, redactor ● Cătălin Pruteanu, redactor

Dragii noştri cititori,
Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. Am avut viaţă frumoasă alături de voi, am crescut împreună cu voi şi, dacă ne privim în ochi unii pe alţii, băgăm de seamă c-am şi îmbătrînit un pic împreună. Şi ne-am păstrat totuşi ştrengăria asta inconfundabilă şi nerepetabilă a vîrstei de 15 ani. Să nu luăm aşadar în calcul nici bruma de la tîmple, nici cutele din colţul ochilor, ci luminiţele din priviri.
Răsfoind colecţia ziarului, de cînd era el micuţ-micuţ şi pînă azi, cînd are vreo şapte ziare într-unul singur, realizăm şi noi cîte s-au schimbat în ţară şi în lume, în noi şi în jurul nostru de cînd am pornit la drum. În 15 ani, familia noastră a crescut fără încetare. Ne sărbătorim ziua de naştere şi, fiindcă ne şade bine să ne mai privim în oglindă, măcar la ceas aniversar, vă invităm pe voi, cititorii, mai vechi sau mai proaspeţi membri ai familiei noastre, să ne spuneţi: Ce înseamnă pentru voi Jurnalul Naţional?
O puteţi face astfel:
Prin poştă – pe adresa Jurnalul Naţional, Piaţa Presei Libere nr. 1, intrarea D, etaj 8, Sector 1, Bucureşti;
Pe mail – pe adresa jurnalul15ani@jurnalul.ro.
Prin fax, la numărul 021-318.20.35.Prin SMS, la numărul 0755-15.15.15.
Scrieţi-ne şi vă veţi citi!
De azi veţi privi ziarul favorit şi prin ochii noştri. Redactorii Jurnalului Naţional au ales să vă povestească despre ei înşişi şi despre voi, răspunzînd întrebării "Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?".

---

Un ziar bine crescut

Mihai Craiu, director general
Jurnalul Naţional e un experiment care nu respectă regula cărţii. E o implicare totală, fără preţ, a unui grup de interese din Oltenia, Dobrogea, Transilvania şi alte zone. E istoria şi isteria unor oameni care au dorit să reuşească fără cale de întoarcere. E o boală de cap şi o durere de inimă. E o durere de ficat şi un cap în gură. Jurnalişti anonimi şi oameni de afaceri neîmblînziţi. E lupta patronatului cu sindicatele. E dragostea faţă de afacerea împlinită. E respectul celui care reuşeşte fără să trişeze. E o palmă bătătorită.

E naşterea unui copil. E stîngăcia primului sărut şi parfumul celei mai scumpe cocote. E o poveste al cărei sfîrşit nu ne mai interesează, pentru că Jurnalul va fi întotdeauna începutul. E o cultură de corporaţie foarte umană şi o limpede gramatică de identitate. E o declaraţie de marcă şi o nostalgie de presă. E o organizaţie dezorganizată, alimentîndu-se brownian din lupta celui care te cumpără, făcînd comparaţia cu preţul pîinii şi cu scadenţa întreţinerii.
E o poveste de succes, o reţetă care se rescrie zilnic, o masă irepetabilă, un trabuc şi un pahar de Remy Martin, băut cu tandreţe pe bordura din faţa Clubului Român de Presă. Jurnalul Naţional e numărul 1 în tot ce face şi acest lucru nu mai poate fi schimbat. Vin Gazeta, Săptămîna, Tango şi celelalte valsuri în print ale unei corporaţii aflate în pantă ascendentă a creşterii sale. Un ziar bine crescut.

Bucuria de a spune totul...

