CTITORI AI ROMĂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia "Oameni politici români", elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Ion C. Brătianu.

Ion C. Brătianu s-a născut la 2 iunie 1821, în Piteşti. A fost Ministru de Interne, în mai multe rânduri: 1 martie-4 august 1867, în Guvernul Constantin Al. Creţulescu; 13 noiembrie 1867-12 august 1868, în Guvernele conduse de Ştefan Golescu, respectiv, Nicolae Golescu; 27 ianuarie 1877-26 mai 1878; 25 noiembrie 1878 -5 iulie 1879; 25 ianuarie-1 august 1882; 23 iunie 1884-29 aprilie 1887, în Guverne conduse de el însuşi. Preşedinte al Adunării Deputaţilor, în sesiunea legislativă 18 noiembrie 1868-29 ianuarie 1869, Guvernul Dimitrie Ghica. Preşedinte al Partidului Naţional Liberal, din 24 mai 1875 şi până la 4 mai 1891. Preşedinte al Consiliului de Miniştri, vreme de 12 ani (24 iulie 1876 -20 martie 1888), cu un scurt interimat al fratelui său Dumitru (din 10 aprilie la 9 iunie 1881).

Tatăl - stolnicul Constantin (Dincă) Brătianu - şi mama sa - născută Tigveanu - au căutat să dea o instrucţie temeinică fiilor lor. După ce a absolvit cursurile şcolii lui D. Simonide din Piteşti, adolescentul Ion Brătianu a fost dat la învăţătură militară, ajungând în aprilie 1838 la gradul de praporcic. Trimis la Paris, în anul 1841, a urmat cursurile Şcolii Politehnice dar a audiat şi prelegerile marilor filoromâni Jules Michelet şi Edgar Quinet, la vestitul College de France. Aidoma fratelui său mai mare, precum şi a celorlalţi tineri studioşi din generaţia sa, s-a remarcat în acţiunile desfăşurate în cadrul Societăţii studenţilor români de la Paris (1845), "Însocierii Lazariene" (1847) pentru promovarea instrucţiunii publice în Principatele Române. Şi tot asemeni fratelui său s-a înscris  în cele două loji masonice ale radicalilor francezi - "l'Athenee des Etranges" şi "La Rose du parfait silence" - ajungând şi el până la gradul de maestru.

După experienţa trăită pe viu în evenimentele paşoptiste de la Paris, a venit în ţară şi s-a angajat de la început în revoluţia din Muntenia: a figurat ca membru în Comitetul revoluţionar de la Bucureşti, a fost secretar al Guvernului revoluţionar provizoriu, prefect al Poliţiei Capitalei.

Mişcarea revoluţionară paşoptistă fiind înfrântă prin pătrunderea în ţară a trupelor ruseşti, I.C. Brătianu şi ceilalţi tovarăşi de ideal au trebuit să traverseze o prelungită perioadă a exilului. Stabilit la Paris s-a încadrat în pleiada tinerilor apostoli români care au propovăduit cu ardoare şi eficienţă cauza naţională, unionistă a românilor, în faţa instanţelor oficiale şi opiniei publice europene.

În iulie 1857, în cea mai mare parte proscrişii paşoptişti au fost  lăsaţi liberi să se întoarcă în ţară. În privinţa lui Ion C. Brătianu, nu înainte de a fi avut de-a face cu justiţia franceză (în anii 1853-1856), din cauza implicării sale într-un complot ce-l avea drept ţintă pe Împăratul Napoleon al III-lea.

MEMORIU PENTRU CUZA VODĂ
Revenit în ţară, Brătianu n-a întârziat să se angajeze în campania electorală desfăşurată în vederea constituirii Divanului ad-hoc, dătător de seamă pentru dorinţele românilor exprimate în faţa marilor Puteri ale Europei. A fost membru al acelui Parlament democrat sui generis şi a contribuit în mod determinant la punerea în acte oficiale a dreptelor doleanţe româneşti. I.C. Brătianu a făcut parte şi din Adunarea Electivă care a votat dubla alegere a lui Cuza Vodă ca Domnitor al Principatelor Unite.

