Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Sibiu este foarte cunoscut. Copiii ultimilor 20 de ani îi spun "Bunicul" şi îl întâmpină cu chiote de bucurie. Când se iveşte în pragul uşii clasei Iosif Derzsi - cei mari îi spun şi nea Ioji - copiii ştiu că-i aşteaptă aventura. Poveşti fascinante şi interactive despre animale şi păsări, ape şi păduri, ascultate cu sufletul la gură şi trăite la Şcoala Naturii în Natură. Poveşti strânse într-o carte, "Învăţăturile bunicului pentru cei mici şi cei mari". O adevărată enciclopedie al cărei scop e să le amintească oamenilor că a trăi în armonie cu natura şi cu oamenii este o artă la îndemâna tuturor.
Pe treptele ce urcă la apartamentul familiei Derzsi, situat la etajul unei case din centrul Sibiului, sunt aşezate fel şi fel de căsuţe de păsări. Holul casei seamănă mai degrabă cu un muzeu. Schiuri cu legături de piele, modelul eschimoşilor, rachete de mers pe zăpădă... Bunicul ne încearcă: "Ştiţi ce-s astea?" Picioroange. "Cu ele mergeam la şcoală când eram copil, că erau nişte noroaie..." Pe un raft e o trompetă. "Asta a anunţat venirea ruşilor", râde el, dar în ultimii 20 de ani, trompeta bunicului a trâmbiţat veselia: începerea concursurilor şi a taberelor Şcolii Naturii. După turul de onoare al casei, dăm fuga la şcoală, unde bunicul are de ţinut o lecţie clasei a III-a. Ia o căsuţă din hol şi porneşte vioi către copii. Când deschide uşa clasei, copiii izbucnesc: "Bunicul! A venit bunicul!". Încolonaţi, pornim toţi spre Parcul Tineretului, "sala de studiu" în care se ţine lecţia. În parc (şi el, tot "copilul" bunicului) fiecare arbore are o căsuţă. Unele sunt locuite, altele nu. Bunicul le explică de ce, cum, unde... copiii ascultă. "Pentru ce sunt păsările?", îi întreabă el. "Să cânte!", răspund copiii. "Aşa e", zâmbeşte bunicul, "dar păsările sunt şi sanitarii copacilor". Ziua următoare ţine încă o lecţie despre păsări. Îşi încarcă vechiul prieten - trabantul cel roşu - cu materiale şi pornim spre Prislop. Acolo lecţia se ţine în clasă, cu triluri fel şi fel, înregistrate, pe care copiii încearcă să le identifice cu pene, cu fotografii, planşe şi fişe...
Începuturile sunt undeva, cu 30 de ani în urmă, când a reuşit să plece, cu un picior în groapă, din "sistem" şi să se pensioneze pe caz de boală. "La 45 de ani arătam ca de 80", povesteşte omul care are acum 75 de ani. Medicii i-au pus un diagnostic "cât un cearşaf" şi-au ridicat neputincioşi din umeri. "Mi-au spus că nu mai am de trăit decât, poate, un an, dar chinuit". Viaţa părea că-şi pierduse răbdarea cu el. Demolat fizic şi sufleteşte, pe un pat al clinicii de neurochirurgie, privea pe geam la ce lăsa în urmă. "În curte, trei femei îngrijeau nişte ronduri cu flori. Erau voioase, zâmbitoare, bronzate, şi mi-am zis: uite cât sunt de fericite! Atunci am avut o revelaţie!". Întoarcerea la natură a fost mesajul de salvare. Trebuia să redescopere natura şi calităţile ei terapeutice, să înveţe şi să dea mai departe. A lăsat în spital anul de chinuri promis şi a plecat în căutarea altei vieţi.