ValentinZaschievici, redactor-şef
Jurnalul Naţional a adus românilor bucuria de a citi ziarul, asta e găselniţa noastră într-o piaţă media care şi-a epuizat, momentan, reţetele. Iar nouă, scriitorilor la ziar, ne-a oferit bucuria de a spune totul. O experienţă năucitoare, pe care am încercat-o după vreo 12 ani de presă. În 2004, cînd Jurnalul a luat-o din loc pentru a ajunge unde e acum, mă ştiam suficient de bătrîn şi de trecut prin toate pentru a mai crede în minuni. Acum cred. Mă simt bine, mă simt puternic, pentru că mă înconjoară o echipă fără egal. Tineri, plini de energie, năzdrăvani. Buni, foarte buni. Cînd obosesc ori mă cuprind îndoielile, mă plimb prin redacţie, ca Vodă prin lobodă. Şi mă umplu, şmechereşte, de energia lor, îmi încarc bateriile. Succesul e înşelător.

E complicat pentru un ziar să devii cel mai bun. Să rămîi cel mai bun e o tortură şi totodată o ispită dulce. Ziarul are viaţă scurtă. Trăieşte o zi. Să-l faci cel mai bun "pur şi simplu" înseamnă să-l faci cel mai bun în fiecare zi. Fără greşeală. Fără rebut. Te bucuri de ce-a ieşit cînd îl citeşti noaptea, înainte de culcare. Apoi somnul ţi-e populat de griji, nicidecum de vise glorioase. Eu visez prea des că împing un bolovan pe munte...

La noi, la Jurnalul...

Daniela Şontică, redactor
Legende despre Vlad Ţepeş, vreo specie de fluture pe cale de dispariţie, exilul Sfîntului Ioan Gură de Aur, un sat transilvan în care s-au născut cei mai mulţi academicieni ai ţării, convorbiri cu oameni pe care îi ştii doar din cărţile scrise de ei sau de la televizor. Sînt subiecte, teme şi personaje pe care le poţi aborda fără nici o problemă în paginile Jurnalului Naţional. Un ziar care îţi dă senzaţia unei libertăţi cum nu cred că o mai poate face vreun alt cotidian din România. Am mai probat şi alte redacţii în cei 15 ani de jurnalism cît am. Dar ca în cei patru de la Jurnalul nu am găsit. Acolo unde era mult suflet era prea mult de fapt şi nu putea ţine loc şi de profesionalism, iar unde era profesionalism din plin acesta era prea sec. Aici toate au haina unei normalităţi. A adevăratei normalităţi a presei. Recunosc fără ruşine că aici am învăţat să scriu cu adevărat. Este un loc care îţi dă şi frenezia cotidianului, şi bucuria subiectului de presă cultural, şi sentimentul că poţi scrie ceva care rămîne în timp. Ediţiile la care scriu şi eu sînt cu adevărat de Colecţie. Le poate răsfoi cineva şi peste 10 sau 50 de ani. Sînt acolo documente, mărturii ale unor oameni şi pulsul unei lumi de ieri şi de azi, care vor însemna ceva şi mîine.

Cînd intru pe holul de la etajul opt simt că sînt acasă, că nici un alt loc de muncă nu-mi poate da acest sentiment. De curînd am încercat să schimb holul. Nu am rezistat decît trei luni. De fapt, în povestirile mele către alţii totdeauna spuneam: "La noi, la Jurnalul...".

Cînd ediţiile de colecţie aveau teme istorice, trebuia la un moment dat să scriem despre molimele care au secerat prin Ţările Române. Mi-am dorit să ajung la Iaşi, unde fusese un lazaret important, şi îmi amintesc că am zis: "Lăsaţi-mi mie ciuma de la Iaşi!". Colegii s-au amuzat şi mi-au lăsat mie subiectul. Vreau să spun că poate fi foarte entuziasmant să lucrezi la altfel de lucruri. A fi ziarist înseamnă a scrie şi astfel de lucruri. Nu doar a dărîma guverne. Niciodată n-am fost mai împlinită în profesia mea decît atunci cînd am scris despre lucruri pe care alţii le-ar considera învechite, "din cărţi", spuse de bătrînei cu titluri universitare.

