Cum a dus-o masacrul de la Katyn pe Rodica Marta în puşcărie

Doctorul Alexandru Birkle era un medic legist care îşi vedea de treabă în Bucureşti. A fost trimis de autorităţile lui Antonescu să studieze crimele făcute de sovietici la Katyn, unde au fost ucişi 15.000 de prizonieri de război polonezi.

Doctorul Birkle a mai cercetat gropi comune din Basarabia, unde a găsit similarităţi cu execuţia în masă a polonezilor. Asta a schimbat atât destinul său, cât şi pe cel al familiei sale.

Doctorul a devenit un fugar, trăind în semiclandestinitate de teama braţului lung al KGB, iar soţia, Olimpia, şi fiica, Rodica, au ajuns "criminale de război" în puşcăriile româneşti. Am stat de vorbă cu doamna Rodica Marta, fata doctorului Birkle, şi soţul ei, domnul Liviu Marta. Nu am crezut că o să aflu atâtea informaţii de senzaţie despre crimele sovietice, vestita explozie a comandamentului român de la Odessa sau caracterul nevestelor de demnitari interbelici. Doamna Marta a fost un interlocutor de excepţie, vorbind fără patimă, cu umor chiar despre întâmplările prin care a trecut. 

Jurnalul Naţional: O iau cu originile familiei... Ce fel de nume e Birkle?
Rodica Marta: Tata era pe jumătate polonez, jumătate rus. Numele e polonez. Cât timp o parte din Polonia era ocupată de ţari, rudele bunicului meu patern se amestecaseră cu revoluţionarii, voiau o Polonie independentă. De asta au fost deportaţi în Siberia. Tata ştia din familie limbile poloneză şi rusă, învăţase şi nemţeşte. Cred că asta a contat în desemnarea lui în comisia internaţională care a studiat masacrul de la Katyn. Putea să se înţeleagă cu localnicii şi cu ofiţerii germani.

Bunicul meu s-a refugiat în România din Imperiul ţarist când avea 15 ani, fiindcă fratele lui mai mare, student la Sankt-Petersburg în matematici, era căutat de Poliţie pentru "organizaţie subversivă poloneză". Au venit amândoi aici, iar bunicul meu a fost trimis la Viena la o şcoală de arte şi meserii, să înveţe să facă mobilă de lux. La Bucureşti a avut mare succes cu meseria asta, câştiga foarte bine.

Ţin minte, de când eram copil, că aduna la el o grămadă de polonezi, să le dea de băut şi de mâncat. La început erau politicoşi, aveau un aer aristocratic, după ceva băutură, şampanie amestecată cu votcă făcută în casă (apă fiartă cu alcool dublu rafinat şi arome) se declanşau. Cântau de se zguduia casa, dansau. Era unul cu o voce de tenor extraordinară, vibrau geamurile. Tata se depărtase de polonezi, avea mai mult prieteni români.

Cum de s-a făcut Alexandru Birkle tocmai legist?
R.M.: În facultate îl avusese profesor pe Mina Minovici. Fusese iniţial repartizat medic la ţară, unde nu i-a plăcut. S-au scos la concurs două posturi de legist în Bucureşti, au fost angajaţi el şi Nicu Minovici, nepotul profesorului. Îi plăcea meseria, era foarte riguros şi din cauza asta a avut multe necazuri. Primele au fost cu legionarii, fiindcă a expertizat cadavrele demnitarilor, magistraţilor şi poliţiştilor ucişi de aceştia la Jilava, în 1940. Era necăjit fiindcă acolo îi omorâseră şi un prieten, primul procuror al Curţii de Casaţie, Radu Pascu.

Ăsta era un bărbat foarte frumos, cu o nevastă urâtă foc, cu monoclu, dar foarte deşteaptă. Cred că fusese implicat în condamnarea unor legionari. După rebeliune au fost folosite expertizele lui în condamnarea ucigaşilor. Legionarii ne trimiteau acasă bileţele de ameninţare, scrise cu cerneală verde, de genul "mâine nu o să mai exişti".

