Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De aproape trei săptămâni, două familii duc o luptă surdă cu cei pe care vor să-i convingă să le aducă acasă trupurile copiilor lor pentru a-i putea îngropa creştineşte. În seara de 22 noiembrie, Ana Maria şi Andrei au dispărut fără urmă în Valea Caraimanului. Cu fiecare zi ce trece se găsesc tot mai puţini voluntari, iar salvamontiştii se ocupă mai mult cu declaraţiile de presă decât să-i caute. În lipsa unei legi de funcţionare şi a unei autorităţi de control, fiecare centru din ţară merge după bunul-simţ al celui care îl conduce. Într-un meci de orgolii ascuns după referinţele "specialiştilor", invocarea condiţiilor meteorologice, diplomele de pe pereţi, titulatură şi statut, cei care ar trebui să aibă cel puţin o datorie morală să-i caute cred cu tărie şi fără drept de apel că instituţia nu trebuie să se ocupe cu recuperarea de cadavre. Lacunele reglementărilor pun nişte părinţi în situaţia de a-şi vedea copiii trataţi ca nişte deşeuri peste care s-a aşternut zăpada şi le lasă o singură variantă, dezgheţul. O alternativă inacceptabilă pentru oricine ar fi pus într-o asemenea situaţie imorală şi inumană. Un caz ce scoate la iveală bolile salvamontului românesc şi ucide visul de Feţi-Frumoşi al salvatorilor montani.
În seara de 22 noiembrie, Ana Maria şi Andrei au dispărut fără urmă în Valea Caraimanului. De atunci încoace, familia se chinuieşte să mute munţii din loc ca să-i poată îngropa creştineşte. Lacrimile de la început le-au încremenit, durerea a alunecat în adânc, iar în privirea goală nu le-a rămas decât expresia luptei surde pe care o duc cu cei pe care vor să-i convingă să le aducă copiii acasă. Cu fiecare zi ce trece se găsesc tot mai puţini voluntari, iar salvamontiştii se ocupă mai mult cu declaraţiile de presă decât să-i caute.
Andrei Jora împlinise 24 de ani cu o lună în urmă, Ana Maria Coman urma să împlinească 24 de ani la trei zile de la dispariţie. Erau colegi, studenţi la facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti. Toate părerile exprimate până acum afirmă că cel mai probabil au fost surprinşi de o avalanşă. După câteva zile a fost clar pentru toată lumea, chiar şi pentru familie, că orice şansă de supravieţuire a devenit egală cu zero, având în vedere condiţiile meteo. Singurul lucru pentru care s-au mai rugat a fost să-i găsească pentru a-i putea îngropa cum se cuvine. Dacă ar fi putut ar fi mutat şi muntele din loc. O îndârjire care poate părea absurdă atunci când durerea altuia e privită ţeapăn de departe. O îndârjire care poate stârni un umor sinistru, care nu lasă loc decât unor replici mute. Până şi înverşunarea păleşte în faţa unora care îţi botează copiii, rămaşi undeva pe munte, Brânduşa şi Ghiocel, la fel ca florile care ies la iveală primăvara.
DE-A BABA OARBA
O vreme, mass-media s-a mulţumit doar cu texte succinte sau cu ştiri de câteva secunde care anunţau o banală dispariţie a unor turişti, adăugând invariabil propoziţii despre eforturile salvatorilor. Au fost suficiente cadrele de final în care salvatorii montani pozează în Făt-Frumos după luptă, deşi a fost numai la plimbare în jurul castelului. Fără a avea intenţia de a generaliza, fiecare pădure are uscăturile ei, aşa cum printre salvamontişti există şi unii care sunt gata să-şi rişte viaţa în orice moment. Dispariţia celor doi tineri a devenit "cea mai mediatizată tragedie din Buşteni" în momentul în care familia a apelat la ajutorul salvamontiştilor austrieci, al SRI-ului, al radiesteziştilor, al unor alpinişti voluntari şi a solicitat pe cont propriu implicarea altor formaţiuni Salvamont din ţară, acuzând lipsa de interes a echipei locale. Cei doi experţi austrieci, Peter Veider şi Arno Piersteiner, specialişti în salvări montane dificile, dar şi mai mulţi voluntari s-au plâns de lipsa de colaborare de care a dat dovadă Salvamontul local. De partea cealaltă a rămas senzaţia că cei care au venit mai mult au încurcat decât să ajute, supunând echipa la eforturi inutile şi la un joc de ping-pong care nu se ducea însă pe colţurile mesei, ci în zăpada aşternută peste Ana Maria şi Andrei. Un joc în care problema nu e o bucată de plastic, ci două suflete care aşteaptă să aibă parte de rânduiala creştină. Aşa s-a iscat un meci de orgolii ascus după referinţele de "specialişti", invocarea condiţiilor meteorologice, diplomele de pe pereţi, titulatură şi statut – din care reiese, aşa cum afirmă un fost şef de echipă, că instituţia se cheamă SALVAMONT şi nu SALVAMORT.
