De la capătul pământului, pe acoperişul lumii

Din Patagonia, de la ca­pă­tul lumii (unde a fost nu demult), spre al treilea pol al planetei. Cel al înălţimi­lor fără de sfârşit. Înspre albastrul infinit al lacurilor de cleştar în care s-au prăvălit munţii. Uriaşi reci scoborâţi din cer de privi­rile noastre. Prin o­biec­tivul aparatului de fotografiat, al iubitorului de drumeţii.

O împărăţie din piatră acoperită de albul veşnic, sălaş al zeilor şi al vieţăţilor mon­­tane atât de scumpe la ve­dere călătorului de rând. Printre budişti şi hinduşi, între cei mai simpli oameni de pe planetă, nepalezii. În astfel de locuri a fost şi despre ele ne povesteşte artistul fotograf Mihai Moiceanu. Este o premieră românească absolută în ceea ce priveşte turul de foto­grafie. Moiceanu este primul şi singurul român care organizează astfel de expediţii, în scop artistic, în Himalaya. Povestea primei dintre acestea ne-a împărtăşit-o şi în ea am găsit descrieri interesante ale vieţii nepalezilor, nişte oameni cu totul şi cu totul deosebiţi, extrem de cinstiţi.  

APUS EXTRAORDINAR. Moiceanu spune că Himalaya a fost una dintre ţintele sale încă din copilărie. El a descoperit de timpuriu muntele, dar şi foto­grafia, de altfel. "Mi-am dorit să văd Nepalul şi, pentru mine (e braşovean - n. red.), ca om de munte şi îndrăgostit până în vârful unghiilor de natură, a fost un moment extraordinar să văd un apus de soare fantastic pe cel mai înalt vârf al lumii, a fost unul dintre cele mai interesante momente ca trăire. O astfel de experienţă am mai avut doar undeva în Patagonia". Nepalul, ţară pe care a vizitat-o, este un loc cu contraste extraordinar de mari: în partea de sud e o câmpie, în nord - graniţa cu Tibetul - cele mai multe înălţimi mari din lume. Deşi este o ţară mică - o dată şi jumătate cât Moldova - are circa 20 de milioane de su­flete. Având în vedere că su­prafaţa Nepalului nu este foarte propice locuirii, nu sea­mănă deloc cu stilul de munte din Carpaţii noştri. Acolo vezi de la un contur la altul o succesiune de case fără să existe o de­marcaţie. Orice petic de pă­mânt este exploatat la ma­ximum, numai unde nu se poate cultiva ceva nu se seamănă nimic. Tocmai de aceea, din tenacitatea lor de a lupta cu natura, nepalezii sunt oameni simpli, care se ţin de cuvânt, sunt persoane cu care te împrieteneşti foarte repede. Nepalul este considerată una dintre cele mai sigure ţări din punct de vedere turistic. "Acolo nu prea întâlneşti hoţi, poţi să te plimbi fără probleme cu aparatul de fotografiat la gât, ai certitudinea că nu vei fi agresat. Există foarte mult bun simţ şi acesta vine şi din faptul că nepalezii consideră po­pulaţia albă ca făcând parte dintr-o castă superioară. Iar îm­părţirea lor pe caste nu permite o între­pătrundere între cea inferioară şi superioară." Totuşi, Moiceanu a fost invitat în casă de nepalezi, care i-au povestit viaţa lor şi l-au lăsat să-i foto­grafieze. "Atunci am făcut cele mai frumoase portrete, pentru că am putut comunica mai mult decât ne putea spune cadrul respectiv. Imaginile pe care le obţin prin tururile mele de fotografie sunt o descoperire, o explorare a unei ţări în cu totul şi cu totul altă modalitate. Când merg în astfel de călătorii, un traseu de cinci zile să îl fac în zece, îmi fixez nu să văd toate obiectivele turistice, ci numai pe acelea pe care le aleg eu şi care mă interesează şi din punct de vedere artistic. Iar acest lucru îţi oferă relaxarea şi detaşarea necesară pentru a face fotografii deosebite.
SPITALUL, LA CINCI ZILE DEPĂRTARE. Realitatea din Nepal este cu totul alta decât o ştim noi. Numai ajungând acolo poţi să descoperi cum gândesc oamenii, ce gândesc, descoperi educaţia lor şi modul în care îşi privesc familia. "Acolo este foarte riscant să te îmbolnăveşti, pentru că în localităţile situate la înăl­ţimi foarte mari nu există asistenţă medicală. Aceasta este undeva la poalele Everestului. Dacă se întâmplă să te îmbol­năveşti, cel mai apropiat punct medical este undeva la patru-cinci zile de mers. Există posibi­litatea să fii transportat cu un iac, însă cei mai mulţi nepalezi se duc la vraci şi sunt trataţi cu plante medicinale şi tot felul de ierburi." Dacă este o chestie ba­nală, dă rezultate, dacă nu, nu. Cei în stare gravă mor în linişte, mai ales bătrânii. "Mai sunt unii care sunt transportaţi la spital cu iacul sau cu altceva, dar poate să fie şi două zile de mers pe jos. Dacă omul nu are bani, nu mai merge. După ce mor, sunt arşi, au loc ceremonii de incinerarare în Khatmandu, există acolo un templu cunoscut. Atât religia hindu, cât şi cea budistă presu­pun incine­ra­re. De altfel, 85% din populaţia Nepalului este formată din hinduşi, dar există şi şerpaşii, şi budiştii. Viaţa şi moartea le privesc cu seninătate, pentru că hinduşii şi budiştii au cer­ti­tudinea reînvierii şi reîn­car­nării pe diferite nivele de evoluţie, până la al nouălea.