Cadavre lipite

Cum l-au selectat în Comisia internaţională care a mers la Katyn?
R.M.: Era foarte apreciat profesional, făcea contra-expertize pentru tribunal, practic avea ultimul cuvânt în ceea ce privea datele medico-legale. Era corect şi ştia multe limbi. Mi-a povestit că a văzut acolo că morţii erau îngropaţi ca sardelele, în zece straturi. Era un tip de sol nisipos care conservase bine cadavrele.

Tata mi-a spus că îi împuşcaseră în ceafă, după ce i-au pus în genunchi. Cei tineri erau legaţi cu mâinile la spate, cei bătrâni nu. Deasupra cadavrelor puseseră pini şi după vârsta pomilor s-a stabilit exact când au fost plantaţi. Pe tata îl impresionase zgomotul pe care îl făcea un cadavru când era dezlipit de cel de sub el. Erau saponificaţi, îi despărţeau cu toporişca. În acelaşi an a fost să expertizeze alte gropi comune la Tătarca, în Basarabia şi la Viniţa, în Ucraina, unde sovieticii omorâseră civili necorespunzători politic.

La Tătarca erau vreo 500 de basarabeni, civili, ucişi între 1940 şi 1941. Familiile ştiau că i-au deportat în Siberia. şi la Katyn, şi la Tătarca ruşii lucraseră neglijent, uitaseră în buzunarele oamenilor acte şi scrisori. Era acelaşi tip de glonţ, acelaşi tip de împunsătură de baionetă ca la Katyn. Liviu, cred că şi tatăl tău a fost la Viniţa...

Liviu Marta: Da, tatăl meu, Constantin Marta, era medic militar şef la Odessa ocupată de români, avea grad de colonel. A fost şi el cu doctorul Birkle la groapa de la Viniţa...

 

Scăpat din explozie

Scuze că trec de la una la alta! A fost acolo şi când a sărit în aer comandamentul român, în 1941?
L.M.: A fost unul dintre cei 6 supravieţuitori din clădire. Era medicul-şef al comandamentului generalului Glogojanu, care a murit în explozie. Au scăpat el, doi farmacişti, secretarul lui tata, un aghiotant al generalului şi un furier. A avut zile. În armată, servicul sanitar era un fel de cenuşăreasă. Lui, farmaciştilor şi secretarului lui li s-a repartizat un birou amărât la etajul 4 al clădirii care fusese sediul NKVD din Odessa. El a vrut să nu fie cu vedere la Parcul Sevcenco, de unde venea zgomot, să aibă geamurile spre curtea interioară. Asta i-a salvat. Clădirea era intactă, cu mobiler şi chiar cu dosarele securiştilor sovietici.

A venit o rusoaică, săraca, să le spună că imobilul a fost minat în retragere. Geniştii români şi nemţi au controlat şi nu au găsit nimic. Pe rusoaică au închis-o la subsol ca provocatoare şi ea striga întruna că o să sară în aer clădirea. A murit şi ea în explozie. Tata şi cei din biroul lui au scăpat ca prin minune, rămânând suspendaţi. Se pare că explozia îi era destinată chiar lui Antonescu, care voia să facă o vizită pe front, dar se răzgândise în ultimul moment.

Tata a căzut, s-a ales cu nouă fracturi. Chiar şi aşa, a cerut să fie evacuat întâi aghiotantul lui Glogojanu, un învăţător din Ghimbav, care avea fractură de coloană. Abia după ceva timp a fost dus la Iaşi la spital. La Odessa, el fusese încartiruit la profesorul dermatolog Groski, un medic de acolo.

Se împrieteniseră până la evacuarea la Iaşi. A avut grijă de tata, îi aducea compot la spital. L-am cunoscut şi eu în 1943, când tata revenise la Odessa şi eu m-am dus să-l vizitez. Groski păstrase cartea de vizită a tatei pe uşă vreme de doi ani, după explozie, ca să nu îi rechiziţioneze camera pentru cine ştie ce ofiţeri nemţi sau români. Era îngrijorat că se întorc ruşii şi că o să fie deportat sau împuşcat. Tata era foarte mândru că e medic, provenea dintr-o familie moldovenească săracă, cu 17 copii, a făcut studiile cu bursă şi muncind te miri ce ca să poată supravieţui.