La 1859, Ion C. Brătianu era stăpânit de ideile liberalismuui radical, pe care i le întreţinea cu fervoare prietenul său C.A. Rosetti. Aşa se explică reţinerile liberalului moderat Cuza Vodă faţă de prea repedea implicare a liberalilor radicali în afacerile Principatelor Române, intrate în febra Unirii definitive.

Când Cuza Vodă a poposit pentru prima oară la Bucureşti, Ion C. Brătianu l-a întâmpinat cu un elaborat memoriu ce cuprindea punctul său de vedere asupra dezvoltării imediate şi de perspectivă a României. Domnitorul n-a marşat. Mai mult, chiar. Cât timp a ocupat Tronul ţării, nu i-a încredinţat niciodată formarea Guvernului, deşi în cei şapte ani de Domnie a schimbat peste 15 Cabinete. Abia dacă a prins portofoliul Finanţelor în Guvernul de o lună şi jumătate, de la Bucureşti, condus de Nicolae Golescu.

Conştient de valoarea sa politică (încă nematurizată complet, totuşi), ofensatul Ion C. Brătianu s-a regăsit cap de listă în "monstruoasa coaliţie" din februarie 1866. Dacă nu l-au lăsat complotiştii pe Cuza Vodă să predea el însuşi Domnia în mâinile unui Principe străin Ion C. Brătianu s-a grăbit să ia el această iniţiativă, înrâurind în chip decisiv aducerea Principelui Carol Hohenzollern-Sigmaringen pe locul detronatului Prinţ al Unirii. Şi ca un făcut, când Brătianu şi Rosetti au avut surpriza să constate şi să se izbească de puternica personalitate a noului Domnitor, au încercat să repete "pozna" de la 10/11 februarie 1866, încurajând ridicola "revoluţie de la Ploieşti" (august 1870) şi alte manifestări anticarliste.

Numai că expresia "anii cuminţesc" nu este doar vorbă în vânt pentru caracterele puternice. Ion C. Brătianu a avut tăria să se desprindă de făcăturile conjuraţilor de tot soiul şi să devină un bărbat de Stat "curajos numai în cele bine chibzuite". Aşa s-a putut forma şi a putut rezista, ani şi ani, tandemul Regele Carol - premierul I.C. Brătianu.

TRAIECTORIE MEREU ASCENDENTĂ
Reluând firul cronologic, să consemnăm că I.C. Brătianu a avut o traiectorie mereu ascendentă din 1866 înainte, atât ca om politic cât şi ca bărbat de Stat. Membru influent al Constituantei din 1866, care a dat românilor o Constituţie pentru 50 de ani. Apoi, deputat sau senator în toate legislaturile de până în anul 1888. Ministru al Diferitelor Departamente: de Finanţe (11 mai-13 iulie 1866), în Guvernul Lascăr Catargiu, (27 octombrie 1867-16 noiembrie 1868), în Guvernele conduse de Ştefan Golescu şi, respectiv Nicolae Golescu, (27 aprilie-23 iulie 1876), în Guvernul Manolache Costache Epureanu, (24 iulie 1876-27 ianuarire 1877, 15 iulie 1880-9 aprilie 1881), în Guverne conduse de el însuşi. Ad-interim la Ministerul de Război (12 august-16 noiembrie 1868; 20 august 1877-16 martie 1878; 25 noiembrie 1878 -7 ianuarie 1879; 9 iunie-30 noiembrie 1881; 13 ianuarie-20 februarie 1886 şi 5 noiembrie 1887-10 martie 1888) ş în Guvernul Nicolae Golescu şi în cele conduse de el însuşi. Titular la Ministerul de Război (1 decembrie 1881-24 ianuarie 1882); 1 august 1882-22 ianuarie 1884); la Ministerul Lucrărilor Publice (26 martie-24 noiembrie 1878; 11 iulie 1879-23 octombrie 1880; ad-interim la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (31 octombrie-24 noiembrie 1878); ad-interim la Ministerul de Interne (17 aprilie-14 mai 1880); ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (28 octombrie-15 decembrie 1885); ad-interim la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor (17 octombrie-28 aprilie 1887) - toate în Guvernele conduse de el însuşi.