Locul şi l-a găsit umblând pe coclaurile din marginea Sibiului - un dâmb acoperit de gunoaie. "Era pustietate. La acel loc sinistru eram sigur că nu râvnea nimeni. Mirosea îngrozitor." A obţinut dreptul de folosinţă al terenului şi, cu ajutorul familiei şi al vecinilor - "oameni alungaţi de soartă, ca şi mine" -, s-a pus pe curăţat. "Eram semimort, abia mai suflam. Mă legam la nas cu o cârpă udă, să pot rezista. Şase luni a durat curăţarea. După aceea, am început să car pământ de pe unde se săpau fundaţii pentru blocuri, aluviuni din râul Cibin şi humus din grădinile saşilor din Turnişor. Pe la diverse staţii de cercetare agricolă am învăţat tehnica pregătirii pământului şi cum să fac grădinărit fără chimicale. Tratamentul meu consta în detoxifierea organismului printr-o alimentaţie echilibrată şi naturală. În al treilea an făceam deja 1.000 de kilograme de căpşuni". Şi nu avea numai căpşuni. Ci şi legume, cereale, cânepă, in, pepeni, caise, piersici, mure, alune, vie... Îşi construise o bărăcuţă de 2 pe 2, unde stătea de primăvara până toamna. Pe lângă ea creştea porci, iepuri, păsări şi câini de vânătoare. Datorită lor avea parte uneori şi de carne de vânat, de la vânătorile la care era chemat. Hrana naturală şi munca sănătoasă l-au făcut să revină la viaţă. Acolo au început şi lecţiile de grădinărit predate puştilor care-i dădeau iama prin brazde, făcând ravagii. "Micii hoţomani" au devenit "micii grădinari".
Ideea Şcolii Naturii a apărut însă după '90. "Fiica cea mare, Iulia, era învăţătoare şi într-o zi au venit ceva copii de-ai ei aici, acasă, şi i-am întrebat dacă recunosc animalele de pe pereţi (trofee de vânătoare, că a fost odată un vânător împătimit - n.r.). Când am văzut că nu le ştiu i-am zis Iuliei: tu nu-i înveţi pe copii ce te-am învăţat eu pe tine?!". Atunci a început mai întâi cu clasa fiicei sale excursiile în păduri, pe deal, în parcuri, învăţându-i pe copilaşi tot ce ştia el despre natură şi supravieţuire în situaţii extreme (inundaţii, înzăpeziri, avalanşe, incendii, rătăcirea în pustiu). Cei doi, tată şi fiică, au fondat Şcoala Naturii în Natură, la care au aderat, în timp, majoritatea şcolilor din Sibiu. De atunci, Iosif Derzsi a investit tot ce avea în această formă de educaţie, în care crede cu tărie.
Aceste "lecţii", pe lângă informaţiile strânse din tomuri de cărţi de prin biblioteci şi din poveştile vieţii lui, sunt adunate în "Învăţăturile bunicului", carte pe care visa să o distribuie gratuit în ţară, pentru ca Şcoala Naturii să devină naţională. N-a reuşit, pentru că a găsit bani. Pentru a tipări 1.000 de exemplare ale primului volum - "În ce lume trăim" -, s-a împrumutat de 20.000 de lei, bani pe care trebuie să-i restituie la toamnă. Apoi se va gândi cum să scoată şi volumul doi - "Soluţii de supravieţuire". "Din acest motiv cartea nu e gratuită. Preţul ei e costul de tipărire plus un adaos (mărunt, sper) pe care şi-l pune comerciantul. O dedic prietenilor mei minunaţi - copiii - care mi-au adus parfumul şi sensul bătrâneţii mele tinereşti."