 

Evadarea

Când a început prigoana declanşată de comunişti împotriva familiei Birkle?
R.M.: Ruşii l-au căutat pe tata în noiembrie 1944. El citea mult presa internaţională, văzuse că pe doctorul bulgar de la Katyn, Markov, îl arestaseră, că ruşii neagă vehement că au avut o implicare în masacru. Se aştepta să vină NKVD-ul să-l ia. Stăteam pe Strada Căderea Bastiliei, într-o casă cu porţi mari, grele.

Într-o noapte, au oprit nişte maşini militare şi au coborât soldaţi ruşi însoţiţi de nişte tălmaci români. Au bătut, au sunat. Pretextau că sunt de la Aeroportul Băneasa, că a avut loc un accident de avion şi au nevoie de un medic. Noi aveam o bucătăreasă rusoaică îngrozitor de beţivă, dar foarte simpatică, şi asta le-a spus pe limba lor că Birkle e "doctor de morţi", să-l lase în pace. I-a ţinut de vorbă, timp în care tata s-a îmbrăcat şi a sărit gardul prin spate înspre nişte ruine de la bombardamentele din aprilie 1944, apoi a luat-o pe Strada Grigore Alexandrescu. Poarta era rezistentă, până au apucat ruşii să o spargă, el era departe.

Culmea, fiind noaptea, s-a dus la o secţie de Poliţie din apropiere, de unde l-a sunat pe unul dintre şefii jandarmilor, un prieten, colonelul Miulescu. Pe atunci comuniştii încă nu puseseră mâna pe Poliţie şi Jandarmerie, iar tata, ca medic legist al Capitalei, îi cunoştea pe şefii de acolo. Cât timp era în secţia de Poliţie ăia tocmai primiseră un telefon cum că doctorul Birkle e dat în urmărire. A stat ascuns la Miulescu o vreme, apoi a tot schimbat gazdele, vreme de doi ani. Erau riscuri, am dat bani grei celor care-l ţineau.

Ţin minte că era la un moment dat la un plutonier acasă, care făcea instrucţie cu el. Erau înţeleşi ca tata să se bage într-un dulap dacă apar străini. Plutonierul îi dădea alarme false şi săracul tata tot intra-ieşea din dulap. Cât timp s-a ascuns era foarte stresat - ajunsese la 40 de kilograme. După ce a scăpat de ruşi în 1944, pe mine şi pe mama ne-au arestat, ne-au ţinut o săptămână la poliţia din cartier, unde toţi erau drăguţi, chiar solidari cu noi. Ca să nu se sperie tata, personalul din casă fusese instruit de mama să spună la telefon că suntem în vacanţă la Braşov, dacă suna el.

După o săptămână au schimbat tactica, ne-au dat drumul, ba chiar au dat o ordonanţă de neurmărire a doctorului Birkle, sperând că o să iasă la suprafaţă şi îl vor prinde. A rămas ascuns vreme de doi ani. Ţineam legătura cu el prin rude şi prieteni. După mult timp a venit într-o noapte acasă, după ce s-a asigurat că nu e nimeni care supraveghează zona. Părea pierdut, hăituit, avea o privire cenuşie. Atunci ne-am decis să-l scoatem din ţară. Existau în Bucureşti, în 1946, reţele clandestine care scoteau oameni din ţară, falsificatori foarte buni.

Am reuşit să cumpăr un paşaport aranjat, cu alt nume la care s-a aplicat poza lui. A reuşit să iasă spre Ungaria, având asupra lui şi o cantitate de bijuterii de familie. A ajuns în Elveţia. În ţară a fost condamnat în contumacie la 20 de ani pentru crime de război, am revizuit sentinţa abia în 1992.

După ce a fugit, aţi ţinut legătura?
R.M.: Noi aveam un prieten, generalul Stroia, care avea o poziţie bună, nu se legau comuniştii de el. Tata îi scria sub pseudonimul Gem. Rosenthal şi Felicia Stroia mi le dădea.