Este considerat, alături de C.A. Rosetti şi de Dumitru Brătianu, fondator (din anul 1875) al Partidului Naţional Liberal-PNL. Copreşedinte al PNL împreună cu C.A. Rosetti, de care s-a despărţit după anul 1883, pentru flagrantă nepotrivire de păreri în diriguirea treburilor Statului naţional modern român.

Însuşirile intelectuale alese şi substanţialele sale merite politice i-au adus recunoaşterea de către Academia Română, al cărui membru de onoare a fost ales la 19 martie 1885.

Într-un alt plan este de menţionat că a fost şi ţinta a două atentate, din fericire nereuşite.

Pagini dense şi măreţe a înscris Ion C. Brătianu în cartea de istorie a neamului. Nu i se poate tăgădui nicicum priceperea în administrarea ţării, în procesul de însănătoşire a finanţelor Statului şi în dezvoltarea social-economică a României. A fost primul şi cam singularul ministru de război, civil, din epocă şi de mai târziu chiar. A prezidat cu inspiraţie şi competenţă marile şi istoricele evenimente naţionale, culminate cu războiul pentru cucerirea independenţei de Stat absolute. A avut bucuria rotunjirii de pământ românesc în părţile dobrogene şi lichidarea oneroasei afaceri Strousberg - dar şi tristeţi legate de pierderea silnică a sudului Basarabiei, de imixtiunea mai marilor lumii în treburile interne ale României şi de ingratitudinea unor contemporani, care poate că nu-l urau, dar cu siguranţă se temeau de atotputernicia sa.

AMURGUL CTITORULUI DE VOCAŢIE
A existat o scurtă eclipsă în lunga-i guvernare. Reminiscenţe republicane nerisipite întrutotul l-au decis să se retragă de la Guvern tocmai în fastele momente ale proclamării Regatului Român şi încoronării Regelui Carol I. Nedumeriţilor le-a lăsat să înţeleagă cum că ar fi fost plictisit de iniţiativa Parlamentului pentru solemnităţile regale din 10 Mai 1881, lipsindu-l pe primul-ministru de rostuirea acelor acte de care doar o dată în viaţă poţi să ai parte.

Ion C. Brătianu a întârziat prea mult la postul de comandă a Statului, pentru ca să nu aibă un sfârşit trist. Anotimpuri treceau unele după altele, deceniile se întretăiau între ele, departe în lume şi primprejur se făceau şi se desfăceau atâtea, numai Ion C. Brătianu nu mai părăsea puterea. "Mamelucii" din preajmă-i, interesaţi, ajunseseră să creadă că Regele îl hărăzise să fie prim-ministru pe viaţă. În anii deplinei maturităţi, I.C. Brătianu s-a dovedit un mare bărbat de Stat. Bătrâneţele ce cochetau de-acum cu evoluţionismul prudent, par a ne înfăţişa un mare om înfrânt.

Chestiune de imagine, numai. Fiindcă la anul 1888 proiecţiile programatice ale autoritarului bărbat de stat erau deja puse în operă. Făcuse istorie. Teama de-a nu se strica nimic din splendidul edificiu statal, i-a impus grija pentru conservarea binelui, ştiut fiind că de cele mai multe ori mai binele este răul binelui. Pe termen scurt, bătrânul Brătianu a avut de înfruntat reflexele pizmaşe din cotidian. În eternitate, a dus cu el imaginea ctitorului de vocaţie.

Ion C Bratianu a murit la 4 mai 1891, în casa sa de la Florica - Argeş.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei

 
URMEAZĂ
Citiţi mâine despre Nicolae Creţulescu şi Constantin Bosianu.