SOLIDARITATE NEPALEZĂ SAU OBICEIUL ÎNTÂRZIERII. La un popas într-un sat nepalez, Moiceanu a fost întrebat dacă nu doreşte să fotografieze un grup de dansatori. Alături de fotografii care-l însoţeau i-a aşteptat pe dansatori şi a tot stat până s-a lăsat întunericul şi tot nu au venit. Aşa a aflat că punctualitatea nu este la mare preţ în Nepal. "Să te întâlneşti la timpul stabilit nu este o virtute în Nepal. Dacă ai cumva o întâlnire şi în acelaşi timp discuţi cu un prieten, de multe ori e mai importantă discuţia cu prietenul decât să ajungi la întâlnire", explică el. Apoi au început să vină câte unul oamenii, până s-a umplut platoul de săteni, încât a crezut că a sosit tot satul şi nu va avea cum să-i plătească. "A venit conducătorul acelui sat, care era o femeie. A spus că reprezintă comitetul mamelor, opt mame, care conduc comunitatea şi a cerut scuze că au întârziat pentru că au fost la munca câmpului. A zis că atunci s-au întors şi că vor face un spectacol folcloric. Şi au făcut unul extraordinar, la care a cântat toată lumea", povesteşte Mihai Moiceanu. A strâns bani de la cei care-l însoţeau şi i-a dat sătenilor. A rămas surprins că oamenii au fost mulţumiţi de sumă. "Au venit cu nişte be­ţişoare aromate, au scris într-un carneţel, iar la sfârşit şefa comitetului a spus: «mulţu­mim!, am strâns câteva mii de rupii, iată ce vom face cu banii: vom repara un drum, vom cumpăra medicamente şi rechizite»." Ceea ce arată că societatea nepaleză este una bine organizată, în care spiritul de solidaritate este pronunţat. "Pe ei nu-i interesa câştigul individual, ci doar cel pentru comunitate", spune Moiceanu.
SUPERFICIALI. Nepalezii seamănă un pic cu românii, sunt la fel de superficiali. "Orice lucru se strică se repară cu o minimă rezistenţă, de exemplu poţi zări un capac de wc legat neglijent cu o sârmă puţin rezistentă. Numai că la ei nu se spune: «merge şi aşa!» ci aşa li se pare lor că e mersul sorţii, nu e o chestie de delăsare", este de părere Mihai Moiceanu. Pentru nepalezi, nu lucrurile materiale sunt importante. În ceea ce priveşte fotografia, oamenii care cer bani pentru aşa ceva sunt mai mulţi în zonele frecventate des de turişti. "Cei din zonele îndepărtate nu cer bani pentru ca noi să facem poze, ei se bucură să se vadă pe monitor. Am întâlnit o şerpaşă care era bine instrui­tă, ştia engleza, studiase la Khatmandu, şi avea de mers o zi şi jumătate până acasă, loca­litate unde fuseseră puse bazele unui proiect finanţat de fundaţia Edmund Hillary, primul om care a cucerit Everestul. Acolo era dezvoltată o mică infrastructură concretizată într-o centrală electrică, legătură directă prin satelit şi internet de mare viteză. Am vorbit la telefon prin satelit de la tabăra de bază a Everestului acasă." În vârf de munte a descoperit chiar şi o bibliotecă, cu foarte multe cărţi în limba engleză, multe despre munte, dar şi tezele lui Mao, traduse în engleză.