Aşa am aflat că tata plecase din Elveţia în Argentina. O ducea rău, nu avea nici o diplomă cu el, făcea afaceri mici cu piese auto, ceva. A avut noroc să se întâlnească cu principesa Ileana, sora lui Carol al II-lea, cea care avea să devină călugăriţă sub numele de maica Alexandra. Ea îl cunoştea şi l-a ajutat să îşi recapete identitatea. Felicia Stroia avea două nepoate italience, contesele Pivacinni, prinse aici de regimul comunist. La un moment dat au putut să se repatrieze. Îmi spuseseră că pot scoate din ţară diplomele tatei, prin curier diplomatic italian.

Le-am dat actele, care s-au pierdut, nu au ajuns la tata, el s-a supărat foarte tare pe mine. În 1952 ajunsese în SUA... 




Dacă nu mă înşel, tot atunci v-au arestat, împreună cu mama dumneavoastră...
R.M.: Tata, ajuns la Washinghton, a făcut declaraţii despre Katyn. Ruşii negau că ar fi avut vreo implicare. Eu terminasem medicina şi eram doctor pediatru la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Aveam 26 de ani. M-au arestat pe mine acolo şi pe mama la Bucureşti. Eram măritată cu primul meu soţ, tot medic, care-l operase de un ulcer perforat pe şeful Securităţii de la Canal. Ăsta m-a avertizat că o să fiu arestată, m-a sfătuit chiar să mă ascund. Nu am vrut, ştiam că nu făcusem nimic, dar am sunat-o pe mama, să-i spun şi ei. Ea s-a mutat la o prietenă, dar când a auzit că pe mine m-au luat s-a predat şi ea.

Sunt la Sighet, la muzeu, pozele noastre de la arestare. Eu fusesem luată de la muncă, eram neglijentă. Ea, săraca, se dusese să se predea fardată, cu cercei şi perle la gât. M-au ţinut câtva timp în anchetă la Constanţa, ea era la Bucureşti. Am stat o lună şi ceva la Constanţa, îmi era frică fiindcă era în arest epidemie de tifos, exantematic.

Aveam un anchetator, evreu cred, care nici nu vorbea bine româneşte, nu pricepeam ce vrea de la mine. Nu mi se comunica de ce sunt acuzată. Mai târziu m-au adus la Bucureşti, la Ministerul de Interne, fosta clădire a CC al PCR. Stăteam singură în celulă şi mi s-a părut că o aud pe mama urlând. După ce am ieşit, mi-a confirmat că a fost şi ea în aceeaşi clădire. Erau brutali la anchete. La un moment dat au băgat în celula din beci unde mă aflam o doamnă, Lili Schmerz, profesoară de bridge, nu am mai auzit nimic de ea de atunci. Ne luau la anchetă, veneam amândouă bătute măr, după care ne lăsau zile-n şir să stăm degeaba.

Atunci, ea m-a învăţat să joc bridge. Am făcut foamea ca să facem cărţile din sferturile de pâine care ne veneau la raţie.

Eu încercam să mai trişez, să modific găurile făcute-n pâine pentru fiecare semn, să mai dosesc o carte. Avea o memorie fantastică, ştia tot ce e în joc şi mă prindea.

 

"Pişă-te, fă!"

Cum s-au decis când să vă aducă la Bucureşti?
R.B.: Habar n-am. Dar pot să vă spun cum m-au adus. M-au băgat în aceeaşi dubă cu aşa-numiţii sabotori ai Canalului, inginerii şi economiştii pe care dăduse vina Dej că sunt costuri prea mari, lotul lui Vasilescu-Colorado. Cei mai mulţi dintre ei au fost condamnaţi la moarte. Îi cunoşteam, lucrasem în acelaşi loc. Ei stăteau în spate, eu lângă şofer.

Duba a oprit într-o pădurice unde se auzeau împuşcături. Securistul care stătea cu arma pregătită, în spate, l-a întrebat pe şofer: "Întâi ea sau ei?". Am zis că ne împuşcă-n cap şi am spus plină de curaj: "Eu prima!". Am coborât cu ăla cu arma după mine, şi mi-a zis: "Marş în spatele maşinii!". Am presupus că nu voiau să le pătez maşina cu sânge şi nu m-am mişcat. Atunci, securistul, nervos, a urlat: "Pişă-te odată dracului, fă!". Am înţeles că era pauza de urinat şi pe drum şoferul mi-a spus că au oprit acolo fiindcă era un poligon înţesat cu oamenii lor şi nu aveam şanse să evadăm.