Anca Munteanu e una din învăţătoarele care participă cu copiii la Şcoala Naturii de multă vreme. "A fost o minunăţie pentru copii, dar şi pentru noi, dascălii. A venit ca alternativă la programul de învăţământ, lecţiile în natură fiind mult mai apreciate de copii", povesteşte ea. "Acum 15 ani am ieşit prima oară în pădure cu bunicul, cu clasa I. Ştiţi cât a însemnat pentru ei să vadă prin zăpădă urme de iepuri, vulpi, mistreţi? Am văzut şi vizuini, le-am pus de mâncare în hrănitoare şi apoi am făcut foc de tabără şi-am învăţat cum să preparăm slănina la foc şi cum să ne facem ţepuşe. De fiecare dată, lecţiile erau urmate de jocuri şi concursuri. Copiilor le plăcea la nebunie. Şi nu numai lor, ci şi părinţilor, bunicilor, că au început să vină şi ei, din ce în ce mai mulţi. Toată familia bunicului a participat: şi soţia, şi fiicele, şi ginerii, la organizarea excursiilor, concursurilor şi taberelor. Şi fiind organizaţie nonprofit, bunicul era cel care tot scotea bani din buzunar, pentru că sponsorii, în timp, s-au împuţinat. Mare păcat că nu sunt bani pentru acest proiect. Copiii care au participat la activităţile şcolii au căpătat mai multă încredere în ei şi mai multă siguranţă faţă de ceilalţi. Am insistat, prin Casa Corpului Didactic, să facem o formare pentru învăţători, dar n-am reuşit, au zis că nu-s fonduri. Mare păcat că nu ştim să investim acolo unde trebuie", încheie învăţătoarea, cu amărăciune.
ZECI DE MII DE CURSANŢI
În afară de excursiile cu copiii în păduri (pentru montarea de hrănitori pentru animale şi păsări, pentru cules de ghindă şi sădit în pepiniere, pentru învăţarea tehnicilor de supravieţuire şi orientare, pentru acţiunile de curăţare ale locurilor poluate de turişti), Şcoala cuprindea şi club de ciclism, concursuri de pescuit sportiv, teatrul de vară pentru copii (pe care bunicul, cu ajutorul elevilor şi al părinţilor acestora, l-a scos din buruieni şi l-a ridicat din nou la statutul de lăcaş de cultură), dar şi taberele medievale organizate în Parcul Tineretului. 40.000 de copii a calculat bătrânul că au trecut, în cei 20 de ani, prin Şcoala Naturii.
GRĂDINA ZOOLOGICĂ DIN SPATELE ŞURII
Iosif Derzsi s-a născut în 1935, la Cluj, unde mama lui ţinea casa unor oameni înstăriţi. A venit pe lume într-o trăsură, în drum spre spital, moşit de o măturătoare... După Dictatul de la Viena au ajuns la bunicii din partea tatălui, în Soimoşu Mare (Harghita).
Patru ani, cât grănicerii unguri au avut cazarma în casa bunicilor, Ioji a învăţat să mânuiască armele, tehnica vânătorii, dar şi să aibă grijă de puii de animale sălbatice pe care comandantul îi adunase n spatele şurii. Dar a fost nevoit să înveţe să se ocupe şi de gospodărie, de la hrănitul animalelor până la aratul şi semănatul grădinii, sub instructajul bunicului.
Pentru că nu prea a avut copilărie, se gândeşte el, "a copilărit" acum la bătrâneţe. La plecarea soldaţilor, Ioşka s-a pomenit cu minigrădina zoologică din spatele şurii pe cap. Animalele crescuseră: vulpi, lupi, mistreţi, iepuri, păsări răpitoare... "Într-o iarnă, nu mai aveam cu ce le hrăni şi le-am dat drumul. Mare greşeală, lupul s-a întors cu o haită şi a făcut ravagii în sat".
Ca adolescent, a lucrat în minerit, siderurgie, turnătorie ajungând tehnician la Tehnofrig. În '58 era aproape să-şi atingă visul de a deveni inginer, când i-a murit mama într-un accident cumplit. Căruţa cu lemne s-a răsturnat peste ea. La un an, a murit şi tatăl, iar el a rămas să aibă grijă de fraţii mai mici. Un an mai târziu, s-a încadrat în armată, unde a lucrat 21 de ani, timp în care a participat la acţiuni de salvare la cutremur, avalanşe, prăbuşiri de avioane.