DUPĂ 14 ZILE
Când l-am sunat pentru prima oară pe Vasile Jora, tatăl lui Andrei, era la un hipermarket, cumpăra lopeţi cu care să-şi dezgroape băiatul de sub tonele de zăpadă. Urma să ne întâlnim a doua zi la Buşteni, dar o criză de inimă şi durerile naşterii înainte de termen ale celei de-a doua soţii l-au ţinut pe loc. Ca o glumă macabră a vieţii, un copil i se năştea în timp ce îl căuta pe celălalt, mort.
În ziua aceea la poalele Bucegilor, totul era încremenit în soare. Salvamontiştii nu au urcat, iar dintre voluntarii aşteptaţi să dea o mână de ajutor ajunsese doar unul singur care a stat alături de noi cu ochii zgâiţi pe geam, certându-se cu vremea frumoasă care îi făcea în ciudă. Din spatele geamului de la hotelul Silva, acolo unde familiile tinerilor au stabilit "cartierul general" de când cei doi au dispărut, muntele priveşte de sus cu un fel de cinism înfăşurat printre creste. Acolo, undeva între pilonii trei şi patru ai telecabinei sunt îngropaţi Andrei şi Ana Maria. Seara târziu, în parcarea de la Silva a ajuns o maşină care avea proptită pe parbriz o poză a unui băiat cu ochii mari şi albaştri. Pe conturul alb al imaginii, cerneala neagră răspândea amărăciunea: "Andrei, nu te vom uita niciodată!". Vasile Jora se aşază la masă târându-şi durerea printre muzica de petrecere care bubuie din boxe. Tristă ironie a sorţii, alţii chefuiau în timp ce un tată îşi trăia drama vieţii lui. Dintr-un plic împăturit scoate zâmbind amar nişte lumânări aduse de la Muntele Athos. Se ridică şi îi şopteşte ceva la ureche lui Cornel, un alpinist care venise să dea o mână de ajutor. Mâinile îi freamătă ca şi când ocrotesc ceva de preţ. Spera ca ziua următoare să-şi poată duce copilul acasă. Aştepta 30 de oameni în ajutor ca să-i dezgroape băiatul de sub zăpada aproape pietrificată de ger.
ANIVERSĂRI DATE PE-O MOARTE
Încet, încet cuvintele i se înnoadă. Mâna frământă o cărticică de rugăciuni, ochii roşii privesc în gol. În toate zilele pe care le-a petrecut la Buşteni aşteptând cu privirea aţintită spre vârfurile albe care i-au furat băiatul, a mers la mănăstirea din apropiere. Întâi s-a rugat ca să-l găsească în viaţă, apoi, când a pierit orice speranţă, să se roage pentru sufletul lui şi pentru ca muntele să-i dea măcar trupul înapoi. A învăţat să vorbească despre Andrei la timpul trecut. "Cea mai frumoasă amintire cu Andrei o am de când era la grădiniţă... Era un copil bun. A mai urcat pe munte, dar nu o făcea în mod obişnuit. În urmă cu un an şi jumătate a vrut să se însoare, însă în ultima clipă şi-a dat seama că fata are alte interese. I-a fost tare greu o perioadă... Când a cunoscut-o pe Ana Maria ne-a povestit despre ea, dar noi nu o cunoşteam." În ziua fatală, Andrei şi-a sunat tatăl să-i spună că pleacă la munte. "Dacă aş fi ştiut...", oftează secat Vasile Jora. Acum îşi aduce aminte de toate semnele prevestitoare de nenorocire. "În sâmbăta aceea urmăream o emisiune despre influenţele nefaste ale cifrei opt. Apoi am văzut la ştiri că doi tineri au fost daţi dispăruţi pe Valea Caraimanului şi i-am compătimit." Zâmbeşte dureros în timp ce-şi continuă povestea. Când a căzut vestea fără echivoc, prin faţa ochilor i-au trecut secvenţial semnele prevestitoare. A vorbit ultima oară cu băiatul său la 13:31, numere care adunate dezvăluie optul funest. Apoi şi-a amintit că numerele de pe zidul casei însumează aceeaşi cifră, la fel ca şi orele la care radiesteziştii ar fi apreciat moartea copiilor.
În dimineaţa de sâmbătă a zilei următoare, la ora 7:00, la "cartierul general" se dă trezirea. E ziua de Sfântul Nicolae. În faţa punctului de plecare al telecabinei s-a adunat o mică armată echipată cu lopeţi şi costume de munte. Mai puţin de 20 de oameni, majoritatea voluntari, şi câţiva salvamontişti. Din echipă face parte şi un câine de detectat urma sub zăpadă, adus de unul dintre voluntari. La baza văii, o plăcuţă de avertizare anunţă că traseul este închis iarna. Dar viaţa dă lecţii fără alternativă şi atunci când nu ai nevoie de ele. Vasile Jora ne roagă să fim azi puţin mai pioşi. O spune aproape şoptit: "Azi ar fi fost ziua lui de nume. Îl chema şi Nicolae". E a doua aniversare de la care Andrei lipseşte. La 30 noiembrie ar fi sărbătorit şi de Sfântul Andrei. Nici Ana Maria nu a mai apucat să-şi sărbătorească cei 24 de ani pe care urma să-i împlinească la 25 noiembrie. Au dat aniversările pe moarte.
EPOPEEA UNEI LUPTE SURDE
Cele 14 zile, cu excepţia celor câteva când a plecat după ajutoare şi lopeţi, Vasile Jora şi le-a petrecut uitându-se în sus şi aştepând o veste de la cei plecaţi să scormonească zăpada. La fel şi prietenele Anei Maria, care a lăsat la Bucureşti o mamă grav bolnavă. Au făcut din durere un fel de alianţă care-i cere pe cei dragi înapoi, fie şi numai pentru a-i îngropa. Când au început să-şi dea seama că salvamontiştii au cam lăsat-o pentru la primăvară, după ce a fost clar că şansele de supravieţuire ale tinerilor sunt ca şi nule, oamenii au apelat la prieteni şi cunoştinţe, fără a se putea consola cu ideea că o să-i găsească abia când se topeşte zăpada. Aşa a intervenit şi SRI-ul, în premieră pentru istoria salvamontului românesc. După aprecierea aparaturii folosite de cei de la SRI şi de radiestezişti, locul în care se presupune că se află cei doi s-a restrâns, spun cei din familie, la o arie în diametru de circa 25 metri, aflată la aproximativ 1.700 de metri altitudine. O enormitate, ţinând cont de tonele de zăpadă căzute ce ating o înălţime de circa 10 metri. Din zi în zi căutările devin mai anevoioase. Din cauza gerului, zăpada se întăreşte, singura soluţie rămânând săparea şanţurilor şi apoi introducerea sondelor care nu au o lungime mai mare de trei metri. Conform declaraţiilor familiei, la aproape o săptămână au fost făcute primele săpături în zăpadă, în locul indicat de angajaţii SRI. Apoi au venit alegerile şi mai multe zile totul a fost încremenit. Şeful Salvamontului din Buşteni a ţinut să ne precizeze că acţiunile de căutare nu au fost oprite în cele două săptămâni decât pe perioada de week-end, când în staţiune sunt mai mulţi turişti care trebuie să fie supravegheaţi şi în zilele în care condiţiile meteo nu au permis. De partea cealaltă, familia afirmă că "din 14 zile ei au participat la căutări doar pe jumătate, chiar dacă vremea a fost bună". Austriecii au făcut cale întoarsă după câteva zile, chemaţi de alte treburi, dar puşi pe fugă şi de atitudinea întâmpinată. "Am vorbit cu ei după ce au ajuns înapoi în Austria şi mi-au spus că sunt fericiţi că au ajuns întregi, pentru că nu mai lipsea mult până să mănânce şi bătaie acolo sus. Probabil că dacă îi lăsau să-şi facă treaba le ştirbeau lor aura de eroi, ceea ce era inadmisibil pentru cei de la Salvamont. Doar asta poate să fie, pentru că acolo nu a venit oricine să le încurce treaba, erau oameni cu experienţă, unul dintre cei doi, Peter Veider, era chiar şeful echipei de salvare din Tirol", povesteşte Raul, unul dintre apropiaţii familiei, cel care i-a chemat în ajutor. În replică, Gh. Haiduc susţine că au tratat problema ca pe oricare alta: "S-a făcut atâta caz pe subiectul ăsta... Noi când primim un apel nu întrebăm câţi ani are respectivul, al cui copil e. E un simplu turist care are nevoie de noi. Şi salvamontiştii, unii dintre ei sunt copii, alţii au copii. Avem băieţi de la 18 la 50 de ani pentru care muntele e o pasiune, nici în concediu nu se duc la mare. Mănâncă toţi dintr-o conservă. Eu sunt şef aici de trei ani şi nu am crezut în atâta solidaritate".
"Mi-au spus că sunt fericiţi că au ajuns întregi, pentru că nu mai lipsea mult până să mănânce şi bătaie acolo sus. Probabil că dacă îi lăsau să-şi facă treaba le ştirbeau lor aura de eroi, ceea ce era inadmisibil pentru cei de la Salvamont. Doar asta poate să fie, pentru că acolo nu a venit oricine să le încurce treaba"
Raul, prieten al Anei
"Am tratat cazul ca pe oricare altul. Noi când primim un apel nu întrebăm câţi ani are respectivul, al cui copil e. E un simplu turist care are nevoie de noi. Şi salvamontiştii unii dintre ei sunt copii, alţii au copii. Mănâncă toţi dintr-o conservă. Eu nu am crezut în atâta solidaritate."
Gheorghe Haiduc, şef Salvamont Buşteni
ULTIMA ZI
Într-o sâmbătă de noiembrie, Andrei s-a urcat în maşina Anei Maria şi au plecat spre Buşteni pentru o banală excursie la munte. Urmau să plece mai mulţi colegi, dar ceilalţi s-au răzgândit în ultimul moment. Au plecat numai ei doi. Destinul făcea primele jocuri pentru ceea ce avea să fie un deznodământ nenorocit. Au ajuns în Buşteni în jurul orei 13:30-14:00. Ana Maria şi-a sunat mama, i-a spus că a ajuns, că e frumos şi ninge. Au lăsat maşina în parcare la Hotelul Silva, şi-au îmbrăcat costumele de urcat pe munte. Andrei îl cumpărase pe al lui chiar în ziua aceea. Eticheta a rămas în maşină, aruncată pe un scaun ca o urmă seacă a ultimelor zvâcniri ale tinereţii lui. Şi-au pus rucsacurile în spate şi au luat-o în sus pe Jepii Mici, spre Cabana Caraiman. Undeva pe traseu vremea a luat-o razna. Ninsoarea liniştită s-a transformat în viscol, soarele a lăsat loc negurilor. Pe lângă ei au trecut la vale câteva grupuri de turişti, speriaţi de vremea nesuferită care i-a făcut să se întoarcă din drum. Doar ei au mers înainte. Ana Maria ştia muntele, îl stăpânise de mai multe ori. Uneori venea singură, îşi lua echipamentul şi rucsacul, lăsa maşina în parcare, urca până la Babele, dormea acolo şi dimineaţa cobora înapoi. În sâmbăta aceea nefastă, în jurul orei 15:00 au văzut ultimul om. Au mai urcat încă două ore prin viscol. La 17:07 au dat ultimul semn de viaţă. Ana Maria a sunat la 931, cerând numărul de telefon al Salvamontului din Buşteni. A strigat la Andrei să-i dea ceva de scris. "Nu a primit nici un răspuns, am dedus că băiatul se afla ceva mai departe", povesteşte Laura, operatoarea care i-a răspuns la apel. "Am vrut să o ajut, mi-am dat seama că ei se află într-o situaţie dificilă, deşi nu părea panicată. Am făcut direct legătura la Salvamont, după ce am încercat la Buşteni şi la alt centru unde nu a răspuns nimeni, am apelat la dispeceratul de la Braşov, care i-a contactat pe cei din Buşteni.
Fata mi-a lăsat numărul ei de telefon şi al unei prietene, în caz că am nevoie de mai multe informaţii, a spus că se află sub Cabana Caraiman şi că nu pot înainta." Li s-a spus să stea pe loc, că cineva va veni după ei. Salvamontistul care a vorbit pentru ultima oară cu ea povesteşte că vocea Anei se auzea înfundat, probabil din cauza viscolului. I-a spus că se află în faţa unei pietre mari de care nu pot trece. Afară era deja întuneric, iar vântul se înteţise. "Primii doi salvamontişti au plecat la 10 minute după apel de la Cabana Caraiman, au coborât până unde au crezut că ar putea fi, într-o zonă numită Hornul Văii. A fost una dintre zilele cu viscolul cel mai mare, vântul avea 120-130 km pe oră, rar a fost aşa. Afară au fost –17 grade în noaptea aceea. Am dedus ulterior că băieţii au făcut cam două ore de la cabană până la locul în care au crezut că ar fi. La cabană au sosit alţi doi salvamontişti de la refugiul aflat mai sus, cam într-o oră şi 20 de minute, iar cei doi se întorseseră. Cam peste trei ore de la apel au plecat din nou, în formulă de trei.
Unul dintre cei care au plecat primii a rămas la cabană. Au coborât toată valea şi au ajuns în oraş în jur de 1:30 noaptea fără să găsească nici un indiciu. A doua zi, duminică, a plecat toată echipa, tot pe acelaşi traseu, dar şi pe Jepii Mari, ne-am gândit că poate fata a încurcat drumul", ne-a povestit Gheorghe Haiduc, şeful Serviciului Salvamont Buşteni. "Dacă lucrurile au stat aşa, nu contest că şi-au riscat viaţa atunci, având în vedere condiţiile de afară. Nicăieri în lume salvatorul nu se pune pe el în pericol, dacă i se întâmplă lui ceva nu mai poate salva pe nimeni. Dar ce s-a întâmplat după asta e altă poveste", spune Cornel Sain, unul dintre alpiniştii voluntari.
SUFLETE ÎNTRE DOUĂ PILOANE
Timp de aproape două săptămâni, diverse televiziuni şi ziare relataseră ce angrenaj de forţe a fost pus în mişcare pentru a-i căuta pe tineri, despre clarvăzători şi recompense de un miliard, despre munca asiduă a salvamontiştilor de a găsi doi oameni care, ce-i drept, nesocotiseră legile nescrise ale muntelui. De la faţa locului însă tabloul mediatic se clatină. Vasile Jora afirmă că nu a avut niciodată inconştienţa de a pune în pericol viaţa altor oameni, oferind bani pentru a-şi găsi copilul. Sub ochii noştri, mai puţin de 20 de oameni, majoritatea voluntari, care urcă pe munte echipaţi cu lopeţi, devin spre seară 30 la ştirile unei televiziuni de mare audienţă care, probabil, nu are bani, şi pentru cameraman de vreme ce salvamontistul-şef s-a aflat în postura de operator, alături de fotoreporterul nostru.
În ziua aceea salvamontiştii au stat la căutări doar aproximativ două ore, pentru că aveau de sărbătorit jos în oraş şi probabil trebuia să aibă cadrele eroice pentru ştiri. L-am întrebat la plecare pe salvamontistul-şef, Gheorghe Haiduc, dacă colegii din Braşov pe care îi aştepta în ajutor au răspuns solicitării. Mi-a răspuns că nu pot veni. Pe numărul dispeceratului Salvamont din Braşov, şeful echipei mi-a replicat că nu au primit o astfel de solicitare.
După plecarea salvamontiştilor, voluntarii au rămas doar cu lopeţile şi cu o singură sondă de zăpadă. Cu ochii pe geam, tatăl lui Andrei şi două prietene ale Anei Maria care sosiseră şi ele între timp ţineau legătura prin telefon cu cei aflaţi sus. O veste că sonda a tresăltat la ceva afundat în zăpadă a vibrat în ochii celor de jos. Sus, voluntarii rămaşi s-au aruncat asupra locului, uitând de orice urmă de oboseală. Lopeţile au sfârâit ca niciodată, însă dezamăgirea s-a iţit repede din groapă. Nu găsiseră decât o creangă de copac. Au sosit pe înserate sfârşiţi de oboseală, cu speranţele afundate şi ele în zăpada de acolo de sus. A doua zi au luat-o de la capăt. O agenţie de presă care cita doar o declaraţie a unuia dintre salvamontişti, obţinută cel mai probabil telefonic, afirma că echipa Salvamont a continuat căutările şi duminică. Cei şase voluntari care au urcat în acea zi ne-au spus că nu au fost însoţiţi decât de doi oameni de la Salvamont care s-au făcut nevăzuţi într-o oră.
Citește pe Antena3.ro