Prin ce puşcării aţi trecut?
R.B.: După minister, am ajuns la Jilava, unde era cumplit. Totul era umed, simţeai apa-n oase. Pica apa din bolta celulei, chiar picătura chinezească. Politicele mai tinere se adaptau la detenţie, cele mai bătrâne ajungeau să se umilească, să toarne chiar. Cred că era un şoc prea mare pentru ele, după o viaţă-ntreagă trăită bine să ajungă în situaţia asta.

De la Jilava m-au dus în lagărul de muncă de la Ghencea. Nimeni nu îmi spunea de ce sunt acolo, dacă sunt condamnată. Cele mai vechi mă sfătuiseră să nici nu întreb, fiindcă aşa aş fi recunoscut indirect că sunt vinovată de ceva. De la Ghencea m-au dus la Târgşor, unde erau cele mai multe de drept comun, chiar vietaşe. Era una care omorâse copilul din prima căsătorie a bărbatului ei, după care îl gătise şi-l servise la cină soţului. Aveau ateliere de croit, unde criminalele lucrau cu nişte cuţite mari, de tăiat cupoanele de stofă. Nu era plăcut să le vezi cu alea-n mână. După ce se luau la ceartă ieşeau nişte bătăi de mama focului.

 

Degete lungi

Cum v-aţi înţeles cu curvele, hoaţele şi criminalele?
R.M.: La Ghencea nimerisem într-un lot de "ploscare", cum le spunea hoaţelor din poşete şi buzunare, prin tramvaie. Se uitau fix la mâinile mele şi una a spus: "Da' ce degete lungi ai! Fă, dacă aveam io mâinile şi deştele tale nu eram aci, eram milionară!". M-au adoptat pe motiv că am dotări bune de hoaţă şi m-au învăţat să şutesc.

În felul ăsta ne-am împrietenit, pe motiv că eu, o doctoriţă, mă cobor la meseria lor. Politicele nu aveau drept la pernă, la o pătură mai curată, mi-au adus ele. Când veneau procurorii să le ancheteze în baracă, trebuia să stăm toate în poziţie de drepţi. Mă plictiseam aşa de tare că i-am şutit unui procuror portofelul în timp ce vorbea cu una.

Avea numai acte, aşa că i l-am dat înapoi spunându-i cu reproş: "Ce-i asta?! Bani n-aveţi?". Omul a rămas înmărmurit. Mişcarea asta a avut un efect, am putut să o văd pe mama. Au adus-o special să-mi explice că nu e bine ce fac, să nu mă apuc de furat când o să ieşim.



Muncă forţată aţi făcut?
R.M.: La Târgşor m-au întrebat ce ştiu să fac. Am zis exact: "Nu ştiu să fac nimic, sunt doctoriţă!". Aveam edeme pe tot corpul, de la lipsa de proteine. M-au pus să descarc şi să încarc baloţi de postav, în fiecare noapte 1.500 de kg la descărcat, 1.000 la încărcat. Nu făceam norma şi îmi tăiau din pâine. Stăteam trei într-un pat, era aglomerat şi lucram în trei schimburi. Baloţii veneau numai noaptea. Nu prea puteam să dorm. Nu ştiu ce logică aveau schimburile astea de puşcărie, dar din fericire m-au mutat în lagărul de la Bragadiru la sapă şi copilit roşii, adică să smulgem frunzele care nu le lăsau să se coacă. De acolo m-au dus la Domneşti şi la Mislea. Aici păpuşile mi-au schimbat soarta.
 

Păpuşa Tito

Cum vine asta?
R.M.: Mă împrietenisem la Bragadiru cu o profesoară care luase trei ani din cauza unor păpuşi. O chema Florica Niculescu, preda la o şcoală generală. Atunci era conflictul cu Tito. Au venit nişte inspectori idioţi şi i-au spus că trebuie să facă păpuşi caraghioase cu Tito, să înveţe copiii ce urât e duşmanul şi banditul. Ea le-a spus: "Domnilor, copiii iubesc păpuşile, or să-l ia în braţe şi vor spune nani-nani, Titolică".

