Multora dintre romani si indeosebi conducerii clasei politice postde-cembriste le place sa creada si mai ales sa convinga, atat marea masa a populatiei, cat si opinia publica internationala ca inla-turarea regimului comunist ceausist s-a realizat printr-o revolutie "pursange".

Multora dintre romani si indeosebi conducerii clasei politice postdecembriste le place sa creada si mai ales sa convinga, atat marea masa a populatiei, cat si opinia publica internationala ca inlaturarea regimului comunist ceausist s-a realizat printr-o revolutie "pursange". Argumentul suplimentar invocat si de importanta decisiva intr-o atare sintagma este participarea maselor prin intermediul demonstratiilor de strada in principalele orase ale tarii si mai ales prin natura violenta a confruntarilor ce au dus la "pierderea de vieti omenesti". Ultimele doua aspecte s-au constituit astfel printr-o eficienta capitalizare politica drept fundament pentru asigurarea insasi a legitimitatii noului regim politic. O legitimitate ce reprezinta o indelungata aspiratie, daca tinem seama de faptul ca regimul comunist a fost inca de la conceptia sa un regim colaborationist, iar N. Ceausescu a incercat si reusit doar partial acest lucru prin reformularea ideologica hibrida a comunismului cu nationalismul.

Exceptandu-i pe "autorii" interesati direct in justificarea legitimitatii politice a regimului postdecembrist, calificarea revoltei populare din decembrie 1989 drept "o revolutie", acceptarea acestei pozitii ramane pentru restul cercetatorilor si observatorilor politici o adevarata problema a "cuadraturii cercului". Aceasta, intrucat definitia cvasiunanim acceptata a "revolutiei" in lumea moderna a stiintelor sociale impune o conditie minimala pentru o atare calificare: inlocuirea fostei clase politice din regimul inlaturat (cel mai adesea prin mijloace violente) cu o noua clasa politica. O clasa politica menita sa reprezinte aspiratiile categoriilor politice ce au declansat si au facut posibil succesul actiunii de inlaturare a fostului regim, si deci victoria revolutiei.

Nu trebuie sa fii anticomunist-sadea, ci doar un analist onest, ca sa constati, studiind cele intamplate in decembrie 1989 in Romania si dupa aceea, ca "noua clasa politica victorioasa" care i-a inlaturat pe Nicolae Ceausescu si acolitii sai imediati este de fapt cvasiidentica cu clasa politica a regimului comunist antedecembrist. O clasa care s-a reciclat ideologic rapid, mai exact peste noapte, trecand mutatis mutandis in caravana ideologica a democratiilor occidentale. Circumstantele internationale de la sfarsitul secolului al XX-lea, spre deosebire de momentul incheierii celui de-al doilea razboi mondial, nu au mai inclus vectorul ocupatiei militare straine, fie ea si cu caracter temporar. O situatie care a permis in conditiile ocupatiei militare, pe de o parte, declansarea procesului de denazificare si de sanctionare a colaborationalismului ideologic fascist in Europa Occidentala, dar si instaurarea regimurilor colaborationiste comuniste in Europa de Rasarit. De altfel, din respect pentru adevarul istoric, trebuie recunoscut ca nici procesul de de-nazificare nu s-a desfasurat in conditii ideale pentru a putea servi drept model unui proces tehnic similar de decomunizare a Europei Rasaritene. Azi, mai mult ca oricand, dupa mai bine de cinci decenii, guvernele europene occidentale se simt nu tocmai confortabil atunci cand inca sunt nevoite sa explice situatii jenante precum stigmatizarea nedreapta timp de generatii in Franta a mai bine de 200.000 de copii "din flori" considerati a fi produsul colaborationismului francez cu ocupantii germani.

In acelasi timp merita subliniat in spiritul aceleiasi obiectivitati ca nici activistii si propagandistii partidului nazist sau de sorginte fascista nu au fost lasati sa se reintegreze "peste noapte", ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat in viata politica a noilor regimuri democratice. Ceea ce s-a intamplat in Romania cu clasa politica comunista este binecunoscut: ramanand in saua puterii si controland sistemul institutional, a putut gestiona aproape discretionar configuratia "noului" sistem politic. Cum a fost posibil? Cu sprijinul si aportul esential al marii mase de colaborationisti, indeosebi cei din categoria informativ-operativa, care a continuat sa detina controlul punctelor strategice in cadrul aparatului birocratic al sistemului institutional, dar si la nivelul elitei intelectuale romanesti. Apoi, prin infiltrarea si discreditarea publica de catre putere a organizatiilor civice de inspiratie occidentala care, daca ar fi fost lasate sa capitalizeze politic prin declansarea procesului menit sa puna in lumina adevarata natura a "noii clase politice", ar fi distrus aura legitimitatii regimului instaurat. Concomitent, partea necompromisa si cea dispusa in pofida trecutului sa-si asume responsabilitatea istorica de a aborda fara menajamente si complexe fenomenul colaborationismului au fost supuse unui extraordinar proces de presiune, intimidare si manipulare pentru abandonarea subiectului sau mentinerea dezbaterii la un nivel "neprimejdios" pentru viitorul politic al clasei politice. Experienta mai mult decat neplacuta a celor cativa fosti colaborationisti ce au riscat sa "sparga" frontul solidaritatii prin iesirea si condamnarea publica a acestui fenomen avea sa constituie "un vaccin" preventiv eficient pentru intreaga categorie vizata. Din acel moment, "sabia lui Damocles" pe tema trecutului colaborationist a devenit arma de lupta preferata destinata in exclusivitate "dezertorilor" clasei politice comuniste si a competitorilor politici care reprezentau un risc real pentru actualul statu-quo.