MĂNÂNCÂ O DATĂ PE ZI. Viaţa lor e simplă până şi în ceea ce priveşte mâncarea. Au alimente tradiţionale: dalba, felul lor principal, găluşte momo cu carne, învelite în aluat cu sosuri picante, o pâine tibetană ca un fel de langoşi ce pot fi mâncare cu unt, ori gem sau magiun. "Ei mănâncă o dată pe zi, maximum de două ori. În magazinele pentru turişti, în cabane au şi frigidere, dar populaţia de rând nu îşi permite. Nu mănâncă carne, îşi pun ardei iuţi la uscat şi îi toacă. Ei mănâncă mai mult vegetale. Folosesc mulţi cartofi, o gospodărie are şi un hectar şi două de teren, dacă e în zona de şes cultivă mult orez, un fel de fasole, alt fel de spanac, porumb."

Însă sunt tot timpul foarte modeşti. Fac baie fie în râu, fie îşi încălzesc apă în vase şi se spală în lighene. Ţelul lor în viaţă este să scape pe cât pot de viaţa grea, să-şi vadă copiii reuşiţi, să o ducă mai bine, dar nu sar calul, nu vor să se îmbogăţească peste noapte. "Dacă îi plăteşti unui tip mai mult, îţi dă banii înapoi." În Nepal, Moiceanu nu a văzut cerşetori. "Există nişte aşa-zişi oameni sfinţi pe care, dacă vrei să-i fotografiezi, trebuie să-i plăteşti. Au prins şi ei gustul tu­rismului. Nu se simt agasaţi de turişti, dimpotrivă, pentru ei tu­rismul este benefic. Unii sunt întreprinzători, şi-au construit cabane din ce în ce mai frumoase. Se trăieşte în principal din tu­rism, agricultură, în zona Khatmandu există şi ceva industrie textilă. Sunt oameni care se ocupă cu transportul şi au iaci, dar sunt şi alţii cu hoteluri, restaurante. Aceastea sunt pro­fitabile ca şi acea producţie textilă în lohn făcută în zona de oraş din Nepal. Sunt săraci, pentru că ţara în general e săracă, nu fiindcă ar fi leneşi. Pentru că nu au un sol care să le permită o agricultură intensivă, dezvoltarea creşterii animalelor nu se poate face. Însă există modernitate - au telefonie mobilă, telefonie prin satelit de la cabanele de mare altitudine. Au şi Poliţie. Mai multă lume s-a plâns de faptul că, într-o zonă în care erau turişti, zgomotul dura până noaptea la 3:00, iar atunci Poliţia a intervenit şi a dispus ca restaurantele acelea să fie închise la 24:00. Muzica lor are influenţe indiene şi chinezeşti, tibetane. Cântă la nişte viori foarte interesante, micuţe, de 40-50 de centimetri, au şi tamburine."
ŞERPAŞII. Undeva, în vârful muntelui, a verificat rezistenţa şerpaşilor. Acolo, la înălţime, vin foarte mulţi. S-a convins de faptul că au o condiţie fizică foarte bună atunci când i-a văzut cum alergau pe urcuşul abrupt cu raniţa imensă în spate. "Nu ne-a venit să credem când am văzut!" Totuşi, deşi muncitori, se confruntă cu o problemă: sunt foarte mulţi şi nu au locuri de muncă. Nu există resurse în subsol foarte mari şi nu-şi permit să facă importuri. La staţia de benzină este rând la pompa cu carburant mai ieftin, ca pe timpul lui Ceauşescu. Însă, în ciuda încrâncenării cu care fiecare nepalez luptă cu greutăţile pentru supravieţuire, sunt oameni veseli, deschişi. "Mulţi te poftesc în casă fără rezerve", povesteşte Moiceanu. Pentru economia nepaleză, turismul a devenit, în ultimii 15 ani, deosebit de important. Cu nepalezii legăturile se fac rapid în ciuda barierei lingvistice. "Mulţi lucrează ca hamali, sunt ghizi cu înaltă specializare care merg la peste 8.000 de metri cu clienţii lor. Statul nepalez le oferă posibilitatea ghizilor care au urcat de mai multe ori la 8.000 să cumpere teren, să-şi construiască cabane pentru a atrage turişti."