A încasat administrativ trei ani pentru asta. Miliţienii care ne controlau la norme erau nişte analfabeţi, ne cereau imposibilul. Eu am furat regulamentul de normare de la unul din ei, Florica l-a studiat, se pricepea la calcule. Şi-a dat seama că erau norme diferite pentru plivit buruieni, săpat cules. I-am spus a doua zi miliţianului că-i căzuse ăla din buzunar. Ne-am dus la comandant, era unul mai civilizat, i-am explicat cum stătea treaba şi a pus-o pe Florica normatoare. Ea s-a liberat mai repede, i-am luat eu locul. Îmi spunea colonelul comandant: "Dacă nu faci norma, moartea-i cât capra pe tine!". Pe colonelul ăsta, Apostol, l-am văzut mai târziu, ajunsese vânzător la Romarta, la costume. M-a luat cu: "Săru' mâna, doamna doctor".

N-am înţeles treaba cu capra, dar norma ieşea, îi mai păcăleam la calcule. Cum ziceam, am ajuns la Domneşti... De acolo, la Mislea. Acolo m-am dat croitoreasă, ca să nu mă bage iar la baloţi. Am exagerat, am spus că mama a fost croitoreasă la Paris, că a avut cabinetul "Chez Fifi" şi că eu ştiu din familie croitorie de lux. La Mislea mi s-a spus şi condamnarea, cinci ani pentru complicitate la crime de război. Mi-era frică, nu ştiam să croiesc. M-a învăţat o fată care chiar era croitoreasă să cer tiparele şi să tai după ele. Asta, la costume, a mers, lucram pentru Romarta. A venit însă o comandă de pijamale, am făcut-o praf. Nu ştiam că faţa trebuie croită mai adânc. Riscam să mă bage la sabotaj. Am avut noroc în ghinion, ăla care recepţiona marfa a fost milos, s-a uitat la mine şi nu a respins comanda. Imediat a ieşit un mare scandal, s-a descoperit că miliţiencele furaseră la greu din metraj.

Directoarea o băgase pe mânecă. Mi-am adus aminte de păpuşa Tito şi de faptul că eu ştiam să fac păpuşi cu cap din săpun, hârtie şi făină. I-am dat ideea să facem păpuşi din resturile rămase de la costume şi să acoperim aşa paguba. A prins ideea şi ne-a făcut un atelier, numai pentru politice, de făcut păpuşi. Ne specializasem: eu făceam capetele, una doar picioare, alta, Norica Caton, rochiţe cu volane. Două-trei luni a mers foarte bine. Am trimis şi fiicei mele, care stătea la foştii socri, prin cineva care se elibera, o păpuşă. Iar fără vreo logică, m-au luat brusc de acolo şi m-au dus tot la Mislea, la "marele secret". Aici era adusă şi mama.

 

Marele secret

Izolare totală?
R.M.: Erau doar politice, neveste de demnitari sau "mari duşmani". Nu ne dădeau voie nici să scoatem hârdăul cu mâncare pe culoar, nu ieşea nici musca din celulă. Când venea mâncarea trebuia să stăm cu nasu-n geam, să nu vedem cine o aduce, era un regulament tâmpit. Aveam în schimb, closet şi chiuvetă în celulă. Erau acolo nevasta mareşalui Antonescu, nevasta lui Codreanu, nevasta lui Gheorghe Brătianu, doamna Mihalache, doamna Moţa. Eram 14 deţinute. Madam Antonescu era mare fumătoare. Eu păstrasem pentru ziua mea, de 10 mai, o ţigară şutită de la gardieni de dinainte de a ajunge la secret şi un băţ de chibrit. I-am spus doamnei mareşal că sunt dispusă să împărţim ţigara. Ea avea patul chiar lângă closet, stătea toată ziua lipită de uşa lui. S-a uitat la mine şi a zis că nu vrea. Atunci i-am zis că i-o dau pe toată, s-a dus şi a fumat-o imperturbabilă. Am zis:

"A dracului, o ardea buza, dar nu voia să se coboare să o împartă cu o pârlită de doctoriţă!". Era o femeie acră şi distantă. 