Vreţi să vă mai spun ce experienţă interesantă este să descoperi România pas cu pas, din perspectiva jurnalistului plecat în Caravane, sau cum este să cunoşti oamenii de lîngă Dunăre, de la Ostrov la Calafat, în două săptămîni de Croazieră a Jurnalului? Atunci mi-am împlinit visul de a vedea unde s-a născut haiducul Popa Şapcă din Celei şi am vorbit cu o urmaşă a lui.

Un fleac pentru unii, dar ceva mai mult pentru cineva care citeşte cu aviditate vieţile oamenilor, ca şi vieţile sfinţilor. Da, mai scriu şi pe religios, "despre popi" sau, cum spune un coleg mai hîtru, despre Sfîntul Duh. Îmi vine uşor să fac asta pentru că am citit mult în domeniu şi merg de mică la biserică.

Ce poate fi mai frumos pentru un om decît să-şi facă meseria cu plăcere? Iată ce înseamnă pentru mine Jurnalul Naţional: locul unde pot să fiu eu.

Aşa merg lucrurile...

Cătălin Pruteanu, redactor
Sînt patru ani şi cîteva luni de cînd am urcat pentru prima dată la etajul VIII al Casei Presei. În patru ani mi-am schimbat domiciliul în Bucureşti de şapte-opt ori. Mi-au ieşit şi cîteva fire de păr alb la tîmple. Şi m-am şi însurat.

În martie 2004 am scris primul articol în Jurnalul Naţional, de fapt, o casetuţă despre viitori căpşunari pregătindu-se să plece în Spania după atentatele de la Madrid. Pe urmă, primul reportaj: o nuntă în judeţul Galaţi, unde hoţii miresei au insistat s-o returneze lui ginerică pe capota maşinii noastre de la redacţie. Machete, explicaţii foto, mii de semne plus şapoul, cuvinte-cheie, fă şi tu o casetă cu asta. Dai şi tu textu’ ăla azi? Are cineva un încărcător de Nokia? Are cineva nişte acumulatori? Mi-ai pus şi mie poza aia? A căzut netu’? Alo, 353, am pus şi io ceva de corectat. Vezi că ai un fax la secretariat. Ce interior ai? Vrea cineva ceva de jos? Unde se face Caravana anul ăsta? În ce etapă pleci? Ţi-ai luat laptop de sus? În lift: mergeţi mai jos de opt? (nu, niciodată mai jos de etajul VIII). Delegaţie cu omletă la micul dejun. Trenul personal. Să vezi ce-am văzut azi-dimineaţă în 41! E şedinţă? Ai făcut planul? Ce pagini ţi-au venit? Aţi andocat? Trecem pe invertor? Cu ce foto pleci? Doamna Stan, mi s-a stricat mouse-ul! Doamna Stan, nu mai avem coli! Doamna Staaaan!... Astea pot fi bucăţele dintr-o zi obişnuită la Jurnalul, dar, de fapt, fiecare zi înseamnă oameni care ştiu ce au de făcut şi energie inepuizabilă. Niciodată plictiseală.

Fără să ne dăm seama, porumbeii ne-au invadat. Porumbei în redacţie, porumbei pe monitor, porumbei sub birou, cuib de porumbei sub calorifer, găinaţ pe tastatură (poţi să te superi pe nişte porumbei?). Încet, încăperea Departamentului Special, unde se fac ediţiile de colecţie, s-a umplut de viniluri vechi şi cărţi şi reviste interbelice, mi-a crăpat un hard, am umplut vreo 20 de agende, mi-am cumpărat cizme de cauciuc pentru inundaţii.

Cîteodată, cînd nimeni nu mai spune nimic, se aude doar sunetul moale al tastelor, întrerupt de click-ul vreunui mouse. Cînd e soare afară, am treabă doar prin redacţie; cînd plouă sau ninge, bafta e să plec pe teren. Aşa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut.