CTITORI AI ROMĂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia "Oameni politici români", elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Costache Manolache Epureanu şi Ion Gr. Ghica.

Costache Manolache Epureanu s-a născut la 22 august 1820, în Iaşi. A fost: Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Iaşi, în perioada 27 aprilie 1859-30 aprilie 1860; Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, în perioada 13 iulie 1860-14 aprilie 1861; Preşedinte al Adunării Elective (17 decembrie 1865-3 ianuarie 1866), Guvernul Nicolae Creţulescu; Preşedinte al Constituantei din 9 mai-6 iulie 1866, Guvernul Lascăr Catargiu; Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României, în două rânduri: 20 aprilie-14 decembrie 1870;

27 aprilie-23 iulie 1876; Ministru de Interne, 20 aprilie – 14 decembrie 1870, în Guvernul condus de el însuşi. Preşedinte al Partidului Conservator, 3 februarie-7 septembrie 1880.

Familia boierească Epureanu este menţionată în hrisoave încă din vremea lui Ştefan cel Mare.

Manoil (Manolache) era fiul vornicului Ioan Epureanu şi al Catincăi, născută Negel; neamuri de boieri cu întinse proprietăţi în ţinutul Tutova. Trimis de mic în străinătate, M.C. Epureanu a absolvit şcolile primară şi secundară la Heidelberg, în Germania. Studii universitare la Berlin, Gotingen, Jena – unde şi-a trecut doctoratul în Drept (1803) – şi la Paris.

Revenit de la studii, a intrat în magistratură, preşedinte al Tribunalului Tutova (1844-1846).

Implicat în mişcarea paşoptistă de la Iaşi, a trebuit să se refugieze din ţară. A pribegit prin Transilvania, prilej cu care a asistat la Adunarea Naţională de la Blaj din 3-5 mai 1848. A trecut de aici la Braşov, apoi la Cernăuţi, participând la o seamă de acţiuni revoluţionare.

După retragerea trupelor ruseşti de ocupaţie s-a întors în Moldova, unde Domnitorul Grigore Alexandru Ghica l-a numit preşedinte al Divanului de Întărituri (1854-1856).

Adept al ideilor unioniste, a desfăşurat o susţinută activitate în Comitetul central al Unirii (Iaşi), ca deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă a Moldovei (din decembrie 1859). Deşi se afla el însuşi pe lista candidaţilor la Tronul Moldovei, Manolache Costache Epureanu a renunţat în favoarea colonelului Alexandru Cuza.

APRECIAT DE CUZA VODĂ
Cuza Vodă i-a cotat la justa lor valoare calităţile de om politic priceput în gestionarea administraţiei. După ce, scurt timp (27 aprilie-1mai 1859), s-a numărat printre membrii Comisiei Centrale de la Focşani, a fost desemnat în funcţii guvernamentale. Pe lângă cele trei preşedinţii la Consiliul de Miniştri din Iaşi şi, respectiv, din Bucureşti, a mai fost titular sau interimar la unele Departamente: ministru de Justiţie (17 ianuarie-6martie 1859) în Guvernul de la Iaşi condus de Vasile Sturdza; ministru de Justiţie (27 aprilie-10 noiembrie 1859), la Ministerul de Finanţe (27 aprilie-4 mai 1859), la Ministerul de Interne (14 martie-3 aprilie 1860) – în Guvernele din Iaşi, conduse de el însuşi. În Guvernul de la Bucureşti, pe care l-a condus, a fost şi titular la Ministerul de Finanţe (13 iulie 1860-14 aprilie 1861), ad-interim la Ministerul Controlului (23 noiembrie-31 decembrie 1860).

A intrat în Guvernul Lascăr Catargiu titular la Justiţie (la 28 octombrie 1872), dar a demisionat (la 31 martie 1873), nefiind de acord cu înfiinţarea Creditului Funciar fără participarea capitalului străin.

În acelaşi timp, şi din aceleaşi motive, s-a declarat disident din Partida Conservatore. S-a alăturat opoziţiei coalizate ce a dus la căderea Guvernului Lascăr Catargiu. Trecut la liberali, a făcut parte din Comitetul executiv (fondator) al Partidului Naţional Liberal (1875).

A prezidat ultimul său Guvern (fiind şi titular la Lucările Publice), din care făceau parte Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Vernescu. După trei luni (la 23 iulie 1876), Epureanu a demisionat şi din Guvern, şi din PNL şi a revenit în tabăra conservatore, devenind întâiul preşedinte al Partidului Conservator (la 3 februarie 1880).

Deputat, senator în toate legislaturile anilor 1859-1880.

Orator distins, de o pregnantă vioiciune a spiritului.

ZIGZAGURI POLITICE ÎN CARIERĂ
Observând traiectoria politică a lui Manolache Costache Epureanu, am fi tentaţi repede la o evaluare, să-l considerăm un oportunist şi un inconsecvent. Liberal moderat filocuzist, conservator ezitant şi disident în primii ani ai domniei lui Carol I, opozant de marcă în cadrul coaliţiei de la Mazar Paşa şi membru fondator al Partidului Naţional Liberal, în cele din urmă, autotransferat preşedinte-fondator al Partidului Conservator.

Aceste zigzaguri politice ale lui Epureanu urmeză, de fapt, crezul bărbatului de Stat care, indiferent de "disciplina" de partid, a pus totdeauna mai presus interesele naţionale majore ale ţării. A slujit politica lui Cuza Vodă corect şi dezinteresat, şi-a dat adeziune pentru noua Domnie şi a ajutat la consolidarea Statului naţional modern – ca premier, ca ministru, ca deputat, senator –, chiar dacă pentru aceasta, ca om politic, s-a servit de contextele politice date.

Când a simţit că "monstruoasa coaliţie" era pe cale să dea lovitura de Stat, M.C. Epureanu a demisionat din funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor. Acel gest i-a adus preşedinţia Constituantei, care l-a proclamat domnitor al românilor pe Principele Carol Hohenzollern de Sigmaringen.

N-a intrat, de la constituirea sa, în Guvernul Lascăr Catargiu; a făcut-o după un an şi jumătate, însă n-a întârziat să demisioneze atunci când unele măsuri guvernamentale nu se potriveau cu concepţia sa economico-financiar-bancară. N-a avut scrupule să se alăture, ca disident conservator (pretextul: semnarea controversatei Convenţii comerciale cu Austro-Ungaria), coaliţiei liberale de la Mazar Paşa, care a trântit de la putere Guvernul L. Catargiu. Manolache Costache Epureanu nu şi-a făcut vreun proces de conştiinţă nici atunci când a dezertat cu totul de la conservatori pentru a deveni membru fondator al Partidului Naţional Liberal. Nemulţumit de plasarea în plan secund, în conducerea PNL, Epureanu a părăsit şi această formaţiune, pentru a reveni la conservatori – mai aproape de vederile sale politice decât liberalii prea radicali ai lui Brătianu-Rosetti.

Pentru experienţa omului politic în vârstă de 60 de ani, partida conservatorilor era mai potrivită. Epureanu a murit la 7 septembrie 1880, în Wiesbaden (Germania). Surpinzătorea încetare din viaţă a preşedintelui proaspăt-înfiinţatului Partid Conservator a scutit istoria politică de o nouă "schimbare la faţă" a imprevizibilului, spiritualului (până la sarcasm) Manolache Costache Epureanu.

Ion Gr. Ghica, un unionist convins Ghica Ion Gr. s-a născut la 10 decembrie 1830, în Iaşi. A fost ministru al Afacerilor Străine, perioada 30 septembrie 1862-17 august 1863, în Guvernul României condus de Nicolae Creţulescu. Principe, fiu al ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, şi al Elenei, fiica fostului domnitor Ioniţă Sandu Sturdza.

Studiile elementare la Colegiul des "Jesuites" din Fribourg (Elveţia), literare şi militare cu profesori renumiţi, tot la Fribourg şi la Paris.

După cinci ani (1843-1848) a revenit în ţară, unde a avut reuşite încercări literare, s-a înrolat în armată.

Pentru a-şi desăvârşi învăţătura, a plecat din nou la Geneva, spre a studia Filosofia, Dreptul, Arta militară (din anul 1849 şi până în anul 1851).

Dregător al judeţului Iaşi. Membru al Divanului Domnesc şi de două ori senator de Stat (1853, 1856), în timpul Domniei tatălui său. Înaintat la gradul de colonel în anul 1853.

Unionist, membru al Adunării Elective care a desemnat pe colonelul Alexandru Cuza domnitor al Moldovei. A făcut parte din Guvernul de la Iaşi condus de Mihail Kogălniceanu, fiind titularul Ministerului Lucrărilor Publice (29 septembrie 1860 – 16 ianuarie 1861).

Comandant al Garnizoanei militare Iaşi (de la 1 februarie 1861), adjutant personal al lui Cuza Vodă. Ministru de Război (22 iulie 1861-22 ianuarie 1862) în Guvernele de la Iaşi, conduse de Anastasie Panu şi, respectiv, Alexandru C. Moruzi.

S-a mutat cu domiciliul de la Iaşi în Bucureşti şi în primul Guvern al României, condus de Barbu Catargiu, a deţinut portofoliul Ministerului de Război (22 ianuarie-30 septembrie 1862).  

Deşi în anul 1864 a fost numit de către domnitorul Cuza membru al Consiliului de Stat, generalul Ion Gr. Ghica s-a depărtat de Cuza Vodă, nemulţumit de lovitura de Stat de la 2 mai 1864, intrând chiar în rândurile "monstruoasei coaliţii". Ales membru al Constituantei din anul 1866.

La începutul Domniei lui Carol I a mai fost titular al Ministerului de Război (11 mai-6 augusut 1866), în Guvernele conduse de Lascăr Catargiu şi, respectiv, Ion Ghica.

Ultima parte a vieţii a petrecut-o în diplomaţie. Agent diplomatic la Constantinopol (16 mai 1872-4 aprilie 1877). General de divizie, ataşat al Guvernului român pe lângă Ţarul Alexandru I (din aprilie 1877 şi până în anul 1878). Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Petersburg (10 octombrie 1878-21 martie 1881).

Fiu de domnitor unionist, el însuşi un unionist convins, generalul Ion Gr. Ghica l-a slujit pe Cuza Vodă cu credinţă, până în momentul în care a fost capacitat de ideea "Domnitorului străin". Politic, militar – ingratitudinea faţă de Alexandru Ioan I nu i-a adus, în schimb, recunoştinţa aşteptată din partea noului regim politic. Motiv pentru care a decis să treacă în diplomaţie, unde a adus servicii notabile în momentele critice pentru soarta ţării sale – cu referire expresă la atitudinea manifestată ca agent diplomatic la Constantinopol, până în preajma Declaraţiei de Independenţă a României; chiar şi în misiunea diplomatică de la Petersburg s-a dovedit un negociator redutabil întru apărarea intereselor majore ale ţării sale. A murit la 21 martie 1891, în Petersburg.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.


URMEAZĂ
Citiţi luni despre C.A. Rosetti şi Nicolae Rosetti-Bălănescu