Chestiune de vointa

OMUL CARE A DEVENIT LEGE. Ticu Dumitrescu, initiatorul Legii "Ticu"

In aceste conditii, infiltrata si manipulata copios de agentura colaborationista, societatea civila din Romania a fost in imposibilitatea practica de a impune o solutie "romaneasca" decenta pe subiect fie si in limitele modelului suratelor sale din Europa de Rasarit. In schimb, clasa politica si aliatii sai strategici au pastrat permanent initiativa si controlul ori de cate ori subiectul aparea in dezbaterile publice.

In primii sase ani ai regimului Ion Iliescu, pozitia establishmentului a fost cat se poate de ferma: blocarea totala, inclusiv pe cale legislativa, a accesului societatii civile la baza factuala reala a colaborationismului in schimbul alinierii politice neconditionate a fostilor colaborationisti. Un "quid pro quo" ce a conferit acestora din urma, in schimbul obedientei, avantaje politice, materiale si conservarea prestigiului si securitatii sociale.

Dupa alegerile din noiembrie 1996, societatea romaneasca si mai ales organizatiile civice au asteptat in zadar ca noua guvernare sa aduca schimbarile promise pe aceasta tema in cadrul campaniei electorale. Opinia publica avea sa realizeze insa curand ca, daca in timpul regimului Ion Iliescu societatii civile i s-a refuzat clar si ferm dreptul de a aborda la modul real problema mostenirii colaborationiste, in regimul Emil Constantinescu s-a actionat pentru crearea falsei impresii ca problema se va rezolva definitiv in spiritul asteptarilor electoratului ce i-a adus la putere.

Modul in care proiectul de lege promovat de senatorul Ticu Dumitrescu a fost "receptat, tuns si frezat" in timpul dezbaterilor parlamentare reflecta de fapt adevarata atitudine a conducerii politice aflate la carma Romaniei in perioada 1996-2000. O legislatie care punea pentru decenii la adapost de curiozitatea neavenitilor "tezaurul" mostenirii colaborationiste comuniste ai carei membri s-au reciclat ideologic prin cooptare o data cu fosta clasa politica.

A fost lasata, in schimb, la vedere, ca o formula de compromis pentru uz publicitar intern si international, o parte a arhivei CID referitoare la perioada imediat postbelica, unde majoritatea responsabililor pentru comiterea de atrocitati ca si a victimelor sunt de mult trecuti in lumea celor drepti. Asa s-a nascut CNSAS sub patronajul Parlamentului cu tam-tam-ul si focurile de artificii cunoscute. Daca institutia in cauza - de altfel generos dotata sub aspectul resurselor materiale/ financiare si plasata sub conducerea unui Consiliu de conducere in care existau ca minoritate decizionala bine calculata si cativa reprezentanti ai societatii civile - s-ar fi rezumat la a fi doar o moderna sala de lectura particulara sau servind unui interes pur academic, totul ar fi ramas in limitele rezonabile ale unei ineficiente deja specifice mediului romanesc de azi. Cand insa CNSAS si-a asumat emiterea de documente oficiale de tipul "certificatelor exculpatorii" pe tema colaborationismului pentru numerosi ocupanti ai unor demnitati importante ale statului roman, Consiliul de conducere si-a asumat o sarcina pentru care nu are nici competenta, nici experienta si, mai ales, nici cadrul obiectiv de evaluare a cazurilor in speta. Prima si cea mai importanta obiectie cu privire la acuratetea concluziilor emise de CNSAS este ca nu dispune de accesul independent la TOATE arhivele institutiilor militare si de securitate. Este o situatie ce anuleaza si descalifica ab initio dreptul acestei institutii de a emite astfel de documente exculpatorii. Cand o face, si din pacate a facut-o pana acum in nenumarate randuri, intra intr-un grav conflict deontologic si devine complice la un proces de mistificare de proportii istorice. Despre celelalte multe obiectii si complicatii cu care analistii si evaluatorii CNSAS ar trebui sa se confrunte intr-un proces de evaluare onest am amintit deja pe parcursul analizei, asa ca nu are rost sa revin, totul amintin- du-mi prin comparatie de dialogul purtat de Napoleon cu primarul unei mici localitati poloneze cucerita militar. Potrivit protocolului anuntat in prealabil, la intrarea in localitate a generalului francez autoritatile locale erau obligate sa dispuna tragerea clopotelor in semn de respect. In momentul intalnirii ceremoniale, Napoleon il intreaba pe primar de ce nu a respectat protocolul mentionat. La care primarul ar fi raspuns: "Nu am putut sa o facem din trei motive: primul este faptul ca am topit clopotul in timpul asediului dvs. pentru a turna gloante. Al doilea..." La care Napoleon l-a intrerupt spunandu-i: "Multumesc, primul argument explicativ e suficient...". Cam asa stau lucrurile si cu situatia actuala a CNSAS, ca institutie croita stramb si menita sa serveasca drept valet de serviciu grupelor de interese politice care au actionat pentru zamislirea ei.