Clandestin

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu (95)
_____________________________
16 aprilie 1987, Sibiu
Împreună cu doctorul Vasile Iacob, pe A.P. îl vizitează un anume domn Nadiu. Are 80 de ani, dar pare de 60, şi propune o armă, în lupta pentru sănătate: o soluţie originală obţinută din castane, zeamă de nuc şi petrol, în proporţii egale, care se pare că are eficacitate în lupta împotriva unei largi categorii de suferinţe. Domnul Nadiu lucrează şi la o deviză cuprinzătoare pentru tineretul român. Nu i-a definitivat enunţul, dar ideea e că oamenii tineri pot trăi fericiţi şi eficient fără să se înjure, fără să transpire, dar muncind fiecare unde îl conduc înclinaţiile proprii. Din nou, un exemplu de descoperitor interesant care vrea să fie şi filosof, şi îndrumător al unei comunităţi. Bine ar fi dacă lumea ar avea răbdarea să afle că el există.

Seara, de la biroul directorului Fabricii de Bere din Sibiu, domnul Haras, unde ne-a condus unchiul meu, Nelu Vulcan, A.P. vorbeşte la Bucureşti cu Ştefan Andrei.
Miliţia a început, în ultimele zile, o campanie drastică de verificare a automobilelor. Se are în vedere, în primul rând, depistarea infractorilor care doresc să mănânce clandestin miel şi brânză, de Paşti.

Un filosof către un poet
După întrevederea de ieri, Constantin Noica i-a trimis lui Adrian Păunescu, prin bunăvoinţa doamnei Norica (distribuitor de carte în Păltiniş), următoarea scrisoare:

"Iubite domnule Păunescu,
«Sunt o natură fără de copertă», spuneţi Dumneavoastră în cântecele-acestea, atât de impresionante, ale unui om despre sine, dar aţi fost poate invers, o copertă fără de natură, sau poate aţi părut aşa! Nu e o binefacere că vă sunteţi restituit Dumneavoastră înşivă? Am citit cu nelămurite, dar sporite meditaţii critice, poemele Dumneavoastră. Nu pot hotărî dacă poetul are dreptul să vorbească atât de deschis despre sine, sau trebuie să-şi ridice permanent sinele la cel al omului fără buletin de identitate. În primul caz poezia este o mărturisire care curge, ca un torent, când tulbure, când cristalin, cum e tumultul poeziei Dumneavoastră, în celălalt caz, cu poezia cizelată şi îngrijită ca o femeie ce se place mai mult pe sine şi nu se interesează dacă place şi altora, e vorba de poezia celor nerafinaţi. Nu sunteţi un suprarafinat (un decadent) şi riscaţi să încărcaţi poemele cu un lut narativ. Dar ce efecte lirice («Aş vrea să fiu un simplu obiect / O undiţă, o ciutură, un teasc») obţineţi, de cele mai multe ori!
Nu aş îndrăzni să vă dau vreun sfat şi dealtfel nu am şi nu văd necesar nici unul, în ce priveşte poetica Dumneavoastră. Dar pentru destinul Dumneavoastră uman şi poetic, stărui în a vă spune, acum, când puteţi afirma «Te-ntorci învins, din nici un fel de luptă», că nu trebuie să vă bateţi decât cu zeii şi că, în «nedesluşita Dumneavoastră poveste», e ceva limpede: i-aţi întâlnit, îi întâlniţi şi cu siguranţă îi veţi mai întâlni. Scrieţi în continuare poeme ca acel «Transplant de albastru», fugiţi de oameni, chiar şi de prieteni, cufundaţi-vă în fericirea de a pierde numele propriu spre a deveni un nume comun şi pregătiţi-vă să deveniţi - căci sunteţi în măsură s-o încercaţi - dintr-un monument, cum aţi riscat să fiţi până acum, într-un «monumunte». Cu mare şi bogată încredere, al dumneavoastră   
CONSTANTIN NOICA”