Aţi găsit toate nevestele de demnitari acolo?
R.M.: Nu. Eram 14 şi la un moment dat s-a deschis uşa şi au apărut două cucoane. Una a spus, destul de arogant: "Eu sunt doamna Madgearu!". Era nevasta lui Virgil Madgearu. Cealaltă, o femeie foarte fină, la vreo 60 de ani, se uita dezorientată. Erau 14 paturi şi noi acum eram 16, nu ştia unde să stea. I-am spus mamei mele: "Miki dragă, vin să dorm cu tine, o las pe asta nouă la mine-n pat!". Femeia a zis "merci", graseind, am crezut că e o snoabă.

Nu era aşa. Era Helene Brătianu, nevasta lui George Brătianu, şi era chiar jumătate franţuzoaică. Am dormit cu mama câteva noapţi, nu prea puteam să suport. Nu aveam saltea, doar un grătar de fier. Mama se mişca în somn, mă loveam de grătar. Mă uitasem, Helene Brătianu dormea dreaptă ca o scândură, nu se mişca. M-am mutat cu ea în pat. Tante Helene ştia să povestească senzaţional romane poliţiste. În fiecare noapte mă adormea cu ele, ca pe un copil căruia-i spui basme. La un moment dat mi-a spus: "Rodica dragă, eu îmi termin plămânii să-ţi povestesc romane poliţiste şi tu adormi ca o nesimţită, înainte de final!". 

După calculele mele, asta se întâmpla la sfârşitul lui 1953... ştia că soţul ei fusese ucis la Sighet cu puţin timp în urmă?
R.M.: Ştia. Habar n-am cum aflase, dar ştia că murise după bătăile date de gardieni. Nici una dintre cele aflate la "marele secret" nu ştia ce condamnare are, doar eu şi cu mama ştiam că avem cinci ani. Doamna Antonescu a întrebat un procuror, care venise să vadă cum stăm, ce condamnare are sau de ce e acuzată. I s-a spus: "Ce, te crezi vinovată şi vrei condamnare?!".

Acolo erau soţiile unor foşti mari rivali politici. Doamnei Madgearu, de exemplu, îi fusese omorât soţul de către legionari... Se mai certau între ele din motive politice?
R.M.: Niciodată. Erau politicoase între ele, chiar dacă aveau o anumită răceală. Mai ieşeau de la altele discuţii. Doamna Codreanu visa nu ştiu ce noaptea şi îi povestea doamnei Moţa, care interpreta visul. Helene Brătianu, care ura ocultismele, spunea nemulţumită: "E, voila!". 

Cum v-aţi liberat?
R.M.: De la Mislea m-au dus iar la Jilava. După vreo lună, mi-au spus că mă duc la proces, că se rejudecă. Acolo mi-am văzut fata, pe Ioana, care împlinise 3 ani. Era crescută cu greutate de foştii mei socri, prost îmbrăcată şi palidă. În sală, era cu soacra mea. În timp ce mă audiau, copilul a sărit de la soacră din braţe şi a răcnit: "Tu eşti mami?! Îmi placi!". Până şi judecătorul a fost impresionat şi m-a achitat. A fost rău că m-au mai ţinut o săptămână la Jilava, aproape că am cedat nervos. Ştiam că-s achitată, dar nu mă liberau. Am scăpat după 27 de săptămâni de puşcărie, în decembrie 1954.

De la tatăl dvs. mai aveaţi veşti? Aţi reluat legătura?
R.M.: Sporadic, prin diverşi intermediari. Am aflat că era protejat de autorităţile americane şi că îşi deschisese un cabinet de neurologie şi psihiatrie. A murit în 1987, se recăsătorise. E ciudat că prin 1975 m-am trezit cu unii de la BRCE, cum era atunci, să le semnez o procură să se ocupe ei de moştenirea tatei. Probabil, ştiind că e în vârstă, se aşteptau să moară şi voiau să umfle nişte valută. Nu am semnat nimic, oricum moştenirea a luat-o fiul din prima căsătorie al nevestei lui de acolo. Am aflat că a murit abia după 1990, un tânăr care locuia la New York i-a găsit adresa şi a obţinut o copie a certificatului de deces. A murit de pneumonie, la 90 de ani, şi a fost incinerat.