DEMOCRAŢIE ŞI TROC. E democraţie, au organizaţii care se ocupă ca preţurile să nu o ia razna, au o asociaţie care ve­ghează ca serviicile să fie de bună calitate. Însă, în zonele înalte de munte, încă mai fac troc. Merg mult pe jos, pentru că sunt doar câteva artere de circulaţie şi acelea într-o stare foarte proastă. Peste tot au maşinile indiene "Tata". Dar sunt şi camioane, autobuze, microbuze, motociclete. Arme există doar în armată, poliţiştii au doar nişte beţe lungi, ca în filmele cu samurai. Au şi o zi naţională, sunt foarte multe festivaluri religioase. Există un festival al femeilor care le celebrează pe cele necăsătorite şi care urmează să se mărite. Orice societate hindusă este organizată pe caste. Budiştii sunt conduşi de femei, pentru că ele sunt mai stabile în sat, deci nu e vorba de matriarhat. Delicvenţa e foarte redusă. Salariul mediu este cam de 70-80 de dolari. Există slujbe de stat, la poştă, de exemplu.
LA CÂRCIUMA DE PE CREASTĂ. O zi din viaţa unui nepalez? Se scoală de dimineaţă, merge într-o zonă să vadă dacă e ceva de lucru, dacă e ceva de cărat cu spinarea, îşi încarcă povara şi o duce acolo unde trebuie, o descarcă, dacă mai apucă să mai facă o tură o mai face. Cel care îl angajează îi dă şi de mâncare. Câteva rupii pentru ziua respectivă, însă dolarii sunt moneda forte. Fiecare familie are câte doi, trei sau patru copii, uneori chiar mai mulţi, pentru a avea ajutor la lucratul câmpului, unde se face muncă fizică serioasă, cu sapa în mână.

Însă şi nepalezii realizează frumuseţea peisajului, şi ei apreciază natura. În week-end merg la templu. Dar într-un sătuc izolat, singura posibilitate de a se ieşi din monotonia cotidiană, de a se distra, a ţăranului nepalez este să iasă să bea câte o tărie la cârciuma de pe creastă. "Şi mai au şi case de ceai: când fac o deplasare, pentru a nu căra, nu merg cu merinde la ei, ci se întâlnesc la aşa-zisele case de ceai. Se opresc de la o casă de ceai la alta. Pentru ei, doar sarcina utilă trebuie să fie mare, nu cea personală. Casele de ceai sunt făcute în aşa fel încât sunt la distanţă de o zi de mers. Sunt şi case intermediare, unde mănânci de prânz, de seară."

DRUMUL. Pentru a atinge toate poziţiile bune pentru fotografie, Moiceanu a fost sprijinit logistic de un prieten din Nepal. A plecat din Bucureşti, a urmat o escală în Asia Mică, apoi în Golf, şi de acolo la Khatmandu. Acolo au urmat câteva zile de aclimatizare şi pregătiri pentru tura de pe munte, iar pe masiv a stat trei săptămâni.

În drumul spre vârf se trece prin etapele de climatizare. Echipamentul este neobişnuit, pe lângă lucrurile uzuale pentru ascensiune intră şi aparatura fotografică. Locurile de popas, cabanele, numite şi lodge, au tot confortul minimal, acolo se serveşte ceai, există toalete, hrană caldă şi camere în care dorm câte două persoane. În zonele înalte, la toate cabanele (unele iluminate cu lămpi), sunt panouri solare de mare putere şi convertizoare la 220 de volţi. Pentru că este un soare arzător, trebuie să porţi ochelari toată ziua, este necesară chiar şi folosirea unor creme protectoare.
PE VÂRFURI. Durata expediţiei, al turului foto al lui Moiceanu a fost de 22 de zile. "Dar am mai stat în zona Khatmandu încă zece zile. Acolo, mi-am propus să fac un astfel de tur ca să fac fotografii vârfurilor, oamenilor şi locurilor frumoase de acolo, nu pentru alpinism." A făcut mai degrabă escalade dificile pentru a găsi unghiurile cele mai bune pentru fotografie. Dar pentru aceasta s-a pregătit încă din ţară. S-a documentat cu ajutorul hărţilor, al Internetului, pe Google Earth. A aflat, astfel, care versanţi sunt de răsărit, care de apus, cum vine lumina. A făcut inclusiv simulări pe Google Earth şi s-a uitat dacă se vede lumina într-un anumit loc. Moiceanu spune că pentru a face fotografii bune nu trebuie să fii profesionist, ci doar să ai talent şi să te preocupe. "Să continui cu drumul! Din Kathmandu, după perioada de pregătire, am zburat cu avionul la Lukla, apoi de aici am făcut traseul pe jos de-a lungul văii Kumbu, am ajuns undeva pe la 3.500 de metri altitudine, unde am făcut climatizare, după care am urcat într-o zonă la 5.000 de metri şi, de acolo, prin trecători de 5.300 şi 5.400 de metri. Printre vârfurile de 5.600, 6.000 de metri am stat aproximativ 10-12 zile, umblând dintr-o parte în alta, aşteptând vremea bună, plecând dis-de-dimineaţă, înainte de răsărit, sau stând până seara, după ce apunea soarele, ca să facem fotografii bune. Am fost la 10-12 metri în linie dreaptă distanţă de Everest, apoi pe un vârf la 5.500 de metri. Cel mai greu a fost căratul aparaturii. Rucsacul meu cântăreşte 15 kilograme şi să-l duci în spate la o altitudine de  5.000 de metri, zi de zi, e greu. În el a fost inclus trepiedul, aparatele de fotografiat, acumulatori, obiective şi alte lucruri necesare fotografiei." A slăbit opt kilograme în primul tur datorită echipamentului.

Moiceanu a fost prima dată, înainte de primul tur, cu încă trei prieteni, care nu sunt fotografi. La revenirea în Khatmandu au mai stat 10 zile şi au vizitat zonele interesante din împrejurimi, după care s-au întors în ţară. În ciuda opiniei generale din ultimii ani, nu este deloc uşor să ajungi pe Everest, fie şi la peste 6.000 de metri. "Cei care ajung aici sunt oameni mânaţi de o determinare extraordinară. Ca să ajungi acolo trebuie să dai tot ce ai mai bun din tine. Că eşti sau nu eşti alpinist, ca să ajungi nu e un lucru uşor, e greu şi până la 5.000 de metri". Dar el a avut de ce să urce: din dragoste de munte şi pentru realizarea de fotografii. Moiceanu a întâlnit şi un cunoscut fotograf al locului, dar s-a ghidat singur pentru a găsi unghiurile făcând documentare acasă, studiu. "Am întrebat ghizii dar m-am adaptat şi la faţa locului, în plină zi. Am prins un asfinţit pe un vârf de 5.600 în apropiere de Everest. Soarele lumina extraordinar de frumos vârful. Un moment înălţător care nu poate fi descris în cuvinte. E o chestie de sentiment, de văzut, de cunoscut şi de fotografiat, nu de descris."
PIONIER ÎN EXPEDIŢIE FOTOGRAFICĂ. Mihai Moi­ceanu are un titlu internaţional şi peste 29 de premii internaţionale, ex­poziţii importante în România dar multe şi peste hotare. "Fo­to­gra­fia este o pasiune care vine din mine şi care trebuie să erum­pă cumva. Fără fotografie, ar fi ca o amputare de simţuri. Acum, la vârsta mea, simt o chemare mai mare pentru fotografie decât pentru alpinism. Marile performanţe în ascensiune, dacă nu le-am făcut până acum, nu le mai fac. Însă poţi să urci şi la 60 de ani pe Eve­rest. Artistul fotograf Mihai Moiceanu şi-a consacrat aproape întreaga sa activitate profesională fotografiei. Curricula sa profesională este impresionantă, prin­tre aspecte menţionăm faptul că este preşedintele Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România. El spune că muntele cizelează altfel caracterele. "Ca premieră, sunt primul care a lansat ideea de tur fotografic în România. Şi, în 2008, în prima expediţie comercială fotografică organizată din România în Himalaia de mine, o premieră pe piaţa românească, am găsit o nişă pe care sper să o dezvolt."

Prezentarea premierei româneşti: primul tur de fotografie în Himalaya

Un decor exotic, cu floră şi faună diversă, animale rare, cum ar fi leopardul zăpezilor, o lume a contrastelor, a tole­ranţei şi a unicatelor, o ţară cu oameni calzi, curioşi şi respectuoşi. "Pietoni şi ricşe, tarabe de zarzavagii şi ma­şini, motociclete şi suveniruri, vânzători ambulanţi şi biciclete, toate într-o mişcare browniană halucinantă, pe străzile înguste ale cartierului Thamel din Kathmandu...

Toată viaţa se desfăşoa­ră în stradă, toate treburile casnice sunt exhibate pe uliţe, de parcă oamenii n-ar avea nevoie de case... În public sunt expuse şi scene de kama sutra, pe pereţii exteriori ai templelor hinduse, în contrast cu recunoscuta pudoare a femeilor nepaleze... «Porterii» (carăuşii, hamalii - n. red.), coloana vertebrală a comerţului pe văile montane, de mult nu mai sunt şerpaşi.

O dată cu deschiderea către turism au devenit proprietari de lodge, ghizi de mare altitudine sau proprietari de magazine cu echipament de alpi­nism.

Tabuuri? Se mănâncă numai cu mâna dreaptă, fără ta­câmuri. Stânga se foloseşte doar la activităţi considerate murdare. Un alt tabu spune că mâncarea odată atinsă cu buzele sau mâna nu mai poate fi oferită altcuiva. Nu poţi bea din paharul altuia.

Cel mai popular fel de mâncare este dhaal-bhaat, alcătuit în principal din orez pe lângă care se pun câteva bucăţi de cartof fiert, o lingură de spanac, câteva vegetale, iar pe deasupra se toarnă supa de linte. Se poate condimenta cât de tare. Chapatti este o lipie subţire, făcută din făină de grâu, prăjită direct pe plita încinsă. O mâncare tibetană foarte gustoasă este «momo» - găluşte cu carne fierte în apă şi servite cu sosuri picante... Budiştii tibetani cred că spunând rugăciunea «Om mani padme hum» cu glas tare sau numai în gând, vor invoca pute­rea binevoitoare şi bine­cuvântarea lui «Chenrezig» - întruchiparea compasiunii... Sunt puţine lucruri la fel de frumoase ca steagurile de rugăciune ce flutură în vânt.

Un dans de lumină şi culoare care duce către cer rugile cele mai nobile adresate tuturor fiinţelor vii. Nu sunt simple bucăţi de cârpă colorată cu desene ciudate pe ele, ci mantre elaborate din vechime care vibrează atunci când natura respiră şi umplu cerul cu binecuvântări adresate vietăţilor acestui pământ". Sunt fragmente din pre­zen­tarea făcută de Moiceanu primei lui călătorii făcute în Himalaya cu un grup de foto­grafi în Nepal, printre "optmiari", premiera naţională a primului tur de fotografie de acest fel făcut din România.